Miscellanous (2010)

Imi vine uneori sa scriu despre ingeri (probabil o povestioara sau un basm tot o iesi candva). Una dintre discutiile frumoase cu un om care ma ajuta mult sa cresc a fost despre ingeri. Ideea care mi-a placut mult a fost raspunsul la intrebarea de ce rad sau plang copiii mici atunci cand vad pe cineva: pentru ca de fapt rad sau plang la ingerul vesel sau suparat al omului respectiv. Copiii mici pot vedea ingerii :)

Am inceput sa am incredere in faptul ca lucrurile se asaza in viata asa cum trebuie,pana la urma. E o mare lectie pentru mine si ma linisteste. Temerile mele incep sa se imputineze. Inchei un an diferit de tot ce am trait pana acum,un an care m-a mai scos din cochilie. Incep sa inteleg cu ce se mananca scenaristica,sa gust si  imi place. O SIMT,de fapt. Incep sa vad ca nu totul poate fi perfect,ca oamenii sunt facuti din carne si greseli. Cum zice OP a mea,"Andra Land" e inca "Andra Land",dar usor,usor mai las si pe altii pe-acolo si-mi fac bine. Una dintre cele mai periculoase treburi pe care mi le-am facut si inca mi le fac (but,hey,am inceput s-o realizez,am facut primul pas) este sa traiesc doar in capul meu. Sa imi fac prea multe griji si muuuult prea multe ganduri care n-au nicio viata,pentru ca sunt doar ale mele. Si,din pacate,inca nu ma pot dedubla,astfel incat sa fiu capabila sa gandesc perfect obiectiv.

Regret putin ca am pierdut timp cu gura la luna. N-a mai avut acelasi gust ca in anii trecuti,cand nu aveam absolut nimic de pierdut. Acum am un inceput de drum in maini,pe care doar eu il pot defini. Am o scoala care nu-i perfecta,dar e cea care mi se potriveste cel mai mult dintre toate incercate. Acum am niste persoane la care tin si care stiu ca tin la mine si pe care nu vreau sa ii pierd. Ei ma tin in viata. A trebuit sa fac alegeri de-a lungul acestui an si am ales. Ma bucur ca am fost in stare. Sunt inca la limita intre a face ce simt si a face ceea ce trebuie ca sa nu dau prea mult de la mine. Am naiva idee ca oamenii sunt prin definitie buni si ca afectiunea si incercarea de a intelege pe fiecare prin propriul sau pattern al ranilor  functioneaza,ajuta si leaga oameni. Ne inalta. Si nu cred c-o sa ma schimbe dezamagirile si nici sa ma opreasca sa mai simt asta.

Am avut momente de singuratate cand cel mai mult mi-as fi dorit sa vina cineva sa ma intrebe ce fac,sa ma asculte si chiar sa inteleaga ce simt. Am avut momente superbe de uniune cu oameni,cand timpul disparea si chiar era o stare de bine. Pur si simplu imi intra cate un om in viata la un moment mai mult decat potrivit,deschis si dornic sa ma deschida si pe mine si lumea parca mai capata niste sens. Asta sper sa pot face si eu cu cei de care-mi pasa.

Tot ce imi doresc pentru anul care vine e sa tratez totul cu si mai mult umor,sa intaresc legaturile pe care deja le am cu oamenii,sa ma pun in miscare mai bine cu scrisul si scoala si sa ma las purtata de aceasta mica viata a mea. Sa traiesc.

Dear Santa

Vreau sa fiu simpla,sa stiu mai repede ce vreau,sa nu ma mai pierd prin labirinturi si trairi ciudate,sa uit de melancolie,sa nu mai caut limbaje complicate. Da-mi coerenta,claritate,fa-ma sa uit de temeri si sa traiesc fix ca o rebela,care traieste dupa bunul plac si se pune mereu pe sine prima. Sa ma bucur de momente,fara sa imi fuga gandurile in trecut sau in posibilul viitor. Fa-ma sa pierd notiunea confuziei si sa nu mai zburd prin abstract ca printr-un lichid amniotic pe care mi-e frica sa-l parasesc. Vreau sa seduc fara sa ma gandesc ca as putea rani. Vreau sa scriu puternic si sa gasesc fix cuvantul si sa-l impletesc intr-o fraza care sa poarte un sens atat de greu incat sa se reverse ca un fluviu in mintea in care ajunge. Vreau sa fiu ca un cutit care se tot ascute,cu doua taisuri si cu venin in varf.

Cu toate astea,nu-mi lua candoarea,nici delicatetea si nici profunzimea.

In doi

Intr-un pat de-o persoana stau inghesuite doua trupuri tinere. EL,un corp gol, longilin,cu o coloana scoliotica. Un fund mic si niste degete ale picioarelor total diforme,certate parca unul cu celalalt. Doarme cu trunchiul si-un picior dezvelite,cu fata spre perete,sforaind usor cu gura intredeschisa. Capul blond si tuguiat pare sa-i alunece cumva intre spatiul aproape inexistent dintre perete si pat; mana care n-are loc nici sa stea lipita pe langa corp,sa se intinda nici vorba, sta incolacita cumva in jurul gatului,ca un colier. E prins intr-o pozitie in care corpul sau urla de atat inconfort.

  EA,cu un par lung,care se lupta sa-i acopere fata in somn,cu fund sanatos de femeie si cu sani mici,abia ghiciti pe sub bluza de pijama care-i acopera. Ea e cea care pare sa-l impinga in peretele ala rece. Se tot foieste,trecand de pe spate,cu antebratul peste ochi,pe burta,apoi pe-o parte,cu ambele maini atarnand in afara patului si cu genunchii indoiti.

  El o simte. Respira adanc,intredeschide usor ochii si incearca sa se rupa din pozitia in care s-a gasit,cautand-o cu miscari mici in intunericul camerei. Se intoarce pe cealalta parte,luptandu-se cu pilota si dezvelind-o si pe ea. Isi infige bratul incet-incet sub talia ei. Ea-l simte si-i face mainii loc pe sub bluza. El isi intinde cealalta mana peste ale ei. Se muleaza dupa corpul ei si ajung sa arate ca doi fetusi imbratisati. Picioarele le sunt intretaiate unul de ale celuilalt. Isi baga capul undeva in ceafa ei,iar ea isi da parul lung la o parte din calea sa. Nu prea poate respira in spatiul ala stramt,dar nu-l paraseste, si o saruta usor,cu buzele abia atingandu-i pielea moale a cefei. Inspira mult,de parca ar lua tot aerul din camera si expira incet,cu caldura unui animal.

