Nu-mi plac volanele, deci abia așteptam o surpriză care să-mi demonstreze că volanele pot fi purtate într-un mod absolut delicios. A venit și este roșu complet, dramatic. Gareth Pugh Spring 2013.
luni, 14 ianuarie 2013
"Fascinantă" la modul particular
Am găsit un text al cuiva despre femei. Textul e just și emoționant, numai că acest text m-a făut să realizez o mare treabă și anume diferența dintre un text emoționant și un text excelent. Cel din urmă este un text care reușește să particularizeze, să redea valoarea calitativă a cuvântului "fascinantă", spre exemplu, fără să se folosească de vreo metaforă. E textul cu care empatizezi și care-ți spune o poveste particulară, nu o generalitate evident emoționantă. Un text excelent nu e o metaforă, pentru că metafora nu e o ancoră în real. Și recunosc că și eu scriam și încă mai scriu generalități emoționante și nici nu cred că am ceva împotriva lor, doar că mi-am dat seama ce înseamnă saltul calitativ al cuiva care scrie. E ca în film.
luni, 10 decembrie 2012
Cougar
În articolul ăsta, care e chiar interesant și emoționant chiar pe alocuri, am găsit o propoziție în confesiunea unui tip care mi se pare una dintre nuanțele iubirii, ba chiar una dintre posibilele ei definiții:
"They were able to see things in me that I could not see in myself.", zice un tip despre gagicile mai mari ca el pe care le-a iubit.
"They were able to see things in me that I could not see in myself.", zice un tip despre gagicile mai mari ca el pe care le-a iubit.
vineri, 30 noiembrie 2012
Fratelui meu preferat
N-am să-nțeleg discreția lui dusă la extrem - și aici mă refer la faptul că mi se pare aproape nelumesc să ții atâtea lucruri importante și profunde despre sine (lucruri de bine) atât de secrete. Să lași atât de puțin din sinele profund să se reveleze lumii mi se pare pur și simplu ciudat - și nu știu cât de bine sau de rău este (oare se va bucura de ele cineva cândva?).
În relația cu el nu mă grăbesc niciodată, pentru că știu că va fi una dintre poveștile lungi ale vieții mele. Până la 15-16 ani, îl vedeam ca pe o ființă total străină, total opusă mie, total certăreață. Avem infim de puține pasiuni comune, iar majoritatea oamenilor care ne cunosc spun că noi nu avem nicio legătură unul cu celălalt. Ne-am ignorat mulți ani, deși am împărțit unul dintre cei patru pereți ai camerelor noastre.
Mă uimește să văd cum se desfășoară viața lui - cum a evoluat de la tânărul care, în timpul tezei de matematică din semestrul al 2-lea, clasa a 8-a, juca fotbal în curtea școlii, la tânărul adult responsabil, organizat, care se trezește singur dimineața și deja lucrează de doi ani, perfect îmbrăcat în costum.
Mă amuză să-l văd enervându-se că nu mi-am călcat hainele, ca apoi să mi le calce el impecabil. Mă intrigă dorința de a face ceva în fiecare secundă, parcă vrea să nu audă liniștea (și aici mă întorc la începutul textului cumva - nu vrea să se reveleze, să se gândească la sine, să dea ocazia interlocutorului să se întrebe cum îl percepe și să ajungă la esența lui). Mă amuză să văd că lumea îl etichetează drept o ființă hipersociabilă și bombastică, sufletul petrecerii, o bomboană-glumă de om într-o poleială de oarecare superficialitate. E o parte atât de mică din el.
N-aș face o poveste inspirată de el, aș face o sută pe puțin. În momentele în care simțeam că nu mai am putere, mă gândeam la el, la imensa lui capacitate de a se autoproteja de ce l-ar putea deturna de la scopul lui precis. E un fel de pasăre Phoenix pentru mine.
Drag Andrei, mereu îți zic că nu ești un clișeu, deși poți foarte ușor fi etichetat așa. Ei bine, a venit timpul să afli că este unul dintre momentele rare când nu fac miștoul meu absurd de tine. În viața asta, în contextele în care viața ne-a găsit, n-aș putea de ziua ta de nume decât să-ți spun că ești unul dintre oamenii prețioși care mă inspiră. Și aș vrea să închei cu eterna mulțumire: mulțtumesc pentru că m-ai învățat că, dacă vreau vreodată să fac mămăligă, întotdeauna, dar ÎNTOTDEAUNA să pun întâi apa și apoi mălaiul.
În relația cu el nu mă grăbesc niciodată, pentru că știu că va fi una dintre poveștile lungi ale vieții mele. Până la 15-16 ani, îl vedeam ca pe o ființă total străină, total opusă mie, total certăreață. Avem infim de puține pasiuni comune, iar majoritatea oamenilor care ne cunosc spun că noi nu avem nicio legătură unul cu celălalt. Ne-am ignorat mulți ani, deși am împărțit unul dintre cei patru pereți ai camerelor noastre.
