miercuri, 27 octombrie 2010

Zic sa-mi gasesc confortul

Cel mai mult in viata mea de pana acum am cautat sa nu deranjez pe nimeni. Nu stiu si nu-mi explic de unde atata obsesie. Daca fac ceva prostesc,cum obisnuiam in momentele de exuberanta necontrolabila,si,daca mi se spune ca DERANJEZ,pur si simplu lumea mea se opreste si ma opresc si eu. Pana si din respirat. Atat imi trebuie ca sa devin omul cel mai calm,mai spasit si mai tacut din lume. Imi cer scuze si ma retrag. Cred ca e unul dintre cele mai curate lucruri pe care pot sa le fac. Asta, multumitul si admiratul.

Mi-e frica uneori de mine si de unde pot ajunge cu obsesiile mele. As vrea sa stiu sa ma opresc la timp si sper sa se intample asta de-acum incolo;cumva sunt sigura ca oamenii care ma cunosc si care tin la mine ma vor ajuta. Sunt cuminte,ascult si cam invat din greselile mele. Imi amintesc de momentele din copilarie,de cand m-am mutat de la tara de la bunici cu ai mei,pe la vreo sase ani. Eram in casa unor oameni dupa care plangeam si dupa al caror miros al hainelor muream; ii adoram si tanjeam groznic dupa ei in inocenta mea. Numai ca am ramas in lumea mea; n-am stiut sa-mi gasesc confortul. Ma simteam prost sa ies noaptea sa fac pipi,de teama ca le-as putea strica somnul,ca le-as putea da peste cap ritmul in care eu nu existasem pana atunci.

Momentele mele cu tata sunt rare si extrem de intense. El m-a facut sa scriu tot postul asta.Evident,misticismul incepe de la zodia noastra comuna,de la faptul ca sunt nascuta cu fix o zi inaintea lui. As a present. N-am stiut niciodata sa vorbim si nici acum nu cred ca stim,desi simt ca nu exista cineva care sa ma protejeze mai mult. L-am crezut de multe ori egoist si cu o dragoste imensa,dar bolnava.Tot ce simteam e ca vrea sa ne tina,pe mine,pe frate-miu si pe mama, intr-o bula in care sa ne ofere totul si in care sa nu existe ceva care sa ne poata rani. Am crezut de multe ori ca asta e maniera lui de a nu ma lasa sa-mi traiesc propriile greseli. Azi am avut genul de moment pe care inca nu as sti cum sa-l transpun in film,sa nu para prea penibil. Genul de moment in care tata imi spune ca tot ce vrea e sa ma faca fericita,nu conteaza ce inseamna asta pentru el. Si atunci imi dau seama ca-s bucatica rupta si ca sigur el m-a tinut noua luni in burta. In povestea in care a trebuit sa fiu personaj principal si sa imi imaginez toata viata,am scris ca,atunci cand voi fi batrana batrana,vaduva si cu multi nepoti si tata deja mort,vom vorbi cum n-am vorbit vreodata cat a fost in viata. Exista trei oameni in viata mea,la care tin mult si stiu ca si ei la mine,dar cu care nu pot vorbi. Cu unii m-am resemnat, ii stiu si ma stiu si ei din priviri si din cele mai banale replici. Cu tata cred ca inca mai am sanse sa ne deschidem. Vorbim si inteleg ce-mi spune si ma intelege,numai ca ne ies groaznic de greu cuvintele pe gura si de multe ori sunt idei neterminate si care nu au niciun sens semnificativ pentru altcineva. Sunt irationale. De fiecare data,ajungem sa plangem. Dar e ciudat si frumos,in acelasi timp,pentru ca e un plans care nu-mi face niciun rau si pe care il accept cu mare calm. E ca si cum as bea o bere intr-o seara de vara si as vorbi despre nimicuri delicioase cu oameni de varsta mea.

 Un coleg destept a tras o concluzie aproape evidenta la un moment dat,dar pe care nimeni n-o mai rostise: "Trebuie sa fie ceva in neregula cu tine,de esti atat de sociabila". Evident ca era. Imi venea sa-i urlu ca da,este,si inca nu pot defini si nu stiu cum sa vindec. Era fix ca in vise,atunci cand e vreun pericol si trebuie sa strig dupa ajutor si fix atunci nu pot. Nu se-aude nimic. Asa am fost si eu atunci cu el.

Cred cu tarie ca ludicul si umorul imi pot salva gravitatea si inconfortul. Vreau sa fiu fericita si sa fac oamenii din jurul meu fericiti. Si stiu sigur ca familia imi e nucleul si ca asa o vreau si pe cea pe care o voi forma eu. Cu normalitati,cu anormalitati,cu plans,cu ras.


Zic sa termin cu unul dintre citatele mele preferate,prima fraza din 'Anna Karenina': "All happy families resemble one another,but each unhappy family is unhappy in its own way."

Si mai zic sa scriu mai des,desi e perfect adevarat ca,atunci cand traiesti mult,ai mai putin timp de reflectie si scris. Si zic ca unele (prea) intimitati sa se mai coaca si sa ajunga povesti mai mari.

miercuri, 13 octombrie 2010

Finaluri

Nici n-am terminat de citit toate "Povestirile Evei Luna" si deja m-am apucat sa recitesc unele dintre ele. Imi place mult cum scrie Allende,cred c-o sa m-apuc sa-i citesc si celelalte romane. Cel mai mult la toate povestirile astea,in afara de dragostea magica si erotismul incredibil in care textele sunt imbibate,imi plac finalurile. Una dintre problemele pe care le-am simtit la mine de cand a trebuit sa nascocesc povestioare (adica de la examenul de admitere;pana atunci scriam doar eseistica,si nici aia la modul serios), a fost lipsa conflictului. Era sa uit. Si finalurile. Era frustrant sa incerc sa imi imaginez povesti si sa nu pot sa pipai conflictul. La mine domnea o pace aproape plictisitoare. Pana,Slava Cerului,mi-am dat seama ca atunci cand personajul ajunge sa se contureze puternic,vor aparea si conflictele. Surde,mici,linistite,dar macar sunt conflicte. Apoi finalurile. Inca mi-e foarte greu sa ies din lumea  mea plina de basm si sa gasesc niste finaluri mai pline de semnificatie si mai putin fericite,in sensul hollywood-ian.  

In cartea asta am gasit finaluri triste (ieeeei) si frumoase si chiar neasteptate unele pentru mine. Asa as vrea si eu s-ajung sa scriu. Si-mi amintesc acum si de "Head on" al lui Fatih Akin,cu finalul extraordinar de frumos,dupa parerea mea. Cineva spunea ca,pentru ca o iubire sa fie de neuitat,trebuie sa fie neimplinita. In "Head on" asa e. Si fix ca sa contrazica faptul ca nu trebuie sa fie neaparat neimplinita,Allende scrie o povestire pe care mi-as fi dorit eu sa o scriu si chiar si sa o traiesc:"Viata interminabila". E plina de moarte si de dragoste,adica doua subiecte pentru care am o fascinatie apropiata de obsesie.

Mdea,merita clar si inceputul: "Exista tot felul de povesti.Unele se nasc pe masura ce sunt spuse,substanta lor este limbajul,iar inainte sa le puna cineva in cuvinte,abia daca sunt o presimtire emotionala,un capriciu al mintii,o imagine sau o amintire intangibila.Altele vin gata facute,ca un mar,si pot fi repetate la infinit,fara riscul de-a li se altera sensul.Cateva sunt preluate din realitate si prelucrate de inspiratie,in vreme ce altele apar intr-o strafulgerare a inspiratiei si devin realitate dupa ce sunt povestite.Exista insa si povesti trainice,care raman ascunse in umbrele mintii;ele sunt ca organismele vii,le cresc radacini si tentacule,se acopera cu excrescente si paraziti,transformandu-se,cu timpul,intr-un cosmar. Pentru a-i exorciza,demonilor memoriei trebuie sa le spui uneori cate o poveste. "
 
Iata si fraza care defineste relatia dintre personajele povestirii:
"Impartasisera fiecare zi de-a lungul celei mai mari perioade a vietii si,de la atata mers mana-n mana si de la atata dormit unul in bratele celuilalt,se puteau intalni in acelasi vis."

Ana (ce nume simplu si frumos;am si eu un personaj care se numeste asa),are o caracterizare care-mi place mult: "pentru ca era incapabila sa-si imagineze rautatea altora,era imuna la ea".

Siiii,spre sfarsit: "hotarasera sa moara impreuna,preferand sa calatoreasca tinandu-se de mana si in aceasta etapa,asa cum facusera mereu,pentru ca atunci cand spiritul se va desprinde de trup sa nu riste sa se rataceasca pe coclaurile vastului univers."


Gata.Ma intorc la analiza pentru "Morgen".

joi, 7 octombrie 2010

Niste viata si trei filme

Ha,ce-mi place ca in ultima bucata de vreme am vazut trei filme romanesti la cinema. "Marti,dupa Craciun" e lucrat, se vede, si are cateva scene chiar bune si imi place mult,mult finalul. "Nunta in Basarabia" e ca Nap,proful meu de regie si scenaristul-regizor al filmului: cald,amuzant,plin de "ghidusii",de dragoste si traditii. E chiar putin bombastic. Are culoare.

Cel mai recent vazut, "Morgen", e cel care are umorul cel mai emotionant. O amicitie care trece dincolo de limba si nu numai. Si multa omenie. Am iesit de la film si era intuneric si era groaznic de frig si tot ce voiam era sa ajung la masina. Stefan vorbea la telefon si,drept salut,m-a pupat pe tample si-am luat-o fiecare pe calea lui. Sa vina asta de la "modelul meu in viata", omul mereu punctual,hipermuncitor,incredibil de lucid, rational, responsabil si taios de sincer,care nu arunca cu emotii in stanga si-n dreapta asa usor, a fost fix in completarea reactiei mele la film. Mereu ma face fericita cu genu' asta de moment al nostru.

luni, 4 octombrie 2010

Vanzatoarea de cuvinte

As fi vrut sa scriu asta:

"Iti desprindeai panglica de la brau,iti scoteai sandalele,iti aruncai intr-un colt fusta larga,parca de bumbac,si iti desfaceai nodul care-ti tinea parul intr-o coada.Ti se facea pielea ca de gaina si radeai. Eram atat de aproape unul de altul incat nu ne puteam vedea,prinsi de iuteala ritualului,invaluiti in caldura si in mirosul pe care le produceam impreuna. Imi deschideai cale peste tot,mainile mele pe mijlocul tau arcuit,ale tale nerabdatoare. Urcai peste mine,alunecai,ma cutreierai,ma tintuiai cu picioarele tale invincibile,imi spuneai de vreo mie de ori vino,lipindu-ti buzele de ale mele.In momentul final aveam o clipa de singuratate totala,pierdut fiecare in abisul lui fierbinte,apoi ne adunam de dincolo de foc si ne descopeream imbratisati printre perne,sub tifonul alb care ne proteja de tantari.Iti dadeam parul la o parte,ca sa ma pot uita in ochii tai. Uneori,in linistea noptii care abia incepea,te ghemuiai langa mine,cu genunchii la barbie si cu salul de matase pe umar. Erai calma,si asa te vad si acum.

Tu gandesti in cuvinte,pentru tine limbajul este un fir nesfarsit pe care-l depeni,de parca viata ar fi creata in timp ce povestesti. Eu gandesc prin imagini inghetate intr-o fotografie. Nu una imprimata pe-o placa,ci una trasata de-o penita fina,o amintire meticuloasa si perfecta,cu volume delicate si culori calde,renascentiste,ca o intentie captata pe hartie granulata sau pe panza.

(...)

-Spune-mi o poveste,zic eu.
-Ce fel de poveste?
-Una pe care n-ai mai spus-o nimanui."

Asta e inceputul din "Povestirile Evei Luna" de Isabel Allende. Eva Luna mi se pare una dintre cele mai frumoase vanzatoare de cuvinte si inca n-am terminat de citit romanul. Probabil ma voi indragosti de ea pana la sfarsit si-o sa vreau sa vind si eu cuvinte atunci cand voi fi mare. E ciudat cand anumite carti ajung in  mana mea atunci cand trebuie.

Lectia

Cu blogul asta,imi permit doua chestii: sa scriu despre filme,teatru ( si muzica si stari si altele) cam numai ce imi place,mai putin analitic si rational decat o fac pentru domnul Gorzo si doamna Duma la scoala. Adica mai cu instinctele. Si-mi asum si daca sunt proaste uneori (zic s-o fac de la inceput,ca sa nu uit). Apoi,imi permit sa scap de toti gargaunii care pot deveni balast la Scenaristica. Wait...nu ca-mi permit,dar SPER din tot sufletul ca voi scapa de ei. In primul an in care am scris constant si in care am reusit sa scap de pitiriazis dupa ce mi-am facut o tema pentru scoala,prea am vrut sa spun totul. Nu stiu de ce ma tot grabesc sa spun,sa arat,sa demonstrez totul de la inceput. Poate pentru ca imi plac foarte mult etapele urmatoare. Alea stabile si plictisitoare si line,cele in care n-ai prea multe emotii de genul celor pe care le ai atunci cand esti intr-un context (inca) necunoscut, si in care poti trai profunzimea asa cum trebuie. Imi place vechimea situatiilor si ma sperie schimbarea. Ceea ce uneori e nasol. As vrea sa spun totul din prima si sa fac oamenii care abia ma cunosc si pe care ii plac sa ma inteleaga din prima. Graba cam strica treaba. Si-uite asa ajung un clovn cateodata.

Nu pot sa spun ca am o perioada in care imi vine sa urlu de fericire,dar e una pe care o simt bogata in interiorul meu si care s-ar putea sa ma ajute mult pe viitor. Totusi,e groaznic cand ajung sa ma obosesc pe mine insami de atatea ganduri si atata autoanaliza. But I'm stable.Trebuia s-o fac si pe-asta si bine ca a venit acum si nu mai tarziu. Am evitat-o oricum cat am putut. Am fugit de ea si-am inlocuit-o cu oameni noi si discutii prea lejere si distractie si povestile altora si zbenguieli intr-o muzica prea tare in cluburi prea intunecoase. Mult zgomot pentru nimic,cum zicea unchiu' Shakespeare. Imi amintesc de povestea pe care am scris-o la examenul de admitere. Aveam o gagica care nu reusea sa se trezeasca sa mearga la serviciu,pentru ca petrecuse intr-un club. Adormise imbracata in rochia pe care o purtase noaptea respectiva. Evident,afara era vremea mea preferata,adica Noiembrie ploios.Locuia singura si avea o vecina in varsta care ii facea prajituri si ii platea facturile si care ar fi facut orice sa atraga atentie si afectiune din partea vecinei mai tinere. Am reusit eu sa ii fac fetei asteia o zi care sa ii arate ca trebuie sa isi recunoasca singuratatea,nu s-o ascunda,si sa incerce sa o umple cu ceva viu si cald. Si am avut o scena de final in care seara ele doua mananca prajituri de casa si vorbesc despre ploaia de afara,in bucataria batranei,intr-o lumina chioara si galbuie. Oi reusi si cu mine.

Hai sa-nceapa bine anul al doilea de UNATC.

P.S. Dupa titlu,voiam sa fie un post despre "Lectia" lui Malaele si uite ce-a ajuns. O alta lectie.

vineri, 1 octombrie 2010

Povestea Printesei-Speriate-de-Somn


Pe la inceputul verii,am scris un basm. Stiu,trebuie rescris,pentru ca am fost un autor perfid si grabit si mi-am permis cam mult cu soarta personajelor mele (le-am omorat cam repede pe unele). Cu toate astea,are multe elemente care-mi plac si ma reprezinta. Mai sus,e un desen de Adi B. Asa ma vede el pe mine,cu trei picioare si maini luuungi si cu-o fata majoritar ocupata de-un zambet.


                                       Povestea Printesei-Speriate-de-Somn

  A fost odata ca niciodata o Printesa Speriata de Somn. Ea traia pe un Pamant cu sapte tinuturi, iar cel asupra careia domneau parintii ei, Imparatii Albastri, era Tinutul Pacii. Imparatii celor sapte tinuturi erau diferiti unii de altii, la fel ca si supusii lor: cei Albastri nu aveau brate, cei Rosii nu aveau inima, cei Galbeni nu aveau gura, cei Mov nu aveau urechi, cei Verzi nu aveau nas si nici degete, iar cei Portocalii nu aveau ochi. Singurii care aveau toate membrele si toate simturile erau cei Negriciosi, insa se spunea despre ei ca au sufletul la fel ca si numele si ca se hranesc numai cu dulciuri.
  Lumea Printesei era una plina de spirite puternice in forma de copaci, servitori in forma de aparate electrocasnice, animale si locuitori ai imparatiei. Acestia din urma erau de tip albastru, ca si Imparatii, adica aveau sangele albastru si nu aveau brate.
  Printesa locuia intr-un castel in care locuisera toate generatiile de tip albastru de dinaintea familiei ei, iar servitorii erau si ei copiii generatiilor vechi de servitori. Cu totii erau ba aspiratoare, ba roboti de bucatarie, ba masini de spalat, ba chiuvete sau chiar lampi, stiau sa vorbeasca si sa se exprime in scris si aveau personalitatea suficient de dezvoltata incat sa poata cunoaste si intelege gusturile si ordinele Imparatilor (fiecare servitor nou-nascut era mai iscusit, mai avansat si mai elegant in aratare decat parintii lui). Animalele erau foarte multe, de la cele salbatice, domestice, pana la amfibieni si insecte.
   Printesa Speriata de Somn a fost un copil foarte asteptat. Mult timp, Imparatii Albastri au incercat sa aiba un copil, pentru ca Tinutul Pacii sa nu dispara. Fetita s-a nascut in cele din urma, insa s-a nascut cu ochi si brate. Parintii, presati de statutul lor de conducatori si speriati de faptul ca Printesa este anormala pentru o printesa de tip albastru, au incercat sa o tina cat mai mult in preajma castelului, sfatuindu-se cu spiritele cum sa procedeze cu gradinita si scoala.
    Printesa Speriata de Somn stia ca nu arata cum ar fi trebuit sa arate, pentru ca primele sale intrebari “de ce?” fusesera puse in legatura cu bratele sale. Era o printesa blondina si longilina, cu o privire mai mereu speriata, care cauta sa se ascunda intotdeauna de privirea celor din jur. Se zvonea in tinut ca este adoptata de pe alt Pamant, insa locuitorii nu erau deranjati de aspectul ei fizic. Se intrebau insa daca ea va fi in stare sa inteleaga ce inseamna pacea si sa o mentina asa cum o facusera generatii intregi inaintea ei.         
   Existenta bratelor nu era singurul aspect care o facea pe Printesa sa vrea sa isi petreaca timpul numai in castel. Ceea ce era ingrijorator era faptul ca nu putea sa doarma singura.  I se parea ca in timpul somnului se intamplă mereu lucruri ciudate, care se pot transforma rapid intr-o realitate. Se derulau in visele ei lumi pe care nu le cunoastea, creaturi pe care nu le vedea in timpul zilei,care voiau sa-i fure parintii, monstri care voiau sa-i manance castelul sau chiar fiinte cu trei ochi ce se hraneau numai cu capete de printese. Le povestise doar animalelor si faptul ca visa certuri si razboaie, adica exact ce nu exista in tinutul ei. Dar nu era numai asta, era si faptul ca Printesei Speriate de Somn ii era mereu frig cand dormea si nu reusea sa se incalzeasca decat langa cineva cu sange cald, de la care sa preia caldura.
   Se furisa noptile in camera parintilor ei,cu mare teama sa nu le deranjeze somnul. I-a trimis Spiritului Suprem sapte scrisori in care il ruga sa ii trimita o sora sau un frate, ca sa-si poata lasa parintii sa doarma linistiti, insa n-a primit niciodata raspuns. Prefera sa doarma chiar si langa bunica ei, care sforaia de se speriau peretii. Numai singura nu. Nu dormea prea comod, ii mai amorteau mainile sau picioarele incolacite de corpul maica-sii sau picioarele tatalui, insa nu putea fara sa se agate de vreunul din familie. A incercat sa doarma cu servitorii sai, insa acestia n-au fost niciodata capabili s-o incalzeasca sau sa o ia in brate, desi au incercat, mai ales aspiratoarele batrane. A incercat sa doarma cu animalele Curtii, de la caini pana la vitei sau chiar melci. Niciunul dintre animale n-a putut sa o incalzeasca. Ii era mai usor sa imbratiseze un vitel decat un aspirator, insa animalele de la Curte aveau sangele rece, si nu puteau decat sa ii tina companie ziua, cand se jucau.
 
   Timpul nu statea insa in loc si venise vremea ca fetita sa mearga si la gradinita. Parintii hotarasera sa o lase, oricum identitatea fiilor si fiicelor de Imparati era protejata, nu se stia care cum sunt, pentru ca, de obicei, ei aratau la fel ca si ceilalti copii de varsta lor. La Gradinita, Printesa Speriata de Somn era silitoare si cuminte. Copiii din jur observasera ca ea era diferita, dar au acceptat-o printre ei, pentru ca erau invatati sa se joace impreuna, sa scrie si sa creeze impreuna. Era ceea ce definea Tinutul Pacii: cu grija, copiiilor li se arata de mici ca cel mai frumos lucru este sa nu fie singuri. Printesa le crease, la inceput, griji si educatorilor. Era una dintre cele mai grele incercari pentru ei, sa reuseasca sa o integreze si sa o educe pe fiinta care nu prea semana cu ei.
  Cand a trebuit pentru prima oara sa doarma dupa-amiaza, Printesa a intrat in panica. Panica se manifesta la ea prin lungirea excesiva a bratelor. Arata ca si cum ar fi avut niste spaghete imense drept brate. Pentru ca nu putea dormi singura, a sarit in patul vecin,in incercarea de a gasi pe cineva cu care sa doarma alaturi. Primul copil s-a speriat ingrozitor, atat de tare, incat a ramas stana de piatra pentru doua zile. Era unul dintre cele mai bizare lucruri care i se puteau intampla unui locuitor de tip albastru: sa fie imbratisat. Dupa cele doua zile in care au fost rugate toate spiritele in forma de castan din tinut sa repare copilul transformat in piatra, acesta si-a revenit. Cand si-a revenit, a inceput sa zambeasca si probabil ca si in ziua de azi zambeste.
    A doua incercare de a dormi dupa-amiaza la gradinita a avut acelasi rezultat. De data aceasta, nimeni nu s-a mai speriat in asemenea hal incat sa impietreasca, insa cel de-al doilea copil pe care Printesa l-a imbratisat a inceput sa zambeasca  si el intr-una. Al treilea la fel. Atunci, cea mai batrana femeie de tip albastru din tinut, si-a dat seama ca Printesa poate fi blestemata sa nu poata dormi niciodata singura, iar in momentul in care doarme cu cineva care nu ii e ruda de sange, e posibil sa transmita la randul sau, un altfel de blestem: acel cineva va zambi pentru toata viata si nu va mai putea schita altceva cu fata sa. Or, sa zambesti mereu poate parea cel mai frumos lucru, dar sa nu poti plange cand esti trist sau sa zambesti atunci cand esti de fapt furios este, de fapt, un blestem groaznic.
    Dupa cele intamplate, Printesa n-a mai ramas niciodata sa doarma dupa-amiaza la gradinita. Chiar si cand a crescut mai mare, plansetul ei a ramas la fel ca al unei fetite, de neoprit cand isi amintea de cei doi carora le-a dat blestemul zambetului.
    Imparatii Albastri au dus cu ei tristetea de a-si vedea copila autoizolandu-se, fara sa stie ce sa ii faca. Nimeni nu parea sa detina solutia, anti-blestemul. Se gandeau atat la soarta ei, cat si la soarta Tinutului. Ce se va intampla cu fata lor dupa ce ei vor muri, dar ce se va intampla cu Imparatia dupa ce va muri si fata lor? Urmasi, de unde? Nimeni n-ar mai fi avut curaj sa incerce sa doarma cu ea dupa cele intamplate la gradinita.
   Spiritul Suprem a venit insa cu ideea unui concurs: undeva, pe acel Pamant, trebuia sa se gaseasca cineva care sa o scape de greutatea de a transmite blestemul zambetului. Animale nu aveau cum sa fie, locuitori ai Tinutului Pacii nici atat dupa cele intamplate, atunci...poate locuitori ai altui Tinut sau chiar fii de Imparati care sa se incumete sa incerce salvarea.
   In ziua in care Printesa Speriata de Somn a implinit 18 ani, Imparatii Albastri s-au gandit ca singura sansa e sa anunte concursul. Au fost chemate fiinte de peste toate celelalte sase tinuturi, iar pentru cel ce va fi salvat Printesa de blestem se pregatea o mare recompensa, atat in doze de intelepciune si noblete din partea Spiritului Suprem, cat si in bogatii naturale, toate daruite de locuitorii de tip albastru.
  Ani de-a randul au fost voluntari, nu puhoaie, dar au fost. Multi dintre cei care s-au aratat , au venit cu speranta ca n-o pot vindeca pe Printesa, ca sa poata sa zambeasca toata viata. Erau pur si simplu fascinati de acest blestem.  Cei care au crezut cu toata fiinta in capacitatile lor, s-au inselat, primind in schimb ranjetul vesnic. Printul Rosu, care desi nu avea inima, credea ca poate face miracole cu ratiunea sa impecabila. A ramas zambind toata viata. Despre cel Portocaliu se credea pe tot acel Pamant ca are capacitati extraordinare si ca, desi n-are ochi, are adunate toate calitatile care ar putea sa faca miracole mari. A ramas si el zambind, mai bine ca nu a putut vedea vreodata cum arata.
    Intr-o zi, la poarta Castelului, s-a aratat un baiat care spunea despre el ca este Printul Negricios. Toata lumea a fost sceptica, pentru ca Tinutul Pacii avusese mult de suferit din cauza Imparatului Negricios, un om despre care se spune ca a avut ganduri nicidecum pasnice. Ar fi incercat la un moment dat sa fie conducator peste toate cele sapte tinuturi, voind sa foloseasca forta ca se impuna. Se spune despre el ca isi obliga locuitorii sa manance numai dulciuri, ca sa fie fericiti mereu, dar in tinutul sau rata de mortalitate este cea mai mare. L-au poftit totusi pe Print si l-au ascultat. Printul Negricios era un baiat brunet, cu ochii negri si cu doar cinci dinti in gura. Corpul lui avea forma ovala, e ceea ce se numeste un corp masiv-rotofei. Avea inaltimea de doi metri si latimea tot de doi metri. El era dispus sa incerce sa o salveze pe Printesa. Daca va fi reusit, nu voia niciuna dintre recompense, in afara de intelepciune si noblete si o rezidenta in Tinutul Pacii, undeva unde sa nu deranjeze pe nimeni si sa ajute, in vreun fel sau altul, locuitorii. S-a oferit ca ucenic la o tamplarie. Daca nu ar fi reusit, nu il deranja sa zambeasca pentru toata viata lui, pentru ca oricum isi petrecuse suficient timp in copilarie plangand. Tatal sau obisnuia sa il oblige si pe el sa manance numai dulciuri si chiar il lovea daca nu il asculta. Se spune ca mama Printului Negricios a murit cand l-a nascut pe el, iar de atunci Imparatul a devenit cel mai trist barbat de pe acel Pamant. Voia sa incerce sa aiba fericire prin orice mijloace.
       Imparatii au fost de acord cu cerintele lui, insa l-au avertizat ca Imparatul Negricios s-ar putea sa incerce sa le declare razboi, tocmai din cauza fiului sau, care avea trasat deja de tatal sau viitorul. Se astepta nunta lui cu Printesa Portocalie. Nu l-au refuzat insa si l-au lasat sa incerce sa salveze Printesa.
      Printesa Speriata de Somn a asteptat sa adoarma intai Printul in noaptea aceea.N-ar fi vrut s-o simta si nici sa-l deranjeze cumva. Era oricum o tanara trecuta deja de varsta de maritis a printeselor, amarata de toate blestemele transmise pana acum si tocita de toate incercarile de a dormi cu fiinte pe care nu le cunostea. Nu-l vazuse, nu vorbise niciodata cu el. S-a invelit incet, bagandu-se complet sub patura. El dormea pe-o parte. Printesa s-a pus si ea pe-o parte, cu fata spre spatele lui, cu nasul infipit in spinarea lui, si-a incolacit bratele in jurul mijlocului cald si i-a luat intre genunchi gamba lui moale. A respirat greoi si-a adormit, aproape fara sa-si dea seama. 
   Dimineata urmatoare, Printesa Speriata de Somn a avut parte de cea mai ciudata trezire pe care o traise vreodata. Nu era ea incolacita in jurul lui, ci era el incolacit in jurul ei. Era senzatia de caldura pe care n-o mai simtise vreodata si de data asta, nu imbratisa ea pe cineva, cum facuse cu toti cei cu care dormise, ci era imbratisata de cineva. Niciodata pana acum nu avusese parte de un somn atat de linistit. Nu visase absolut nimic si nu-i fusese frig deloc. Simtise cum e sa o imbratiseze o fiinta la fel ca ea. Era Printul Negricios.
   Desi s-a trezit cu mult dupa Printesa, Printul Negricios nu s-a trezit zambind. Probabil e singurul caz fericit in care cineva nu se trezeste zambind. El era fiinta care reusise sa doarma cu Printesa Speriata de Somn, fara sa capete blestemul.
   Intregul tinut era extaziat. Nimeni nu se mai gandea la nimic altceva in afara de viitorul care se anunta a fi frumos. Printul Negricios nu vazuse o fiinta mai gingasa ca Printesa Speriata de Somn, asa ca s-a indragostit de ea pe loc. Pentru Printesa e indescriptibil sentimentul unui somn linstit, unul de-a lungul caruia a dormit comod. Nu a simtit oasele ei lovindu-se de oasele altcuiva, nu i-a fost frig si nu a amortit. Si nu a visat! Era linistitor sa isi dea seama ca nu era istovita din cauza viselor ei salbatice.
  Asa ca in Tinutul Pacii, cei doi s-au casatorit. Imparatul Negru s-a omorat, pentru ca ramasese singur. Tot Pamantul acela, insa, era in sarbatoare cu ei si pentru ei. Imparatii Albastri s-au linistit abia atunci cand si-au vazut al treilea nepot, care, culmea, era de tip albastru. Nu avea maini. Primii doi erau siamezi, nascuti imbratisati, la fel cum au si murit, peste ani, de batranete.