  Isi plimba lent buricele a doua degete peste linia corpului ei,de la subrat pana la osul bazinului,apoi merge mai jos,de-acum cu intreaga mana. Degetele lui ciolanoase si calde fac cale lunga intre pielea subtire de deasupra pubisului si zona dintre picioarele ei. Asta o face sa rasufle puternic si da nastere unui tremurat scurt al pulpelor. Ramane si isi odihneste mana acolo,apoi o ia usor spre exteriorul coapsei. De data asta cu degetul inelar ii deseneaza spirale imaginare si ajunge sa o gadile,iar ea scoate un icnet si-si retrage coapsa de sub tutela degetului sau. Ii da mana de sub ea la o parte,se intoarce spre el,ii ia fata intre maini si-l saruta pe buze. Il saruta de parca buzele lui ar fi entitati separate de el. Porneste de la coltul gurii lui si aluneca pe buza de jos,pe care o atinge milimetru cu milimetru. Ajunge la celalalt colt si atunci el ii sparge calatoria,tuguindu-si buzele si sarutand-o inapoi. Se lasa in sarutarea lui si isi muta atentia spre umarul ascutit de baietandru,pe care-l ia in causul mainii si-l mangaie. Merge cu mana pe firul coloanei si ajunge la fundul lui rece; isi suie un picior pe el si isi uita  mana acolo,sa-l incalzeasca.

   Ii simte incercarea de strapungere si se asaza pe spate,iar el o urmeza deasupra-i. Isi departeaza picioarele,le agata de coapsele lui tari si il imbratiseaza strans. El o saruta si atunci il simte facandu-si loc in zona sa interioara puternic vascularizata,singura zona unde-si simte pulsul zbatandu-se acum.

Frici

Iubesc zilele pline de la scoala,desi uneori sunt dureroase. E fantastic pentru mine cand gasesc ceva sa pot compara cu dragostea. Cred ca e incercarea de a defini cumva za thing (Apropo de asta,evident ca in glumele de la scoala am ajuns la "ce e dragostea?" -nivelul maxim al lui 'greu de definit'-,apoi "de ce traim?" -foarte greu de definit-; iar combinatia paradoxala dintre astea doua a scos-o in gluma colegul meu,Stefan: "de ce traim?" "pentru dragoste" "dar ce e dragostea?"). Cel mai frumos e cand compar scrisul cu dragostea. N-am crezut vreodata ca pot fi atat de complexo-complicate.

E clar ca scrisul reprezinta enorm din mine. Nu mi-am inchipuit la inceputul drumului ca va fi sinuos sa ajung la un scenariu macar onorabil si n-am crezut ca e atat de messy sa rescriu. Totusi,nimic nu ma salveaza cum ma salveaza scrisul,nimic nu ma face sa ma simt mai bine decat atunci cand proful imi spune ca vede substanta in anumite idei. Am murit de multe ori cu premise bune de gat,insa,pentru ca n-am fost capabila sa ma avant in lupta de a le intrupa cumva. Mi-e frica. Ma panichez. Si aici ajung la existenta de pana acum si personalitatea mea. Frica imi e una dintre cele mai mari probleme. Mi-a fost frica sa ies din mine si sa leg relatii cu oameni,iar cand am facut-o,a iesit de multe ori dezastruos. Mi-e frica de cele mai multe ori sa las pur si simplu lucrurile sa curga si as vrea sa stiu cum sa rezolv dupa pasi metodici nesiguranta. Mi s-a spus ca cel mai sanatos e sa incerc sa fac ceva si sa incetez sa  ma gandesc atat de mult la asta. Sa gresesc si apoi sa ma indrept. Numai ca totul mi se pare un pamant atat de nisipos si nu stiu unde sa pun piciorul pe el.

Ajung uneori,din dorinta de a masca treaba asta cred,la superficialitate. Scriu de multe ori in clisee si din cum cred eu ca vad lumea,cum am invatat din filme sau de prin ce-am mai citit. Nu ajung la esenta mea si la cum simt de fapt sa traiesc. Raman blocata in visarile mele,in reveria in care mi-am gasit un fals confort,in care am reusit sa pacalesc realul. Mi s-a recomandat sa nu-mi fie teama sa explorez zone mai dark ale mele,mai putin neat. Sa fac bai de realitate. Ma intreba la un moment dat un coleg cum de ma place atata lume. In aparenta,e  misto. I-am raspuns zambind ca mi se intampla asta pentru ca nu am personalitate. Scriu si vorbesc si ma comport prea plat adeseori si mie mi se pare ca e doar diplomat. Si s-ar putea sa ratez multe lucruri din cauza asta.

Trebuie sa-mi gasesc dozele de curaj si sa incep sa le folosesc. E oribil sa fii timid si sa pari ca nu esti.

Come here. Closer. Closer

Nu cred ca am stiut sa ma apropii pana acum de cineva de sex opus,la modul frumos si romantic. Invalmaseala de emotii care a existat vreodata pentru cineva cu care mi-am dorit o legatura  ma ducea mereu la un inceput prea exploziv. Toate emotiile alea izbucneau intr-un moment rapid,nedilatat,fara prea multa poezie. De obicei stropit cu alcool. Trist,stiu. Acum incerc sa scriu insa inceputul de scenariu al unui mic filmulet. Un scenariu in care vreau ca cele doua personaje sa se apropie. Sa fie necunoscuti si,intr-un spatiu banal si destul de formal,o cabina de probe adica, sa se lege ceva. Si atunci imi vin intrebarile. Ce poate face ca doi oameni sa se apropie? Cum exista in forma fizica acumularile alea care ii fac sa devina interesati unul de altul? Sau macar unul dintre ei sa fie interesat;e imposibil apoi ca celalalt sa nu reactioneze in vreun fel. Chiar sa-l refuze politicos,tot va ramane cu ceva de pe urma unei atentii primite. Atentia intotdeauna lasa urme (frumoase). Fie ca ne face sa zambim,fie ca ne pune pe ganduri,fie ca ne intereseaza. Fiecare baiat care m-a placut si a vrut sa se apropie in vreun fel sau altul de mine inca exista in mintea mea,nu l-am uitat (Hey there,fellow!) . Si m-a bucurat de fiecare data,chiar daca nu s-a dezvoltat relatia noastra in vreun fel. Ma intrebam ce vede la mine,de ce s-a gandit ca m-ar vrea langa el,ce i-am promis fara sa rostesc. Ce-ar vedea barbatelul din scenariul meu la fata tanara,uda leoarca,impiedicata si intr-un moment strict de rasfat,proband haine multe,dupa o zi ploioasa?

Nu se intampla,cred,in viata reala,sa o gaseasca in cabina, cantandu-i "Come away with me",desi nu-l cunoaste. Si nici n-are vreo intentie sa-l abordeze. Dar ala e sentimentul pe care vreau sa-l redau.

Zic sa-mi gasesc confortul

Cel mai mult in viata mea de pana acum am cautat sa nu deranjez pe nimeni. Nu stiu si nu-mi explic de unde atata obsesie. Daca fac ceva prostesc,cum obisnuiam in momentele de exuberanta necontrolabila,si,daca mi se spune ca DERANJEZ,pur si simplu lumea mea se opreste si ma opresc si eu. Pana si din respirat. Atat imi trebuie ca sa devin omul cel mai calm,mai spasit si mai tacut din lume. Imi cer scuze si ma retrag. Cred ca e unul dintre cele mai curate lucruri pe care pot sa le fac. Asta, multumitul si admiratul.

Mi-e frica uneori de mine si de unde pot ajunge cu obsesiile mele. As vrea sa stiu sa ma opresc la timp si sper sa se intample asta de-acum incolo;cumva sunt sigura ca oamenii care ma cunosc si care tin la mine ma vor ajuta. Sunt cuminte,ascult si cam invat din greselile mele. Imi amintesc de momentele din copilarie,de cand m-am mutat de la tara de la bunici cu ai mei,pe la vreo sase ani. Eram in casa unor oameni dupa care plangeam si dupa al caror miros al hainelor muream; ii adoram si tanjeam groznic dupa ei in inocenta mea. Numai ca am ramas in lumea mea; n-am stiut sa-mi gasesc confortul. Ma simteam prost sa ies noaptea sa fac pipi,de teama ca le-as putea strica somnul,ca le-as putea da peste cap ritmul in care eu nu existasem pana atunci.

Momentele mele cu tata sunt rare si extrem de intense. El m-a facut sa scriu tot postul asta.Evident,misticismul incepe de la zodia noastra comuna,de la faptul ca sunt nascuta cu fix o zi inaintea lui. As a present. N-am stiut niciodata sa vorbim si nici acum nu cred ca stim,desi simt ca nu exista cineva care sa ma protejeze mai mult. L-am crezut de multe ori egoist si cu o dragoste imensa,dar bolnava.Tot ce simteam e ca vrea sa ne tina,pe mine,pe frate-miu si pe mama, intr-o bula in care sa ne ofere totul si in care sa nu existe ceva care sa ne poata rani. Am crezut de multe ori ca asta e maniera lui de a nu ma lasa sa-mi traiesc propriile greseli. Azi am avut genul de moment pe care inca nu as sti cum sa-l transpun in film,sa nu para prea penibil. Genul de moment in care tata imi spune ca tot ce vrea e sa ma faca fericita,nu conteaza ce inseamna asta pentru el. Si atunci imi dau seama ca-s bucatica rupta si ca sigur el m-a tinut noua luni in burta. In povestea in care a trebuit sa fiu personaj principal si sa imi imaginez toata viata,am scris ca,atunci cand voi fi batrana batrana,vaduva si cu multi nepoti si tata deja mort,vom vorbi cum n-am vorbit vreodata cat a fost in viata. Exista trei oameni in viata mea,la care tin mult si stiu ca si ei la mine,dar cu care nu pot vorbi. Cu unii m-am resemnat, ii stiu si ma stiu si ei din priviri si din cele mai banale replici. Cu tata cred ca inca mai am sanse sa ne deschidem. Vorbim si inteleg ce-mi spune si ma intelege,numai ca ne ies groaznic de greu cuvintele pe gura si de multe ori sunt idei neterminate si care nu au niciun sens semnificativ pentru altcineva. Sunt irationale. De fiecare data,ajungem sa plangem. Dar e ciudat si frumos,in acelasi timp,pentru ca e un plans care nu-mi face niciun rau si pe care il accept cu mare calm. E ca si cum as bea o bere intr-o seara de vara si as vorbi despre nimicuri delicioase cu oameni de varsta mea.

 Un coleg destept a tras o concluzie aproape evidenta la un moment dat,dar pe care nimeni n-o mai rostise: "Trebuie sa fie ceva in neregula cu tine,de esti atat de sociabila". Evident ca era. Imi venea sa-i urlu ca da,este,si inca nu pot defini si nu stiu cum sa vindec. Era fix ca in vise,atunci cand e vreun pericol si trebuie sa strig dupa ajutor si fix atunci nu pot. Nu se-aude nimic. Asa am fost si eu atunci cu el.

Cred cu tarie ca ludicul si umorul imi pot salva gravitatea si inconfortul. Vreau sa fiu fericita si sa fac oamenii din jurul meu fericiti. Si stiu sigur ca familia imi e nucleul si ca asa o vreau si pe cea pe care o voi forma eu. Cu normalitati,cu anormalitati,cu plans,cu ras.


Zic sa termin cu unul dintre citatele mele preferate,prima fraza din 'Anna Karenina': "All happy families resemble one another,but each unhappy family is unhappy in its own way."

Si mai zic sa scriu mai des,desi e perfect adevarat ca,atunci cand traiesti mult,ai mai putin timp de reflectie si scris. Si zic ca unele (prea) intimitati sa se mai coaca si sa ajunga povesti mai mari.

Finaluri

Nici n-am terminat de citit toate "Povestirile Evei Luna" si deja m-am apucat sa recitesc unele dintre ele. Imi place mult cum scrie Allende,cred c-o sa m-apuc sa-i citesc si celelalte romane. Cel mai mult la toate povestirile astea,in afara de dragostea magica si erotismul incredibil in care textele sunt imbibate,imi plac finalurile. Una dintre problemele pe care le-am simtit la mine de cand a trebuit sa nascocesc povestioare (adica de la examenul de admitere;pana atunci scriam doar eseistica,si nici aia la modul serios), a fost lipsa conflictului. Era sa uit. Si finalurile. Era frustrant sa incerc sa imi imaginez povesti si sa nu pot sa pipai conflictul. La mine domnea o pace aproape plictisitoare. Pana,Slava Cerului,mi-am dat seama ca atunci cand personajul ajunge sa se contureze puternic,vor aparea si conflictele. Surde,mici,linistite,dar macar sunt conflicte. Apoi finalurile. Inca mi-e foarte greu sa ies din lumea  mea plina de basm si sa gasesc niste finaluri mai pline de semnificatie si mai putin fericite,in sensul hollywood-ian.  

In cartea asta am gasit finaluri triste (ieeeei) si frumoase si chiar neasteptate unele pentru mine. Asa as vrea si eu s-ajung sa scriu. Si-mi amintesc acum si de "Head on" al lui Fatih Akin,cu finalul extraordinar de frumos,dupa parerea mea. Cineva spunea ca,pentru ca o iubire sa fie de neuitat,trebuie sa fie neimplinita. In "Head on" asa e. Si fix ca sa contrazica faptul ca nu trebuie sa fie neaparat neimplinita,Allende scrie o povestire pe care mi-as fi dorit eu sa o scriu si chiar si sa o traiesc:"Viata interminabila". E plina de moarte si de dragoste,adica doua subiecte pentru care am o fascinatie apropiata de obsesie.

Mdea,merita clar si inceputul: "Exista tot felul de povesti.Unele se nasc pe masura ce sunt spuse,substanta lor este limbajul,iar inainte sa le puna cineva in cuvinte,abia daca sunt o presimtire emotionala,un capriciu al mintii,o imagine sau o amintire intangibila.Altele vin gata facute,ca un mar,si pot fi repetate la infinit,fara riscul de-a li se altera sensul.Cateva sunt preluate din realitate si prelucrate de inspiratie,in vreme ce altele apar intr-o strafulgerare a inspiratiei si devin realitate dupa ce sunt povestite.Exista insa si povesti trainice,care raman ascunse in umbrele mintii;ele sunt ca organismele vii,le cresc radacini si tentacule,se acopera cu excrescente si paraziti,transformandu-se,cu timpul,intr-un cosmar. Pentru a-i exorciza,demonilor memoriei trebuie sa le spui uneori cate o poveste. "
 
Iata si fraza care defineste relatia dintre personajele povestirii:
"Impartasisera fiecare zi de-a lungul celei mai mari perioade a vietii si,de la atata mers mana-n mana si de la atata dormit unul in bratele celuilalt,se puteau intalni in acelasi vis."

Ana (ce nume simplu si frumos;am si eu un personaj care se numeste asa),are o caracterizare care-mi place mult: "pentru ca era incapabila sa-si imagineze rautatea altora,era imuna la ea".

Siiii,spre sfarsit: "hotarasera sa moara impreuna,preferand sa calatoreasca tinandu-se de mana si in aceasta etapa,asa cum facusera mereu,pentru ca atunci cand spiritul se va desprinde de trup sa nu riste sa se rataceasca pe coclaurile vastului univers."


Gata.Ma intorc la analiza pentru "Morgen".

Niste viata si trei filme

Ha,ce-mi place ca in ultima bucata de vreme am vazut trei filme romanesti la cinema. "Marti,dupa Craciun" e lucrat, se vede, si are cateva scene chiar bune si imi place mult,mult finalul. "Nunta in Basarabia" e ca Nap,proful meu de regie si scenaristul-regizor al filmului: cald,amuzant,plin de "ghidusii",de dragoste si traditii. E chiar putin bombastic. Are culoare.

Cel mai recent vazut, "Morgen", e cel care are umorul cel mai emotionant. O amicitie care trece dincolo de limba si nu numai. Si multa omenie. Am iesit de la film si era intuneric si era groaznic de frig si tot ce voiam era sa ajung la masina. Stefan vorbea la telefon si,drept salut,m-a pupat pe tample si-am luat-o fiecare pe calea lui. Sa vina asta de la "modelul meu in viata", omul mereu punctual,hipermuncitor,incredibil de lucid, rational, responsabil si taios de sincer,care nu arunca cu emotii in stanga si-n dreapta asa usor, a fost fix in completarea reactiei mele la film. Mereu ma face fericita cu genu' asta de moment al nostru.

Vanzatoarea de cuvinte

As fi vrut sa scriu asta:

"Iti desprindeai panglica de la brau,iti scoteai sandalele,iti aruncai intr-un colt fusta larga,parca de bumbac,si iti desfaceai nodul care-ti tinea parul intr-o coada.Ti se facea pielea ca de gaina si radeai. Eram atat de aproape unul de altul incat nu ne puteam vedea,prinsi de iuteala ritualului,invaluiti in caldura si in mirosul pe care le produceam impreuna. Imi deschideai cale peste tot,mainile mele pe mijlocul tau arcuit,ale tale nerabdatoare. Urcai peste mine,alunecai,ma cutreierai,ma tintuiai cu picioarele tale invincibile,imi spuneai de vreo mie de ori vino,lipindu-ti buzele de ale mele.In momentul final aveam o clipa de singuratate totala,pierdut fiecare in abisul lui fierbinte,apoi ne adunam de dincolo de foc si ne descopeream imbratisati printre perne,sub tifonul alb care ne proteja de tantari.Iti dadeam parul la o parte,ca sa ma pot uita in ochii tai. Uneori,in linistea noptii care abia incepea,te ghemuiai langa mine,cu genunchii la barbie si cu salul de matase pe umar. Erai calma,si asa te vad si acum.

Tu gandesti in cuvinte,pentru tine limbajul este un fir nesfarsit pe care-l depeni,de parca viata ar fi creata in timp ce povestesti. Eu gandesc prin imagini inghetate intr-o fotografie. Nu una imprimata pe-o placa,ci una trasata de-o penita fina,o amintire meticuloasa si perfecta,cu volume delicate si culori calde,renascentiste,ca o intentie captata pe hartie granulata sau pe panza.

(...)

-Spune-mi o poveste,zic eu.
-Ce fel de poveste?
-Una pe care n-ai mai spus-o nimanui."

Asta e inceputul din "Povestirile Evei Luna" de Isabel Allende. Eva Luna mi se pare una dintre cele mai frumoase vanzatoare de cuvinte si inca n-am terminat de citit romanul. Probabil ma voi indragosti de ea pana la sfarsit si-o sa vreau sa vind si eu cuvinte atunci cand voi fi mare. E ciudat cand anumite carti ajung in  mana mea atunci cand trebuie.

Lectia

Cu blogul asta,imi permit doua chestii: sa scriu despre filme,teatru ( si muzica si stari si altele) cam numai ce imi place,mai putin analitic si rational decat o fac pentru domnul Gorzo si doamna Duma la scoala. Adica mai cu instinctele. Si-mi asum si daca sunt proaste uneori (zic s-o fac de la inceput,ca sa nu uit). Apoi,imi permit sa scap de toti gargaunii care pot deveni balast la Scenaristica. Wait...nu ca-mi permit,dar SPER din tot sufletul ca voi scapa de ei. In primul an in care am scris constant si in care am reusit sa scap de pitiriazis dupa ce mi-am facut o tema pentru scoala,prea am vrut sa spun totul. Nu stiu de ce ma tot grabesc sa spun,sa arat,sa demonstrez totul de la inceput. Poate pentru ca imi plac foarte mult etapele urmatoare. Alea stabile si plictisitoare si line,cele in care n-ai prea multe emotii de genul celor pe care le ai atunci cand esti intr-un context (inca) necunoscut, si in care poti trai profunzimea asa cum trebuie. Imi place vechimea situatiilor si ma sperie schimbarea. Ceea ce uneori e nasol. As vrea sa spun totul din prima si sa fac oamenii care abia ma cunosc si pe care ii plac sa ma inteleaga din prima. Graba cam strica treaba. Si-uite asa ajung un clovn cateodata.

Nu pot sa spun ca am o perioada in care imi vine sa urlu de fericire,dar e una pe care o simt bogata in interiorul meu si care s-ar putea sa ma ajute mult pe viitor. Totusi,e groaznic cand ajung sa ma obosesc pe mine insami de atatea ganduri si atata autoanaliza. But I'm stable.Trebuia s-o fac si pe-asta si bine ca a venit acum si nu mai tarziu. Am evitat-o oricum cat am putut. Am fugit de ea si-am inlocuit-o cu oameni noi si discutii prea lejere si distractie si povestile altora si zbenguieli intr-o muzica prea tare in cluburi prea intunecoase. Mult zgomot pentru nimic,cum zicea unchiu' Shakespeare. Imi amintesc de povestea pe care am scris-o la examenul de admitere. Aveam o gagica care nu reusea sa se trezeasca sa mearga la serviciu,pentru ca petrecuse intr-un club. Adormise imbracata in rochia pe care o purtase noaptea respectiva. Evident,afara era vremea mea preferata,adica Noiembrie ploios.Locuia singura si avea o vecina in varsta care ii facea prajituri si ii platea facturile si care ar fi facut orice sa atraga atentie si afectiune din partea vecinei mai tinere. Am reusit eu sa ii fac fetei asteia o zi care sa ii arate ca trebuie sa isi recunoasca singuratatea,nu s-o ascunda,si sa incerce sa o umple cu ceva viu si cald. Si am avut o scena de final in care seara ele doua mananca prajituri de casa si vorbesc despre ploaia de afara,in bucataria batranei,intr-o lumina chioara si galbuie. Oi reusi si cu mine.

Hai sa-nceapa bine anul al doilea de UNATC.

P.S. Dupa titlu,voiam sa fie un post despre "Lectia" lui Malaele si uite ce-a ajuns. O alta lectie.

Povestea Printesei-Speriate-de-Somn

Pe la inceputul verii,am scris un basm. Stiu,trebuie rescris,pentru ca am fost un autor perfid si grabit si mi-am permis cam mult cu soarta personajelor mele (le-am omorat cam repede pe unele). Cu toate astea,are multe elemente care-mi plac si ma reprezinta. Mai sus,e un desen de Adi B. Asa ma vede el pe mine,cu trei picioare si maini luuungi si cu-o fata majoritar ocupata de-un zambet.

                                       Povestea Printesei-Speriate-de-Somn

  A fost odata ca niciodata o Printesa Speriata de Somn. Ea traia pe un Pamant cu sapte tinuturi, iar cel asupra careia domneau parintii ei, Imparatii Albastri, era Tinutul Pacii. Imparatii celor sapte tinuturi erau diferiti unii de altii, la fel ca si supusii lor: cei Albastri nu aveau brate, cei Rosii nu aveau inima, cei Galbeni nu aveau gura, cei Mov nu aveau urechi, cei Verzi nu aveau nas si nici degete, iar cei Portocalii nu aveau ochi. Singurii care aveau toate membrele si toate simturile erau cei Negriciosi, insa se spunea despre ei ca au sufletul la fel ca si numele si ca se hranesc numai cu dulciuri.

  Lumea Printesei era una plina de spirite puternice in forma de copaci, servitori in forma de aparate electrocasnice, animale si locuitori ai imparatiei. Acestia din urma erau de tip albastru, ca si Imparatii, adica aveau sangele albastru si nu aveau brate.

  Printesa locuia intr-un castel in care locuisera toate generatiile de tip albastru de dinaintea familiei ei, iar servitorii erau si ei copiii generatiilor vechi de servitori. Cu totii erau ba aspiratoare, ba roboti de bucatarie, ba masini de spalat, ba chiuvete sau chiar lampi, stiau sa vorbeasca si sa se exprime in scris si aveau personalitatea suficient de dezvoltata incat sa poata cunoaste si intelege gusturile si ordinele Imparatilor (fiecare servitor nou-nascut era mai iscusit, mai avansat si mai elegant in aratare decat parintii lui). Animalele erau foarte multe, de la cele salbatice, domestice, pana la amfibieni si insecte.

   Printesa Speriata de Somn a fost un copil foarte asteptat. Mult timp, Imparatii Albastri au incercat sa aiba un copil, pentru ca Tinutul Pacii sa nu dispara. Fetita s-a nascut in cele din urma, insa s-a nascut cu ochi si brate. Parintii, presati de statutul lor de conducatori si speriati de faptul ca Printesa este anormala pentru o printesa de tip albastru, au incercat sa o tina cat mai mult in preajma castelului, sfatuindu-se cu spiritele cum sa procedeze cu gradinita si scoala.

    Printesa Speriata de Somn stia ca nu arata cum ar fi trebuit sa arate, pentru ca primele sale intrebari “de ce?” fusesera puse in legatura cu bratele sale. Era o printesa blondina si longilina, cu o privire mai mereu speriata, care cauta sa se ascunda intotdeauna de privirea celor din jur. Se zvonea in tinut ca este adoptata de pe alt Pamant, insa locuitorii nu erau deranjati de aspectul ei fizic. Se intrebau insa daca ea va fi in stare sa inteleaga ce inseamna pacea si sa o mentina asa cum o facusera generatii intregi inaintea ei.         

   Existenta bratelor nu era singurul aspect care o facea pe Printesa sa vrea sa isi petreaca timpul numai in castel. Ceea ce era ingrijorator era faptul ca nu putea sa doarma singura.  I se parea ca in timpul somnului se intamplă mereu lucruri ciudate, care se pot transforma rapid intr-o realitate. Se derulau in visele ei lumi pe care nu le cunoastea, creaturi pe care nu le vedea in timpul zilei,care voiau sa-i fure parintii, monstri care voiau sa-i manance castelul sau chiar fiinte cu trei ochi ce se hraneau numai cu capete de printese. Le povestise doar animalelor si faptul ca visa certuri si razboaie, adica exact ce nu exista in tinutul ei. Dar nu era numai asta, era si faptul ca Printesei Speriate de Somn ii era mereu frig cand dormea si nu reusea sa se incalzeasca decat langa cineva cu sange cald, de la care sa preia caldura.

   Se furisa noptile in camera parintilor ei,cu mare teama sa nu le deranjeze somnul. I-a trimis Spiritului Suprem sapte scrisori in care il ruga sa ii trimita o sora sau un frate, ca sa-si poata lasa parintii sa doarma linistiti, insa n-a primit niciodata raspuns. Prefera sa doarma chiar si langa bunica ei, care sforaia de se speriau peretii. Numai singura nu. Nu dormea prea comod, ii mai amorteau mainile sau picioarele incolacite de corpul maica-sii sau picioarele tatalui, insa nu putea fara sa se agate de vreunul din familie. A incercat sa doarma cu servitorii sai, insa acestia n-au fost niciodata capabili s-o incalzeasca sau sa o ia in brate, desi au incercat, mai ales aspiratoarele batrane. A incercat sa doarma cu animalele Curtii, de la caini pana la vitei sau chiar melci. Niciunul dintre animale n-a putut sa o incalzeasca. Ii era mai usor sa imbratiseze un vitel decat un aspirator, insa animalele de la Curte aveau sangele rece, si nu puteau decat sa ii tina companie ziua, cand se jucau.

 

   Timpul nu statea insa in loc si venise vremea ca fetita sa mearga si la gradinita. Parintii hotarasera sa o lase, oricum identitatea fiilor si fiicelor de Imparati era protejata, nu se stia care cum sunt, pentru ca, de obicei, ei aratau la fel ca si ceilalti copii de varsta lor. La Gradinita, Printesa Speriata de Somn era silitoare si cuminte. Copiii din jur observasera ca ea era diferita, dar au acceptat-o printre ei, pentru ca erau invatati sa se joace impreuna, sa scrie si sa creeze impreuna. Era ceea ce definea Tinutul Pacii: cu grija, copiiilor li se arata de mici ca cel mai frumos lucru este sa nu fie singuri. Printesa le crease, la inceput, griji si educatorilor. Era una dintre cele mai grele incercari pentru ei, sa reuseasca sa o integreze si sa o educe pe fiinta care nu prea semana cu ei.

  Cand a trebuit pentru prima oara sa doarma dupa-amiaza, Printesa a intrat in panica. Panica se manifesta la ea prin lungirea excesiva a bratelor. Arata ca si cum ar fi avut niste spaghete imense drept brate. Pentru ca nu putea dormi singura, a sarit in patul vecin,in incercarea de a gasi pe cineva cu care sa doarma alaturi. Primul copil s-a speriat ingrozitor, atat de tare, incat a ramas stana de piatra pentru doua zile. Era unul dintre cele mai bizare lucruri care i se puteau intampla unui locuitor de tip albastru: sa fie imbratisat. Dupa cele doua zile in care au fost rugate toate spiritele in forma de castan din tinut sa repare copilul transformat in piatra, acesta si-a revenit. Cand si-a revenit, a inceput sa zambeasca si probabil ca si in ziua de azi zambeste.

