vineri, 28 octombrie 2011

Să fie cu multă dragoste și toată cu happy-end

     Eu și fetele mele, Vlad și Andrei,niște doi frați,unul natural (se zice) și unul adoptat (se pare),adorăm să dăm iama în comediile romantice din mall-uri. Guilty pleasure. Eu,una,mi-am dat seama că mor de dragul comediilor romantice. Frate-miu e fan chiar mai mare ca mine,a văzut de nush câte ori  Love and oher disasters,iar când butona telecomanda și am dat de The boy in the striped pyjamas,eu eram "Las-aici,las-aici! Hihi!",și frate-miu era un maaare straight face. Era începutul unui discurs menit să mă reeduce pe mine,să mă aducă pe calea cea bună,adică aia a vizionării filmelor colorate, să aibă happy-end, să fie vesele, să ne mângâie pe creștet și să ne spună ce frumoasă e viața.

  Discuția e mai complexă. Așa cum discutam zilele trecute la școală,e similar statutul în care ne prezintă comedia romantică de azi femeia cu statutul pe care îl are în filmele mai vechi. Dacă în Meet me in St. Louis (1944), principala dorință a fetelor să se mărite,deci să fie împlinite amoros,în The Proposal (2009), gagica ajunge să-și dea seama,vezi Doamne,că asta era și neîmplinirea ei. Avem un personaj feminin care a ajuns din punct de vedere profesional la un nivel înalt,dar OMG,e frustrată și nefericită și singură,de fapt,că nu e împlinită amoros. Și uite-așa îmi zboară gândurile la o matușă a mamei mele,care chiar e o supergagică (mamaie,știu că mă lași să-ți zic așa) de vreo 70 și ceva de ani,singură de vreo 20 ani,de când a divorțat de soțul ei. Femeia se distrează,are prieteni în bloc și nu numai,pe care îi vizitează,e încă un bulgăre (cocoșat -la propriu-,ce-i drept) de energie. Încă are cearșafurile apretate,încă are o manichiură perfectă,încă se bucură de pălinca adevărată și de glume. Unul dintre cele mai amuzante momente pe care mi le-a povestit apropo de viața ei amoroasă e de acum câțiva ani,când a venit s-o viziteze fostul ei soț,care i-a propus să se împace,ca să nu-și petreacă bătrânețea singuri. Mamaia Dorina l-a ușuit,zicându-i că n-are nevoie să-i spele șosetele doar ca să nu stea singură. Pentru că,în definitiv,ea nu e singură. Se respectă și se iubește prea mult pe ea însăși și se distrează prea bine cu prietenii ei. E vorba de o alegere. Dacă dragostea nu e DRAGOSTE,nu apelezi la înlocuitori și nici n-o cauți disperat,că deh,altceva ce să faci și tu,doar "Vai,la naiba,sunt singur(ă) și neîmplinit(ă) amoros".

  Ideea e că îmi plac mult comediile romantice,dar le iubesc pe alea care sunt mai mult de atât,mai mult decât o teză despre veselie. Sau care sunt incredibil de witty. De-aia o să mă tot uit și-o să mă tot uit la The Awful Truth (1937), His Girl Friday (1940) sau The Shop Around the Corner (1940). Pentru că viața e,pentru mine,o chestie de opțiune. Tre să cunoști mult și să te știi pe tine,ca să elimini frustrările,clișeele,tâmpeniile din propria viață,să alegi după aia ce îți place și ce ți se potrivește. De-aia-s și morbidă și cred că și moartea ar trebui să fie o opțiune,mi-a plăcut You don't know Jack (2010) (bine, e și un personaj foarte simpatic ăsta al lui Al Pacino și cu mult simț al umorului :p).