Mă uimește să văd cum se desfășoară viața lui - cum a evoluat de la tânărul care, în timpul tezei de matematică din semestrul al 2-lea, clasa a 8-a, juca fotbal în curtea școlii, la tânărul adult responsabil, organizat, care se trezește singur dimineața și deja lucrează de doi ani, perfect îmbrăcat în costum.
Mă amuză să-l văd enervându-se că nu mi-am călcat hainele, ca apoi să mi le calce el impecabil. Mă intrigă dorința de a face ceva în fiecare secundă, parcă vrea să nu audă liniștea (și aici mă întorc la începutul textului cumva - nu vrea să se reveleze, să se gândească la sine, să dea ocazia interlocutorului să se întrebe cum îl percepe și să ajungă la esența lui). Mă amuză să văd că lumea îl etichetează drept o ființă hipersociabilă și bombastică, sufletul petrecerii, o bomboană-glumă de om într-o poleială de oarecare superficialitate. E o parte atât de mică din el.
N-aș face o poveste inspirată de el, aș face o sută pe puțin. În momentele în care simțeam că nu mai am putere, mă gândeam la el, la imensa lui capacitate de a se autoproteja de ce l-ar putea deturna de la scopul lui precis. E un fel de pasăre Phoenix pentru mine.
Drag Andrei, mereu îți zic că nu ești un clișeu, deși poți foarte ușor fi etichetat așa. Ei bine, a venit timpul să afli că este unul dintre momentele rare când nu fac miștoul meu absurd de tine. În viața asta, în contextele în care viața ne-a găsit, n-aș putea de ziua ta de nume decât să-ți spun că ești unul dintre oamenii prețioși care mă inspiră. Și aș vrea să închei cu eterna mulțumire: mulțtumesc pentru că m-ai învățat că, dacă vreau vreodată să fac mămăligă, întotdeauna, dar ÎNTOTDEAUNA să pun întâi apa și apoi mălaiul.
Tokyo Story
Familia este un subiect care mă interesează, iar acest film l-a tratat astfel încât să mă emoționeze. Sunt multe aspecte despre care trebuie să-mi dau seama dacă îmi plac sau nu (la nivel de construcție de personaje și de pus problema - și mă gândesc aici că a construit-o prea candid și prea pozitiv pe noră și poate prea rece pe fiică), dar am simțit că e o poveste destul de sinceră și de actuală. Mi-am simțit bunicii care au venit la București după foarte mulți ani în care nu-și părăsiseră casa de la țară (decât eventual separat și doar pentru probleme medicale urgente), i-am simțit căutându-și locul și simțind că ne incomodează. Am simțit agitația copiilor, deveniți deja maturi, care nu au răgazul necesar de a se bucura de banalitatea unei interacțiuni cu părinții în vârstă. Vorbim cu părinții, dar ce ne spunem, de fapt? Da, sunt bine sănătoasă, lucrez mult, am casa mea, am copiii mei, am ritmul meu. Ne cunoaștem, de fapt? Ne cunoaștem de când eram mică, dar știi cum am evoluat și cum a evoluat viața și cum arata cotidianul vieții mele? Grija că trebuie să le gătesc ceva gustos celor mici, grija că trebuie să fiu și femeie pentru soțul meu, grija că trebuie să cumpăr detergent, grija că mi-e somn, sunt obosită. Nu știu, banalități. Pe care i le-aș spune vecinei sau prietenei mele cele mai bune sau chiar propriului meu eu.
S-a cristalizat în mine nostalgia pe care o resimt uneori după ce mă plimb mult cu mama și vorbim (cu cât cresc, cu atât vorbim mai mult) sau după ce glumesc absurd cu tata, fac ceai și râde la glumele mele, după care trântește o poantă și mai bună drept răspuns (tot cu timpul am crescut - și de data asta mai mult la interior, fac glume cu un om sensibil, dar închistat și funcționează, reacționează).
Nu știu cât o să mai am timp până intru în tăvălugul carieră-copii-casă. Îmi doresc și carieră, și copii, și casă, și dragoste. cumva cu ele am crescut, cu mama luptându-se să se împartă în 100. Mă minunez de ea din ce în ce mai mult și mă face s-o iau drept model.
În orice caz, filmul ăsta e al unui cineast care are foarte multe lucruri interesante gata să fie descoperite încă la el. Cu toată că povestea se află într-o cultură aparent depărtată de a mea, nedescoperită încă de mine, m-a atins foarte mult:
S-a cristalizat în mine nostalgia pe care o resimt uneori după ce mă plimb mult cu mama și vorbim (cu cât cresc, cu atât vorbim mai mult) sau după ce glumesc absurd cu tata, fac ceai și râde la glumele mele, după care trântește o poantă și mai bună drept răspuns (tot cu timpul am crescut - și de data asta mai mult la interior, fac glume cu un om sensibil, dar închistat și funcționează, reacționează).
Nu știu cât o să mai am timp până intru în tăvălugul carieră-copii-casă. