miercuri, 30 noiembrie 2011

Quote of the day


 "Nu poate fi inventat niciun kitsch pe care viața să nu-l depășească."

 Mă fascinează kitsch-ul, mă fascinează uneori viața brută, cu un simț estetic sălbatic. Cred că e o frumusețe care se naște din urât, din gunoi, din aglomerare inconștientă. Mă fascinează favelele, zonele noastre periferice. Porobabil că mă fascinează cumva cât de pline de viață sunt locurile respective.

Că tot m-am dus cu gândul la favele, mi-am amintit de:







luni, 28 noiembrie 2011

Despre filmele bune

  Ce e tare la filmele bune e că întotdeauna îți expun cel puțin două opțiuni, niciodată nu îți dau senzația că e doar o variantă-n viață. Vrei să te căsătorești, foarte bine, nu vrei, la fel de bine; singurul lucru important e să fii conștient și mulțumit de decizia ta. Filmele bune nu judecă, nu expun teze. Gen dacă ești burlac convins, workaholic și în weekend petreci cu fotomodele și Grey Goose, un film bun în care ești personaj nu te va privi nici ca pe ceva supercool și nici nu te va blama, ci va scoate din tine o emoție, o senzație, niște gânduri umane. Filmele bune ies din sfera moralei, nu discută în termeni de "așa e bine" sau "așa e rău", ele se învârt în sfera estetică și, mai ales, a unghiurilor proaspete asupra vieții.

 Filmele bune nu te învață să cauți cu disperare fericirea, filmele bune te învață să te cauți întâi pe tine, să-ți pui probleme, să te iei la întrebări. Și cred că ar trebui să fiu mai concretă, că altfel nu scot altceva decât truisme, I know. Să te cauți întâi pe tine înseamnă să vezi dacă îți explorezi potențialul la maximum, să afli dacă tu ești cea mai importantă ființă din Univers pentru tine, dacă stima de sine e la cote ridicate, pentru că asta te face să atingi așa-numitele momente de succes (profesional sau personal). Să înveți care ți-e locul, și aici mă refer la educație. Crede-mă, întotdeauna va fi un om mai educat decât ești tu, dar asta nu trebuie să te frustreze, ci să îți dea energie, că mai ai de la cine învăța ceva. Așa cum discutam azi la școală, e cea mai mare greșeală să crezi că tu ai inventat roata, să petreci timp și energie, încercând să inventezi roata și fiind mulțumit tu de tine că ai reușit s-o inventezi, când au fost alții înaintea ta demult care-au inventat-o.

  Filmele bune m-au ajutat să-mi accept natura romantică și să-mi ascut istețimea, să scap de naivitatea copilărească. Aș râde de mine zicând că era o naivitate tâmpă; well, am învățat să lupt totodată să-mi păstrez candoarea. It's freakin gold.

 Filmele bune te fac să te iei mai puțin în serios, să te relaxezi, să îți rafinezi umorul, care it's freakin platinum. The shit in life e mult și tre să-i faci față, iar eu altă metodă mai bună ca umorul jur că nu știu!

 Filmele bune nu te impresionează arătându-ți victime perfecte și călăi perfecți. Pentru că ei nu există, pentru că victimele emoționale există, atât timp cât ele însele permit să fie. Călăul perfect pălește când realizezi că te poți detașa, ca victimă, când ai siguranța propriilor alegeri care nu te lasă să te simți pus la colț de un om cu minte-ngustă.

 Filmele bune pun în discuție complexitatea, în general. De-aia mi-aș fi dorit atât de mult ca soția tipului din One Day(2011) să nu fie extrema lui Anne Hathaway, pentru că e prea simplu când e așa și e prea simplist să vezi lucrurile așa.

 P.S.: Filmele bune schimbă ceva în tine. Dacă nu m-ai mai văzut de-un an sau chiar mai mult, când ne-ntâlnim, dac-o să-mi spui că m-am schimbat, să știi c-o s-o iau ca pe-un compliment.

joi, 24 noiembrie 2011

Home

     E ciudat cum te legi de spațiul în care trăiești. Am nostalgia primului apartament căruia i-am zis casă, unde încă mă visez de fiecare dată.  Deși am crescut până la șase ani la țară, așa cum povesteam, am considerat mereu că, de fapt, casa mea e apartamentul în care stăteam cu părinții în București.

 Când am trecut clasa a 6-a, ne-am mutat de-acolo. Îmi amintesc perfect calendarul mare pe care îl aveam și pe care încercuiam datele când se întâmpla ceva legat de apartament: când au venit să-l vadă cei cărora le-am vândut, când s-a luat hotărârea de a-l vinde, când a fost ultima noapte în care am dormit acolo.

 Nu știu ce copac aveam în fața geamului, unul care crește mare și viguros, oricum. Ideea e că tot așteptam să crească suficient, încât să deschid geamul, să întind mâna și să ajung astfel să rup o frunză din el.  Era mai și ploua. Fix în perioada în care am hotărât să vindem apartamentul, a venit o ploaie care îndoia copacul și-așa am reușit eu s-ajung să iau o frunză din el. N-o mai am.

 Când a venit la școală vorba de ideea unui proiect cu 15 povești scurte (scrise de cei 15 studenți ai clasei noastre de Scenaristică), pe care să le lege un fir roșu, a venit și ideea unui apartament închiriat în care se tot mută oameni. Încă mi se pare una dintre cele mai mișto idei, să vezi ce oameni ajung să-l locuiască, cum se schimbă apartamentul după cum sunt și ei, și, MAI ALES, ce se întâmplă acolo. Că sunt poveștile tale, cu primul tău iubit student care locuia acolo și prima ta noapte de sex cu el, că sunt poveștile mele cu colega mea de bancă din liceu și diminețile de weekend mahmure împreună, în care visam și ne plănuiam viitorul, că e primul apartament pe care l-ai închiriat cu femeia cu care erai hotărât să trăiești toată viața, e clar că sunt bucăți de viață în ele. It's the road-map of your life.

P.S.: Un film foarte mișto despre o familie tânără, care încearcă să găsească locul potrivit pentru a petrece viața de-acum înainte, cu tot cu copilul lor pe care îl așteaptă.


luni, 14 noiembrie 2011

Perverșilor, cu drag

   În ultimele zile, stau și mă gândesc la un om pe care mai am puțin și-l trec la oameni care mă inspiră. E vorba despre un nene, despre al cărui film, Flaming Creatures, tre să scriu o analiză la școală. Și chiar e un film care îmi pune multe probleme, pentru că nu e în niciun fel convențional. Da, știu că un om face revoluție când reușește să gândească în afara convențiilor. Scriam eu când eram mai mică, deci și mai naivă, că e foarte important să îți construiești cumva propria logică și să fii capabil să o impui. De-aia e genial frate-miu, pentru că orice-ar face, e capabil să scoată argumente din neant în propriul său interes și așa devine omul care are un răspuns la orice răspuns (!), deci și ultimul cuvânt. Desigur, te stoarce de energie ca interlocutor sau te motivează (a se citi te enervează). Dar tot e fascinant, tocmai pentru construcția unei logici, unei retorici proprii, pe care o susține instinctiv foarte bine.

  Jack Smith, nenea ăsta de care zic, e un personaj cu totul aparte și total interesant. Pentru mine, e un scriitor vizual de basme contemporane, mai complexe și mai extravagante decât basmele as we all know them. E un om care avea o imaginație dementă, o mare dragoste pentru imprevizibil și gunoi (adică frumusețea anti-Hollywood) și cea mai frumoasă chestie la el e că încerca s-o fotografieze și s-o pună pe ecran. IMAGINAȚIA, the coolest thing ever. M-am trezit că era născut fix pe 14 noiembrie, deci azi e într-un fel ziua lui. E un personaj extrem, pentru care mâncarea nu era deloc importantă și care s-a autoinfectat cu HIV, pentru că i se părea lui că o astfel de moarte ar fi o moarte departe de banal. Și era fericit în spital, cred că era prima oară când mânca mese la interval de timp regulat. Era în stare să țină unul dintre performance-urile lui 7 ore, fără niciun spectator, doar de dragul conceputului, al ideii. Am aflat asta într-un documentar foarte interesant, cumva despre lumea aia underground de după anii 60 în America. Iaca și trailerul.

 

  Nenea Jack Smith era atât de cool, încât l-a inspirat pe mult-mai-celebrul Andy Warhol, omul care, în opinia mea, a mainstream-izat undergroundul. La modul că e un exemplu celebru de pr și marketing personal, un om care a schimbat imaginea romantică a artistului care moare singur, în mizerie, în imaginea dezirabilă a artistului cu care toate vedetele vor să petreacă. Bleah. Deși îmi dau seama că e un soi de inteligență, remarcabilă chiar, simt atât de instinctiv să o resping. Desuetă, maică, asta sunt. De Anna dello Russo ce să mai zic, o urăsc pentru că știu despre ea mai mult decât știu despre pictorialele pe care le realizează.



 Și aici ajung cumva la perversitate. Și la îndemnul-clișeu, care nu spune nimic concret "Fii tu însuți/însăți", căruia îi înțelegi sensul și de care poți să râzi abia după ce ți-ai dat seama pe propria piele ce înseamnă să fii tu însăți. Pentru mine, ăla e cumva momentul-cheie când naturalețea e pe cale să dispară și să vină perversitatea în loc. De fapt, ăsta e riscul, nu se întâmplă neapărat așa. Perversitate poate e un termen prea generic și încă nu știu dacă frumos sau urât, eu îl folosesc aici doar pentru a descrie ceea ce se întâmplă atunci când realizezi că ceva atât de natural ființei tale poate deveni un mijloc excelent pentru a trage foloase de pe urma celorlalți, de orice natură. Sau că pur și simplu realizezi că ceea ce ești poate fi folosit într-un anume scop. Și nu, nu e vorba doar de a-ți asuma ceea ce ești. De-aia apare întrebarea oare tot ceea ce a fost Jack Smith până la moartea lui a fost o treabă conștientă, la modul "băi oamenii sunt șocați, eu trebuie să îi șochez în continuare cu ceva"? Eu înclin să cred că nu, că în mintea mea asta e Lady Gaga, o tipă genială, care scoate bani mulți de pe urma mișto-ului pe care îl face de oameni. Cred că la el chiar era natural, sau sper, spre binele meu, adică al dragului de care îl am de omul ăsta.

P.S. Cel mai frustrant pentru mine e să mă pună cineva pe loc să inventez/spun o poveste. Ok, cu asta intenționez să mă ocup, asta mă-nvață la școală, dar să zică cineva "hai bagă o poveste" e ca și cum îți cere iubirea vieții tale "spune-mi că mă iubești". Măi iubirea vieții mele, unde mai e farmecul? Eu i-aș răspunde cu o glumă, pentru că să ceri nașterea unei astfel de afirmații îi știrbește tot farmecul, toată naturalețea, tot neașteptatul.

P.P.S. De-aia atunci când am un deadline, e ca și cum îmi ține cineva cuțitul la gât "trebuie să scrii ceva frumos și interesant pentru că la orele 12 cineva îți va citi povestea". Și de-aia, la un minut după ce ratez deadlineul, mă relaxez și mintea mea își zice "Stai drăguță liniștită, acum te poți dezlănțui cum vrei, nimeni nu se mai așteaptă la ceva de la tine, poți scoate câte revel-absurdități dorești. Ești liberă."  Și uite-așa, tre să-nvăț s-o păcălesc pe Doamna Minte, să-mi provoc, să-mi induc cumva procesul de "stai liniștită, ești liberă". Bună ziua, doamnelor și domnilor, tocmai ați asistat la nașterea unei perversități la cel mai abstract nivel!

miercuri, 9 noiembrie 2011

Sunt un clișeu ambulant






  Mă trezesc uneori într-o stare retardă de fericire și stau și mai stau și-mi dau seama că e o stare clișeică și totuși mă face să mă simt atât de vie. Mă face fericită o zi de început dintr-un noiembrie-nsorit în parc în care joc de mama focului x și o pe linie de cinci. Sunt fericită atunci când mă prinde ora 10 dimineața pe strada mea și sunt câțiva oameni în zare și o mare furtună de frunze galbene în față. Și e soare. Doamne, ce lumină. Îmi vine să mă mut în clădirea facultății mele, să prind lumina caldă de după-amiază tomnatică și să văd toate casele din zona aia, care se văd perfect de la noi, de la etajul trei. Și mă uit spre geam și văd pielea unei colege, de la claviculă-n jos. Moamă, ce frumoase-s femeile când lumina asta de toamnă le vine din spate și mai ajunge puțină și caldă și pe pielea lor.

  E fericirea aia simplă că stai o zi întreagă cu el în pat, făcând absolut nimic util societății, discutând cascade de nesemnificativ magic și aberații dulci. Și mai sunt plimbările de toamnă. Și apoi dormi cu el, te trezești noaptea și parcă ți-ai împleti corpul în jurul corpului lui și dai să-l pupi în somn și na, e sensibil și se trezește și e cel mai mișto sărut, venit din întuneric.

 E ca secvența lui Godard din À Bout de Souffle, din camera Patriciei, când ea îi cere să-i zică ceva frumos. Și el răspunde: Je voudrai recoucher avec toi parce que tu est belle. Ce poate fi mai frumos și mai sincer de-atât :)))))? Mai jos, una dintre secvențele din Top Favourites.




P.S. Poza e a Andreei Gruioniu

marți, 1 noiembrie 2011

Estetica urâtului

   Da, domle, unele zile sunt de rahat. Îți dai seama că lumea e de rahat, că oamenii ascund multe laturi scârboase, că sunt capabili să atace: lasă că foarte dur, dar o mai fac și foarte murdar. Oameni de la care nu te așteptai, în unele contexte care se vor rafinate. Pardon, intelectuale. Oameni care ți-au zâmbit, dar, care, de îndată ce ți-au decodat simpla prezență ca pe-un soi de amenințare de vreun fel la vreun oareșce statut de-al lor, de care nu sunt siguri nici ei înșiși ( social sau sentimental sau profesional sau etc), sar să muște. Oameni care investesc energie în a asezona viața cu multă mizerie. Pentru că așa luptă ei pentru supraviețuire.

  E prea fin să încep să vorbesc de emoțiile de copil pe care le simțeam acum câțiva ani, când îmi dădeam seama că delicatețea, inocența sunt rare și oamenii nu mai au timp de ele. Ceea ce mă făcea nostalgică. Chiar și oamenii mei, de lângă mine, aleși de mine, uită de ele uneori. Dar îmi dau seama, o dată cu trecerea anilor, că scârboșenia trece la un nivel mai mare când mai crești, gen devii adult.

 Numai că astea sunt ca niște teste. Tre să te păstrezi curat, să supraviețuiești, fără să te bagi în albia cu porci. Pentru că vin apoi momente frumoase, cu oameni frumoși. Și atunci înveți să ții cu dinții de oamenii ăia.

P.S.: De obicei îmi iau sarsanalele și mă mut, statui nu se mai construiesc de ceva timp și nu de alta, dar chiar sunt demodate. În afară de tata, nu mai știu pe alții să le valoreze și aș minți să zic că nu, eu nu-l iau drept naiv și nu,nu încep un dulce mișto. Doar că atunci când ești târât, e clar că ai un cuvânt de spus înainte să scapi și, deși trebuie să-l rostești într-o limbă de mucigai, zic: măcar să iasă niște flori.

P.P.S.: De văzut In a better world. Nu e perfect, dar e un subiect interesant.