   Tinutul Pacii a dainuit astfel milioane si milioane de ani. Si probabil mai dainuie si azi, datorita imbratisarii dintre Printesa Speriata de Somn si Printul Negricios.
    





Tectonica sentimentelor

Cel mai frumos compliment pe care il pot aduce unui scenariu,unei fraze,unui titlu este "Mi-ar fi placut sa-l/s-o fi scris eu". Asa si cu titlul asta. E adevarat,titlul e putin prea sofisticat pentru ceea ce inseamna piesa de la TNB,dar conceptul e unul care merita: sentmentele se misca precum placile tectonice,dand nastere unor cutremure,tsunami-uri sau mai stiu eu ce.

Am stat si-am despicat nitel firul in patru tot cu Stefanul meu,am hotarat ca e putin prea explicit totul si cam fortat pe alocuri  -deci telenovelistic- (de la dialoguri,pana la actiune),dar in mine,ca spectator,a ridicat niste intrebari si m-a condus spre niste ganduri. Ceea ce ma bucura,pentru ca tanaaa I'm feeding THE MUSE. Si mi-a dat ocazia sa zburd in ideile mele,nascute fix cand priveam spectacolul.

In primul rand,merita Ilinca Goia,cu o prezenta scenica impecabila. Pentru genunchii,gambele,talia,zambetul si parul ei. Era sa uit sa amintesc privirea.In al doilea rand,merita Valentina Zaharia,care recita Musset intr-o franceza cristalina si care reuseste sa dea nastere unui tinere curve pline de candoare. Ah,si 'tango-ul' de miscari dintre Liviu Lucaci si Ilinca Goia. Oau!

Vazand spectacolul asta,am deraiat putin in lumea mea si-am inceput sa-mi fac de cap: exista oare inima cu trei jumatati? (imi imaginam,spre sfarsit,trei personaje: doua femei diferite care iubesc acelasi barbat si el le iubeste pe ele in mod diferit -pe una simplu,pe cealalta intortocheat,la fel ca personalitatile lor-; vor reusi oare sa se tina de mana toti pe-o banca,sa se nteleaga unii pe altii si sa se uite la stele,pentru ca nu pot gasi o solutie corecta pentru toti trei?) de ce unii simt nevoia de a se alerga tot timpul si a simti iubirea la fel cum simt si nisipul printre degete (da,voi,zodii de foc si de aer,la voi ma refer),pentru ca, in final, sa oboseasca si sa piarda totul?  Merita sa amintesc aici ce scrie Oana Pellea in jurnalul ei: "Un om ocupă cu tălpile lui vreo douăzeci şi ceva de centimetri. Dar raza orgoliului lui e de câţiva kilometri. Şi uite aşa ne călcăm pe orgoliu şi nu mai avem loc unul de altul. Şi raza asta de orgoliu creşte ca o umbră, din ce în ce mai mult, de aproape a întunecat Pământul."

Ma intreb ce inseamna daca pana acum n-am reusit sa simt ura in loc de iubire pentru vreun om. Nu iubesc destul de puternic? Doamne,baba mai sunt.

Mmm,o s-adorm cu scena din "Marti,dupa Craciun" in care Mimi Branescu ii tine capul sotiei careia tocmai i-a marturisit c-o insala. Ea plange si-si cuibareste capul in palma lui.