 Și iată că am ajuns și la ce voiam să ajung,de fapt. Voiam să ajung la Crazy,Stupid,Love (2011) și nu,nu voi scrie despre pasiunea mea pentru Ryan Gosling. Comedia asta romantică mi s-a părut salvată de premisă (și de Ryan în costum,normal -se pare că nu mă pot abține prea mult-). Ce-a tras-o în jos e fix cum a tratat premisa aia. Așa,deci este vorba despre un cuplu,genul ăla căsătoriți de 20 ani, nu mai e scânteia, e doar confortul. Nașpa. Deci se despart. Și nenea și tanti care au făcut filmu ăsta găsesc rezolvarea în a schimba hainele domnului proaspăt părăsit,a-i schimba atitudinea,în sensul simplist,adică învață să agațe și face sex și cu alte femei,nu doar cu iubirea vieții lui și vorbește mai puțin despre el și dramele lui,deci e mai puțin lame. E aproape la fel de cool ca Ryan Gosling hahahaha. Acuma,după părerea mea,treburile sunt puțin mai complicate în viață. Când stai cu iubirea-n pat,îi adori fiecare centimetru de piele și n-ai mai vrea s-o vezi îmbrăcată (da,dragule,e foarte tristă imaginea unei femei care se îmbracă,știu). Că poartă adidași nașpa în rest,asta vezi după ce se îmbracă,dar de ce te-ai gândi la adidași când deja îi iubești pielea-n pat? Umila și micuța mea opinie (sunt foarte curioasă dacă și cum se va modifica după ce-o s-ajung și eu la 150 ani de căsnicie) e că te uiți la adidași înainte să ajungi să-i vezi pielea. DAR dacă e o chimie emoțională incredibilă și ajungi să vezi omul ăla după personalitate și atunci când e cu tine construiți niște momente incredibile, dacă mai are și calitatea prețioasă de a asculta și rumega când îi zici că adidașii lui sunt urâți și respingători,cu siguranță veți ajunge departe și nu e nevoie de ceva atât de traumatizant ca o despărțire să și-i schimbe,deci să te facă să te reîndrăgostești de el.

Încerc să îmi dau singură un exemplu vizual de cum funcționează o relație și ajung acum la roata aia care împinge apa,nush,la han,la moară,nu știu unde. Dacă paleta de sus n-o să împingă apa,aia de sub ea n-o să aibă ce apă să împingă. La modul că,dacă într-un cuplu,lucrurile merg în cascadă,de-aia celălalt e EL și nu e CELĂLALT. Pentru că,într-un anume moment al vieții,e capabil să dea drumul unui bulgăre de zăpadă pe care doar tu îl poți face mai mare,ca apoi să i-l arunci înapoi și doar el să-l poată face mai mare și tot așa. De-aia,dintre zece  sau o mie de femei,tot aia, care au doi ochi,doi sâni,două picioare și-un zâmbet drăgălaș vei alege UNA,pe EA.

E ceva mai adânc atunci când te desparți de un om,după 20 ani de căsnicie. Da,poate și el s-a ofilit într-un confort care vă ofilește relația. Dar ofilitul ăsta înseamnă moartea curiozitații față de ceea ce se petrece în jurul lui,stoparea pasiunii cu care-și trăiește propria viață,confuzia și nesiguranța în ceea ce privește propriul eu.

Și n-o să rezolve COMPLET asta un costum și-o pereche de pantofi, și nici o femeie nouă cu care să facă sex. Și nici măcar un Ryan Gosling superb.





P.S.: se aude la un moment dat,în bar,Nina Simone.

joi, 27 octombrie 2011

Povestea feliei de pâine care va schimba lumea

   Am zis să încetez cu profunzimile. Și în viață și în scris haha. Dar nu,nu poooot. Destinul nu mă lasă :)))). Ceea ce urmează e strict legat de ceva profund ființei umane.