    A doua incercare de a dormi dupa-amiaza la gradinita a avut acelasi rezultat. De data aceasta, nimeni nu s-a mai speriat in asemenea hal incat sa impietreasca, insa cel de-al doilea copil pe care Printesa l-a imbratisat a inceput sa zambeasca  si el intr-una. Al treilea la fel. Atunci, cea mai batrana femeie de tip albastru din tinut, si-a dat seama ca Printesa poate fi blestemata sa nu poata dormi niciodata singura, iar in momentul in care doarme cu cineva care nu ii e ruda de sange, e posibil sa transmita la randul sau, un altfel de blestem: acel cineva va zambi pentru toata viata si nu va mai putea schita altceva cu fata sa. Or, sa zambesti mereu poate parea cel mai frumos lucru, dar sa nu poti plange cand esti trist sau sa zambesti atunci cand esti de fapt furios este, de fapt, un blestem groaznic.

    Dupa cele intamplate, Printesa n-a mai ramas niciodata sa doarma dupa-amiaza la gradinita. Chiar si cand a crescut mai mare, plansetul ei a ramas la fel ca al unei fetite, de neoprit cand isi amintea de cei doi carora le-a dat blestemul zambetului.

    Imparatii Albastri au dus cu ei tristetea de a-si vedea copila autoizolandu-se, fara sa stie ce sa ii faca. Nimeni nu parea sa detina solutia, anti-blestemul. Se gandeau atat la soarta ei, cat si la soarta Tinutului. Ce se va intampla cu fata lor dupa ce ei vor muri, dar ce se va intampla cu Imparatia dupa ce va muri si fata lor? Urmasi, de unde? Nimeni n-ar mai fi avut curaj sa incerce sa doarma cu ea dupa cele intamplate la gradinita.

   Spiritul Suprem a venit insa cu ideea unui concurs: undeva, pe acel Pamant, trebuia sa se gaseasca cineva care sa o scape de greutatea de a transmite blestemul zambetului. Animale nu aveau cum sa fie, locuitori ai Tinutului Pacii nici atat dupa cele intamplate, atunci...poate locuitori ai altui Tinut sau chiar fii de Imparati care sa se incumete sa incerce salvarea.

   In ziua in care Printesa Speriata de Somn a implinit 18 ani, Imparatii Albastri s-au gandit ca singura sansa e sa anunte concursul. Au fost chemate fiinte de peste toate celelalte sase tinuturi, iar pentru cel ce va fi salvat Printesa de blestem se pregatea o mare recompensa, atat in doze de intelepciune si noblete din partea Spiritului Suprem, cat si in bogatii naturale, toate daruite de locuitorii de tip albastru.

  Ani de-a randul au fost voluntari, nu puhoaie, dar au fost. Multi dintre cei care s-au aratat , au venit cu speranta ca n-o pot vindeca pe Printesa, ca sa poata sa zambeasca toata viata. Erau pur si simplu fascinati de acest blestem.  Cei care au crezut cu toata fiinta in capacitatile lor, s-au inselat, primind in schimb ranjetul vesnic. Printul Rosu, care desi nu avea inima, credea ca poate face miracole cu ratiunea sa impecabila. A ramas zambind toata viata. Despre cel Portocaliu se credea pe tot acel Pamant ca are capacitati extraordinare si ca, desi n-are ochi, are adunate toate calitatile care ar putea sa faca miracole mari. A ramas si el zambind, mai bine ca nu a putut vedea vreodata cum arata.

    Intr-o zi, la poarta Castelului, s-a aratat un baiat care spunea despre el ca este Printul Negricios. Toata lumea a fost sceptica, pentru ca Tinutul Pacii avusese mult de suferit din cauza Imparatului Negricios, un om despre care se spune ca a avut ganduri nicidecum pasnice. Ar fi incercat la un moment dat sa fie conducator peste toate cele sapte tinuturi, voind sa foloseasca forta ca se impuna. Se spune despre el ca isi obliga locuitorii sa manance numai dulciuri, ca sa fie fericiti mereu, dar in tinutul sau rata de mortalitate este cea mai mare. L-au poftit totusi pe Print si l-au ascultat. Printul Negricios era un baiat brunet, cu ochii negri si cu doar cinci dinti in gura. Corpul lui avea forma ovala, e ceea ce se numeste un corp masiv-rotofei. Avea inaltimea de doi metri si latimea tot de doi metri. El era dispus sa incerce sa o salveze pe Printesa. Daca va fi reusit, nu voia niciuna dintre recompense, in afara de intelepciune si noblete si o rezidenta in Tinutul Pacii, undeva unde sa nu deranjeze pe nimeni si sa ajute, in vreun fel sau altul, locuitorii. S-a oferit ca ucenic la o tamplarie. Daca nu ar fi reusit, nu il deranja sa zambeasca pentru toata viata lui, pentru ca oricum isi petrecuse suficient timp in copilarie plangand. Tatal sau obisnuia sa il oblige si pe el sa manance numai dulciuri si chiar il lovea daca nu il asculta. Se spune ca mama Printului Negricios a murit cand l-a nascut pe el, iar de atunci Imparatul a devenit cel mai trist barbat de pe acel Pamant. Voia sa incerce sa aiba fericire prin orice mijloace.

       Imparatii au fost de acord cu cerintele lui, insa l-au avertizat ca Imparatul Negricios s-ar putea sa incerce sa le declare razboi, tocmai din cauza fiului sau, care avea trasat deja de tatal sau viitorul. Se astepta nunta lui cu Printesa Portocalie. Nu l-au refuzat insa si l-au lasat sa incerce sa salveze Printesa.

      Printesa Speriata de Somn a asteptat sa adoarma intai Printul in noaptea aceea.N-ar fi vrut s-o simta si nici sa-l deranjeze cumva. Era oricum o tanara trecuta deja de varsta de maritis a printeselor, amarata de toate blestemele transmise pana acum si tocita de toate incercarile de a dormi cu fiinte pe care nu le cunostea. Nu-l vazuse, nu vorbise niciodata cu el. S-a invelit incet, bagandu-se complet sub patura. El dormea pe-o parte. Printesa s-a pus si ea pe-o parte, cu fata spre spatele lui, cu nasul infipit in spinarea lui, si-a incolacit bratele in jurul mijlocului cald si i-a luat intre genunchi gamba lui moale. A respirat greoi si-a adormit, aproape fara sa-si dea seama. 

   Dimineata urmatoare, Printesa Speriata de Somn a avut parte de cea mai ciudata trezire pe care o traise vreodata. Nu era ea incolacita in jurul lui, ci era el incolacit in jurul ei. Era senzatia de caldura pe care n-o mai simtise vreodata si de data asta, nu imbratisa ea pe cineva, cum facuse cu toti cei cu care dormise, ci era imbratisata de cineva. Niciodata pana acum nu avusese parte de un somn atat de linistit. Nu visase absolut nimic si nu-i fusese frig deloc. Simtise cum e sa o imbratiseze o fiinta la fel ca ea. Era Printul Negricios.

   Desi s-a trezit cu mult dupa Printesa, Printul Negricios nu s-a trezit zambind. Probabil e singurul caz fericit in care cineva nu se trezeste zambind. El era fiinta care reusise sa doarma cu Printesa Speriata de Somn, fara sa capete blestemul.

   Intregul tinut era extaziat. Nimeni nu se mai gandea la nimic altceva in afara de viitorul care se anunta a fi frumos. Printul Negricios nu vazuse o fiinta mai gingasa ca Printesa Speriata de Somn, asa ca s-a indragostit de ea pe loc. Pentru Printesa e indescriptibil sentimentul unui somn linstit, unul de-a lungul caruia a dormit comod. Nu a simtit oasele ei lovindu-se de oasele altcuiva, nu i-a fost frig si nu a amortit. Si nu a visat! Era linistitor sa isi dea seama ca nu era istovita din cauza viselor ei salbatice.

  Asa ca in Tinutul Pacii, cei doi s-au casatorit. Imparatul Negru s-a omorat, pentru ca ramasese singur. Tot Pamantul acela, insa, era in sarbatoare cu ei si pentru ei. Imparatii Albastri s-au linistit abia atunci cand si-au vazut al treilea nepot, care, culmea, era de tip albastru. Nu avea maini. Primii doi erau siamezi, nascuti imbratisati, la fel cum au si murit, peste ani, de batranete.

   Tinutul Pacii a dainuit astfel milioane si milioane de ani. Si probabil mai dainuie si azi, datorita imbratisarii dintre Printesa Speriata de Somn si Printul Negricios.

    

Tectonica sentimentelor

Cel mai frumos compliment pe care il pot aduce unui scenariu,unei fraze,unui titlu este "Mi-ar fi placut sa-l/s-o fi scris eu". Asa si cu titlul asta. E adevarat,titlul e putin prea sofisticat pentru ceea ce inseamna piesa de la TNB,dar conceptul e unul care merita: sentmentele se misca precum placile tectonice,dand nastere unor cutremure,tsunami-uri sau mai stiu eu ce.

Am stat si-am despicat nitel firul in patru tot cu Stefanul meu,am hotarat ca e putin prea explicit totul si cam fortat pe alocuri  -deci telenovelistic- (de la dialoguri,pana la actiune),dar in mine,ca spectator,a ridicat niste intrebari si m-a condus spre niste ganduri. Ceea ce ma bucura,pentru ca tanaaa I'm feeding THE MUSE. Si mi-a dat ocazia sa zburd in ideile mele,nascute fix cand priveam spectacolul.

In primul rand,merita Ilinca Goia,cu o prezenta scenica impecabila. Pentru genunchii,gambele,talia,zambetul si parul ei. Era sa uit sa amintesc privirea.In al doilea rand,merita Valentina Zaharia,care recita Musset intr-o franceza cristalina si care reuseste sa dea nastere unui tinere curve pline de candoare. Ah,si 'tango-ul' de miscari dintre Liviu Lucaci si Ilinca Goia. Oau!

Vazand spectacolul asta,am deraiat putin in lumea mea si-am inceput sa-mi fac de cap: exista oare inima cu trei jumatati? (imi imaginam,spre sfarsit,trei personaje: doua femei diferite care iubesc acelasi barbat si el le iubeste pe ele in mod diferit -pe una simplu,pe cealalta intortocheat,la fel ca personalitatile lor-; vor reusi oare sa se tina de mana toti pe-o banca,sa se nteleaga unii pe altii si sa se uite la stele,pentru ca nu pot gasi o solutie corecta pentru toti trei?) de ce unii simt nevoia de a se alerga tot timpul si a simti iubirea la fel cum simt si nisipul printre degete (da,voi,zodii de foc si de aer,la voi ma refer),pentru ca, in final, sa oboseasca si sa piarda totul?  Merita sa amintesc aici ce scrie Oana Pellea in jurnalul ei: "Un om ocupă cu tălpile lui vreo douăzeci şi ceva de centimetri. Dar raza orgoliului lui e de câţiva kilometri. Şi uite aşa ne călcăm pe orgoliu şi nu mai avem loc unul de altul. Şi raza asta de orgoliu creşte ca o umbră, din ce în ce mai mult, de aproape a întunecat Pământul."

Ma intreb ce inseamna daca pana acum n-am reusit sa simt ura in loc de iubire pentru vreun om. Nu iubesc destul de puternic? Doamne,baba mai sunt.

Mmm,o s-adorm cu scena din "Marti,dupa Craciun" in care Mimi Branescu ii tine capul sotiei careia tocmai i-a marturisit c-o insala. Ea plange si-si cuibareste capul in palma lui.

Cum sa te trezesti speriat si sa adormi in pace

Sunt o mare amatoare de scrisori. Imi place sa scriu si sa citesc scrisori. Cand sunt trista,unul dintre lucrurile care ma scot din stare e sa-mi iau toate scrisorile primite si sa le citesc. Si Baz Luhrmann zicea sa "keep your old love letters".  Astazi a fost una dintre zilele incepute foarte prost. M-am trezit ciudat si speriata. Acum se termina ziua si se termina bine,ba chiar foarte bine.Si tot niste scrisori (si alte nimicuri,e adevarat) mi-au facut ziua frumoasa.

Cand soarta se intrupeaza in om si acel om se numeste Stefan,du-te cu ea. Glumesc,nu garantez pentru toti Stefanii. Stefan al meu m-a dus astazi in garsoniera in care locuieste cam de un an si pe care mi-as dori sa o pot cumpara ACUM. Are balcon descoperit,are vedere spre Dambovita,Casa Poporului si rondul Kogalniceanu. Si mai mult de-atat,are amintiri. Stefan le bourgeois (imaginati-va un baiat inalt,cu cioc,cu par mai lung de umeri,brunet,care iubeste sa se imbrace in ie si vrea sa fumeze doar pipa; de curand iese in oras cu un baston a la Dr. House; minciuna si barfa i se par plicisitoare -il citeaza pe Mark Twain "Oamenii care nu mint, nu au nevoie de memorie"- si afirma despre el cu umor ca se trage dintr-un neam de razesi buzoieni) m-a hranit azi mai mult decat si-a dat seama. Mi-a dat o salata de bouef delicioasa,m-a dus la "Nunta in Basarabia" (care merita alt post,pentru ca e al profului meu de regie, Nap Helmis,zodie de apa) si m-a lasat in lumea mea,sa admir amintirile din garsoniera lui inchiriata.  Nu am mai stat de mult intr-o atmosfera atat de incarcata de semnificatie,care sa fascineze total. Desi corpul nu-mi functioneaza la capacitate maxima atunci cand am un obiect in mana,jur ca atunci cand am ceva valoros precum o scrisoare de dragoste de la 1938 e altceva. Nu stiu daca e moral ce fac,dar mi se pare ca incep sa cunosc destinatarul si emitatorul si sunt ca doua personaje vii (desi nu cred ca mai exista fizic),a caror poveste se incheaga pe masura ce le citesc scrisorile. Si sunt scrise cu cerneala pe o hartie care miroase a hartie buna. Am mai gasit o poza de la un revelion de prin '30 si ceva cu cei a caror casa a fost si cu prieteni ai lor si mi se pare ca se imbracau si pozau atat de frumos si de elegant,incat devin geloasa ca n-am crescut si eu cu ei in jur.