   Cumva,ajungi la un moment dat în viață pretențios. Sau ești de când te știi,depinde de caz. Te bucuri cu greu de ceva,dar când te bucuri,o faci cu mare pasiune. Asta nu e o poveste despre fericire. Când începe viața să îți arate căile,cremele,parfumurile și pieptenele care te fac fericit,se întâmplă ceva. Nașpa. Te atașezi de o anumită cremă și ghici ce! nu se mai importă. Cum naiba fix crema aia din toată gama? Te atașezi de un fond de ten și nici ăla nu se mai importă. Și-l găsești pe net,normal,te costă chiar de două ori mai iefîtin decât te-ar fi costat în mod normal,numai că transportul e de trei ori juma mai scump ca fondul de ten. Îți cumperi la 18 ani un parfum ieftin dintr-un duty free și îți dai seama că îți place mult. Nu-l găsești în țară,evident. Îl mai cauți și-l mai cauți și dai de el la 21 ani,pe net. Oaaaa,ce fericire,echilibrul vieții s-a restabilit,personajul e fericit,deci tăiem și filmul e cu happy-end. Dar nu,nene,viața nu e un film. Nu-l mai găsești pe același site,îl găsești după aia pe unul care nici n-a auzit de livrare în România.

   Și apoi te trezești într-o zi minunată,în care n-ai de făcut nimic altceva decât uitat la filme și lalala te speli pe dinți și lalala te piepteni. Opa. Se aude un sunet. Știi,sunetul ăla care te anunță că ceva (în tine) s-a rupt. Glumesc,pur și simplu ceva s-a rupt. Da' cum ar fi să sune un clopoțel când ceva în tine se rupe? Haha,nasol,nu e ca și cum ai fi fericit și ai vrea ca îngerii să cânte ca toată lumea să știe că ești fericit. Așa, deci durerea în suflet vine acum de la pieptenele meu cu dinți mici și poziționați la o distanță foarte mică unul de celălalt (deci deși),cauciucat,ca să nu electrizeze părul,singurul de care m-am atașat și  de care-mi pasă și singurul cu care îmi plăcea să-mi descâlcesc părul. Și era al meu,drăgălașul mamei,deși frate-miu susținea în mod greșit că e al lui de la mașina de tuns.( Prietene,al tău nu e cauciucat! ) Am încercat să-l resuscitez,înainte să-mi dea lacrimile. Am fugit panicată (în slow-motion) la lipici și am reușit să-l întregesc,cu o rană evidentă,bietul pieptene. Vedem peste 24 ore dacă mai trăiește. Vorba aia,primele 24 ore sunt cruciale.

 Apoi a trebuit să mănânc ceva dulce,căci na,tristețea e vindecată cu ceva dulce.Urăsc înghețata,clișeul preferat al femeilor părăsite în filme. Iubesc mierea. Mi-am uns două felii mari de pâine cu un unt genial,care are și grăunțe de sare de mare în el (Doamne,chiar am ajuns pretențioasă  și,cu siguranță,foaaarte profundă, dacă scriu despre grăunțele de SARE DE MARE din unt. Salvează-măăă!). Și dă-i cu mierea. Îmi dau seama că n-am cum să mănânc vreodată miere în public și n-am cum să mănânc la mai mult de 5 m depărtare de o chiuvetă și...

  Și atunci  mă gândesc să inventez felia de pâine special construită să fie mâncată împreună cu mierea lichidă. Adică să aibă marginile cumva ridicate, astfel încât să țină mierea de la a aluneca spre alte tărâmuri. Daaa! Ce victorie, ce întâmplări și ce final! Că na,mă gândesc că or mai fi și alți oameni cu aceeași problemă ca mine atunci când mănâncă miere. Mai sunt,nu? Oh wait...Și toate produsele de care eu ma superatașasem și care s-au scos de pe piață? De obicei,ceva dispare de pe piață când nu e cerere. Hm.

duminică, 16 octombrie 2011

Despre neFEMINITATE

  Revelații. Am tot timpul,mă încântă,îmi dau sens și,mda,mă fac ținta miștoului prietenilor mei (hehe). Eu: Dragoste,am o revelație! Moka: Eh na,dragoste,încă una?! Alta?!

 Sunt un fel de descoperiri ale unui copil care,nush,își dă seama singur de ce se învârte Pământul
(empiric,nu împins de școală - sentimentul ăla că ai descoperit ceva banal pe cont propriu și că ai înțeles logic-)
 Așa stăteam eu și mă gândeam profuuuund și afară ploua și gândurile-mi alunecau la fel ca picăturile pe geam...Pardon! Conduceam și muzica era la maxim și claxoanele bucureștene mă făceau să mă simt ca acasă și încercam să mai adaug un strat definiției personale a feminității. Un prof destul de tare i-a pus anul trecut,pe doi flăcăi-colegi,să discute despre feminitate. Să dea unul o definiție,iar celălalt să îl contrazică argumentat. Eram incredibil de curioasă,niciodată nu știi cum percepe fiecare accentele de feminitate. Acum vreun an și ceva,mi-a fost pusă la îndoială prima oară feminitatea. A venit un băiat în viața mea superbă și plină de dezechilibre și mi-a arătat cu degetul cum nesiguranța de sine iese prin crăpăturile ființei mele pierdute în buncăre pline de fum (moamă,cum am scos-o pe-asta :p). Slavă Cerului,am început să-mi pun probleme. Tanti Viață,îmi explicați și mie,vă rog, ce e această feminitate? Nu sunt rochiile mele și umerii goi și clavicula frumoasă și gleznele în pantofii ăia cu toc și faptul că vorbesc franceza și privirea aia de felină?! Dar fundele?!There's more?! Dau mai târziu peste citatul lui Simone de Beauvoir,care zice cu patos "Femeie nu te naști,devii" și răsuflu extrem de fericită. De tânără sunt tânără,deci,dacă țin urechile ciulite și găsesc pâlnia potrivită,am mari șanse,pentru că potențial am,asta nu poate nimeni să-mi ia și nici să mă clintească de la a crede asta.

 Ei,unul dintre flăcăii care au deschis gura la examenul ăla,să dezbată feminitatea,a zis o chestie cum că fiecare are propria percepție despre feminitate (parcă așa ai zis,dragule) și mai ales,a început să își exprime ferm poziția despre toate regulile care ne ghidează și a început să pună regulile alea în discuție. Se pornește de la DE CE e așa? DE CE trebuie să fac asta? DE CE gândim așa? (apropo,iată o chestie simpatică) Adică dacă unul zicea că femeile au instinct matern,sunt mai răbdătoare,știu să trateze cu mai multă diplomație anumite probleme (se lega de rolul femeii,complementar rolului bărbatului -în societate,în celula societății as in familia-),celălalt zicea "Dar DE CE e așa? Doar pentru că am fost obișnuiți așa?". Mi-am reamintit cumva de discuția lor și îmi dau seama că atunci am început decantez tot ce auzeam,citeam,vedeam,credeam. Atunci am început să îmi dau seama unde se plasează părerea mea,lăsând loc liber pentru ceea ce va fi să vină și va fi să-mi facă părerea să evolueze,să se rafineze.

 Pentru mine,Malena  lui Tornatore e cumva un film cult. Îl iubesc tocmai pentru că mă face să mă gândesc și să-mi și gândesc anumite personaje feminine în funcție de senzualitatea aia carnală. L-am sunat pe Lucian(o),unul dintre flăcăii implicați în discuție și i-am cerut să-mi spună primele concepte,imagini care îi vin în minte când spune feminitate. Mi-a spus blândețe,delicatețe. Apoi au venit imaginile,care mie-mi par mult mai puternice,cel puțin pentru un prim contact. Oricât s-ar rafina un bărbat din punct de vedere intelectual,n-o să mă poată convinge că pielea,parfumul,gâtul,talia,gleznele femeii din fața lui nu-l impresionează. Em,simpaticul maestru,m-a făcut să-l îndrăgesc tocmai pentru că mi-a spus c-a observat-o pe iubita lui atunci când a a început să râdă la o glumă de-a lui și au dat-o într-o cascadă de glume și mișto-uri,care i-a unit. Atunci a început să îi observe existența,inclusiv pe cea fizică,cu piele,plete șamd. Pe Blo al meu,prima oară când mi-a spus că mă place,l-am întrebat "de ce?" și a început să-mi vorbească despre un anume aspect al personalității mele,care mie nu mi s-a părut niciodată special și credeam că toată lumea îl are. Cel mai probabil,mulți îl au,numai că aia i s-a părut lui special la mine,în comparație cu ce cunoscuse până atunci.

   Percepția fiecăruia e un puzzle enorm. Pornește de la ce te-a impresionat la familia ta,la ce filme vezi,la ce muzică asculți,la străfundurile eului propriu,eul care te duce instinctiv spre anumite decizii și alegeri (mie-mi plac ochii deschiși la culoare,spre exemplu,Moka adoră ochii închiși la culoare). E o ecuație complexă și necunoscutele sunt multe.

  Revelația se leagă totuși,de mine însămi. Cred despre mine că sunt o piatră și toate relațiile,discuțiile mă ajută  să mă șlefuiesc,ca să pot ajunge la cea mai frumoasă formă. Mi-am dat seama cât de frumoase sunt femeile care se apropie de 30 ani și au știut să-și evidențieze potențialul. Ajung cumva la apogeu,mai ales dacă știu să cizeleze ce au și să îngrijească subtil. Găsisem o frază legată de zâmbet,care spunea că "The sexiest curve on your body is your smile." Poate părea de-a dreptul superficial din partea mea,dar așa m-am lăsat de fumat. Mi-am dat seama că nu vreau să-mi îngălbenesc dinții și nu vreau să-mi îmbâtrânesc pielea aiurea. Vreau să mă bucur eu de corpul meu și să-l folosesc pentru exprimarea exterioară în cel mai bun mod posibil. După ce ai încercat aproape tot,poți spune care rochii te avantajează,care coafură îți stă cel mai bine,îți știi deja rujul preferat. După ce ai făcut prostiile adolescenței,îți dai seama că discreția e un lux și nu-ți mai vine să te expui prin orice metodă. Pentru că deja ai înțelepciunea de a te exprima coerent și a construi o imagine mai subtilă. E ca o investiție pe termen lung. Nu mai vrei să iei liftul,scările te-au făcut ceea ce ești. Mă gandeam la Marilyn Monroe. Norma Jean era o fetișcană.



Marilyn Monroe e o femeie. Deja a căpătat atitudinea cu care-și poartă rochiile glamouroase,deja are coafura -simbol important al ei-.


  Scriam eu în eseul meu de admitere la facultate despre profesoara mea de română din clasa a 12-a,Adriana Donciu. A fost primul meu personaj la care descoperisem eu o feminitate căreia îi ziceam intelectuală,în primul rând (discuții despre Arizona Dream,Who's afraid of Virginia Woolf?,Edward Albee în pragul bacului yum yum). Mi-a fost profesoară foarte puține luni,apoi s-a îmbolnăvit. I-am scris un mail înainte de balul de absolvire,de-o naivitate care mă face să bufnesc în râs. Îi povesteam că mă enervează basmul (care mi-a și picat la bac),că ador Iona a lui Sorescu și îi mai povesteam că simt că mi-a schimbat viața discuția cu ea despre căsătorie. Desigur,n-am ratat ocazia de a-i povesti cum arată rochia mea și cât de fericită sunt că m-a costat doar 10 lire. Avea cancer,am aflat mai târziu. Nu mi-a răspuns niciodată la mailul ăla,dar i-am mai scris,după ce am intrat la UNATC și după ce Lariza s-a întâlnit întâmplător cu ea pe stradă,faptul că îmi scrisesem eseul despre ea și că aș vrea să ne vedem cândva,e un om pe care îl admir. Mi-a răspuns la un moment dat că ne vom vedea. Nu ne-am mai văzut niciodată,cel puțin nu în dimensiunea asta.

 Discutând apoi despre feminitatea femeilor care au funcții de conducere, (o mai au sau n-o mai au?),mi-am dat seama că am fix sub ochii mei o mamă incredibilă. Întotdeauna a condus,de la tractoare,până la oameni în subordine. De la grădiniță spuneam că la noi în casă cântă găina,o găină care niciodată nu și-a demasculinizat cocoșul,niciodată nu l-a făcut să se simtă mai puțin cap al familiei,niciodată nu l-a condus într-un vals. Încă mă fascinează amestecul dintre tradiționalismul ei (valoarea ei esențială e familia) și modernismul uimitor (e o femeie de carieră,cu mintea incredibil de deschisă,care crede tot timpul că mai are de învățat ceva,de la atașat fotografii în mail până la a înțelege ritmul meu de viață,atât de diferit de al ei).

  Femei mi s-au părut soția lui Maradona și cea a lui Stephen King. Să rămâi lângă soțul tău când începe să ia calea drogurilor,să lupți cu el și pentru el,mi se pare o dovadă de putere,dragoste și da,feminitate. Acum ceva timp n-aș fi fost în stare de așa ceva.


  Femeie nu te face bărbatul cu care faci sex prima oară,femeie te fac bărbații care te provoacă să evoluezi emoțional. Eu,una,credeam că știu să iubesc (cu mare patos). A venit o bucată de meteorit blond în viața mea și mi-a arătat,cu demnitate,fără să vrea vreodată asta,că nu știam nici măcar să fac pe cineva să se simtă special. Mi-a arătat că să fii îndrăgostit nu te face mai slab,ci mai frumos,mai demn. Asta dacă te iubești pe tine și mai ales,te respecți mai mult decât te iubești,chiar.

P.S.: cum vede cinema-ul femeile? (haha,poate-mi scriu licența pornind de la întrebarea asta)


    În "On the town",sunt trei exemple diferite de femei. Una e taximetristă,tunsă mai scurt ca celelalte și-l agață pe Frank Sinatra. Alta e o blondă ingenuă,cu picioare longiline de balerină,dansează for a living și se lasă agățată. A treia e o femeie-antropolog,care nu se sfiește să-l ia acasă pe cel care arata a neanthertalian.Care e mai femeie dintre ele?

joi, 13 octombrie 2011

Pantilimon

  E încă vacanță,dar na,m-am trezit de dimineață să vedem ce mai face sfertul lui de colon. Stau pe hol,în fața liftului. E ceva fascinant la spitalul ăsta. Sau poate că mi-am dezvoltat eu ceva bolnav,stând pe aici. Îmi place să observ oamenii,mișună într-una,sunt de toate felurile și fiecare ascunde altceva. Toți vin aici cu un motiv și ajung din toate părțile,cam din toate mediile sociale. Ori doctori -foarte diferiți între ei-,asistente,rezidenți,bolnavi -unii fericiți,alții mai triști,toți agitați-,însoțitori. Șpaga se împarte în două categorii. Ori se dă încă de la intrare,că altfel nu te lasă să intri în spital. Ah,sau mai bine zis,de la parcare. I-am fentat mereu pe-ăia,mă scârbesc,prefer să parchez departe de spital,pe străduțe. La intrare,ori mă fac pierdută prin mulțime,ori,dacă e seară,încep să fiu agresivă,scuipând o poveste cum că bunică-miu e singur sărmanu internat,dacă abia la ora asta pot să-l văd,ca să-i aduc medicamentele pe care spitalul nu le are,ce pot să fac?! Haha,da,uneori mă și distrez.