Maine ma intorc sa fumez pe balcon,sa mai citesc cu colegii mei niste scrisori mai batrane ca bunica-miu Pantelimon,sa ma uit nitel pe albumele de pictura italienesti si sa ma joc cu monedele vechi din Barbados. Ne-or iesi niste povesti si de pe-acolo.

P.S.:Noaptea alba a agentiilor de publicitate merita. E greu sa  fii si agentie mare de publicitate. E adevarat ca au multa bautura si chips-uri si dau petreceri in parcarea cladirii corporatiste care miroase a deodorant de camera,dar cui ii trebuie toate astea cand ai venit sa cunosti cum gandesc,cum lucreaza si cum se simt acolo oamenii? Multumesc,asadar, Headvertising-ului pentru primire,pentru ca ne-au intrebat cine suntem si de ce suntem acolo. Si pentru ca au un sediu foarte placut,intr-o cladire din caramida dintr-un spatiu al Bucurestiului care mie imi place mult. Pentru mine,the Ark,Uranus144 si La Bomba inseamna pitorescul in stare pura. Sper ca mai exista La Bomba (asa m-am indragostit de locul ala:http://vimeo.com/5717920 ) .Nu mai stiu nimic de cand am vazut "I am special" al lui Bogdan Georgescu la Festivalul National de Teatru de anul trecut.

Ah,sper sa nu fiu subiectiva cu Headvertising,dar cum as putea fi altfel, cand stiu ca nenea care ne-a bagat in seama a terminat tot Scenaristica la ATF?! De asemenea,Rusu+Bortun Brand Growers au facut niste legume pe gratar absolut delicioase. Pacat ca n-am apucat dovlecei. Dar macar stiu acum cat e ceasul la Tokyo si la Barlad si,mai ales,la iubita mea Londra.

Two lovers

Abia zilele trecute am apucat sa vad "Two lovers". Mi-a venit intr-un moment bun. Genul ala de moment in care viata te face sa te opresti putin din vartej si sa iti dai seama de cum esti cu adevarat si cum iti doresti sa traiesti,dar n-ai apucat inca sa o faci sau ai uitat,pentru ca te prinzi in altele,multe si galagioase.

 La sfarsitul filmului,imi venea sa ma duc sa stau de vorba cu nenea Joaquin,sau mai bine zis,Leonard,si sa-i zic sa inceapa o viata noua,intr-un alt film,si sa lase femeile alea in pace. Un nene cu personalitate de adolescent,care traieste inca in aceeasi casa cu parintii (Doamne,ce frumoasa e Isabella Rosellini). Leonard e prins intre doua iubiri. Hai sa le zic asa,desi niciuna nu e chiar iubire. Una e blonda si longilina si intr-o relatie cu un barbat casatorit. Iese in cluburi si ia si niste droguri ca sa uite,de fapt,de viata ei. Cealalta e bruneta si familista. Si vrea sa-l cunoasca dintr-un motiv absolut superb: il vede la curatatoria familiei lui cum incearca sa o ia la dans pe mama-sa.
  Cand toata lumea vrea andrenalina si vrea sa fuga dupa ceea ce nu poate sa aiba,afirm sus si tare ca-mi place bruneta si-mi place dragostea calda si stabila pe care o are de oferit. Ce e de facut cand ea da de acest Leonard,care ii ofera in finalul filmului inelul pe care il luase pentru blonda care tocmai l-a lasat balta? Nu cred ca o putea jigni mai mult.
  Oricum,filmul e unul care merita vazut. Pentru atmosfera pe care domnul regizor James Gray (de care nu stiam pana la filmul asta),o atmosfera tomnatica si sumbra si rece si sufocanta. Glumind,as putea spune ca si pentru Gwyneth,care e foarte dragalasa cand isi dezveleste sanul pentru el.

   Apropo de atmosfera,am fost la muzeul George Enescu,la "Regard Mode Roumain". Ce atmosfera,Dumnezeule. Frumoase lumini,frumoasa locatia (mmm,ce ferestre si ce curte si ce sala de luat masa),frumosi oameni,dar de ce manechine vii intr-o atmosfera tenebroasa? Mi-era jena si frica sa ma uit la rochii,pentru ca trebuia sa ma uit la niste fiinte vii care incercau sa stea nemiscate,sa fuga de privirea mea (si eu de-a lor,recunosc) si sa sugereze o poveste care nu le apartinea. Eram intr-un film noir,intr-o intimitate care nu era a mea si nici a celorlalti vizitatori. Mai degraba as fi stat cuminte pe un scaun sa ma uit la ele. Ca la teatru.

Niste eleganta

 Recunosc ca una dintre marile mele pasiuni e moda. Inseamna tot imagine,la fel ca si filmul. In Elle-ul romanesc de octombrie,Doina Levintza raspunde frumos unei intrebari frumoase:

Elle: Intr-un interviu,Yohji Yamamoto spunea : "Moda suspina dupa tendinte,eu vreau eleganta nesfarsita.Moda nu are timp. Eu am.Eu zic <<Buna ziua,doamna,cu ce va pot fi de folos?>>. Moda nu are timp sa raspunda la o astfel de intrebare,deoarece este permanent ocupata cu aflarea raspunsului la intrebarea <<Ce urmeaza?>>". Mai este moda interesata de eleganta?
Doina Levintza: Eleganta inseamna stil,rafinament,discretie fara nuditate,fara exces,fara senzational.O femeie eleganta domina totul in jur daca are stil. O bluza alba,un pantalon negru,o bijuterie,un parfum placut,un zambet sunt ingredientele suficiente pentru ca o femeie sa fie eleganta. Eleganta e o chestiune de personalitate.

Tot cu eleganta trebuie duse si starile grele ( si cu o rochie cu spatele gol cred ca s-ar asorta). Un suflet bun si drag mie trece printr-o perioada de singuratate si, neputincioasa ca nu am cum sa o vindec cu propria-mi afectiune,pentru ca din astfel de stari trebuie sa iasa intai ea, i-am dat totusi sa citeasca Jurnalul Oanei Pellea si mi-a zis ca e mai pasnica. Tot singura,dar mai pasnica. Starile grele nu se pot nega,doar trebuie sa invatam cum sa le ducem mai usor si mai frumos.


Mi-ar placea sa am un personaj,care,aflat intr-o cafenea,sa ii raspunda chelnerului atunci cand il va intreba ce doreste : "O stare de bine,va rog", iar chelnerul chiar sa-i aduca. Sa vad daca reusesc sa pun asta intr-un film si sa nu fie fortat si nici prea poetic.

Hello

Tocmai pentru ca nu am gasit forma mai buna de exprimare pana acum decat scrisul,tocmai pentru ca vreau sa o perfectionez si pe-asta,tocmai pentru ca vreau sa scriu despre fericire atunci cand am chef si tocmai pentru ca mi s-a spus ca oamenii au nevoie sa citeasca lucruri frumoase. Tocmai de-asta,de acum,I am blogging.