 Dar povestioara mea de azi nu e despre spital,nici despre doctori,unii incredibil de deștepți,de răbdători (tocmai ăia  tind să refuze șpaga,culmea). E despre o chestie care-a reușit să-mi rămână cumva în cap și-a început să foreze. L-am observat la fel cum observ o persoană pe care nu o cunosc și care a reușit să-mi capteze interesul. Am rămas surprinsă,în mai multe după-amiezi,cum reușește să glumească cu cei doi camarazi de salon,care-l ascultă și se lasă amuzați. Mama spunea despre glumele lui că sunt de la "Rio del Zâmbreasca" și da,poate că nu sunt cele mai rafinate din lume. Până la urmă,bunică-miu e un om cu șapte clase care-a lucrat pe șantier (vouă,celor din Drumul Taberei,s-ar putea ca bunică-miu să fi vă fi turnat plafonul apartamentului hihi). Dar am ascultat anecdote,părți din viața lui de șantierist,amintiri din armată cu ton amuzant,l-am auzit jucându-se cu cuvintele și chiar mi-am dat seama că Pantilie are un farmec al lui și poate și-un pic de înțelepciune. Prima oară în viața mea i-am observat-o relativ recent,acum vreun an. N-o să-l uit și-mi pare rău c-a ieșit așa târziu. Niciodată nu mi-a dat sfaturi de viață,e foarte la locul lui și în fața mea n-a încercat niciodată să se evidențieze. Spunea că noi suntem mai "cu carte". Eram la masă cu el și cu bunică-mea și am început să le povestesc despre oamenii din viața mea,în același stil în care povestesc și alor mei. Le-am zis de tine,Vlad,și de posibila noastră căsătorie de la 30 ani și le-am spus că alor mei le e drag de tine și nu înțeleg de ce nu încercăm o relație de pe-acum (ești înalt,ai bun-simț,îți place să gatești cu mama etc=ești candidatul perfect HAHAHA). Am completat spunând că ești un băiat care mi-e un amic extraordinar,iar  îndragosteala dintre noi este sublimă,dar lipsește cu desăvârșire. Bunică-miu a stat,a ascultat,și-a mâncat ciorba cu nasul în farfuria lui,în timp ce bunică-mea era fermecată și c-un zâmbet larg pe față,așa cum e de fiecare dată când deschid gura. Când să cred că e tot în lumea lui și că va scoate ceva gen "voi știți cum e mai bine,tataie" și apoi va pleca la somn,Pantilie rostește un răspuns cu mare patos și chiar puțin îndârjit. "Măi tataie,ia zi-le să-l ia ei,dacă tot le place așa mult de el. Tu să te măriți cu unu' să-l iubești calumea,nu așa". Ia te uită la Pantilie cât de pornit era! Oau,tataie,îmi zic în sine,îmi place cum gândești.

  Și acum stăteam și-l ascultam și mă gândeam cât de puține știu despre viața lui,de fapt. Cum și-a trăit-o și cu ce a rămas. Unii sunt povestitori,indiferent de receptor. El nu. El iubește să seducă audiență nouă,cu care nu are legături "puternice". De-aia îi ducea toata cârciuma dorul anul trecut și-l sunau în spital să vadă cât mai stă. E cumva ca mine,ia uite c-am luat și eu ceva din neamul lui. Cum naiba eu,tocmai nepoată-sa și tocmai interesată de oameni și de povești,n-am reușit să-i creez context favorabil destăinuirilor? Cum nu aud de la el tocmai ce are de spus mai frumos?

 Și apoi mi-am dat seama că e tristă faza. E trist că există atâtea relații de cuplu,de familie în care majoritatea discuțiilor se concentrează pe niște banalități monotone,enervante,plictisitoare "ai plătit aia? ai mâncat? de ce n-ai făcut aia? bla bla bla". Cum se ajunge să avem discuții care chiar ne interesează,cărnoase,cu alți oameni decât cu ăștia despre care se presupune că ne-ar fi cei mai apropiați? Cum se ajunge la moartea unei relații,de fapt? Ok,nu te provoacă celălalt,nu te mai face să te simți special. Dar tu l-ai mai provocat pe el,l-ai mai făcut să se simtă special,l-ai mai făcut să vrea să te seducă? L-ai mai sedus?

  Iar Blo al meu a avut geniala idee de a integra asta într-o povestioară romantică pe care mă gândesc s-o scriu. Doi oameni care se reîntâlnesc după ani de la despărțirea lor și care reușesc să se descopere altfel decât s-au descoperit în trecut. Să nu te apuci de reiubit pe cineva doar pentru că relația voastră a rămas una neconsumată,ci pentru ca ai descoperit ALTCEVA în el/ea,pentru că ai văzut ceva ce n-a știut să-ți arate atunci și poate nici tu n-ai știut să vezi.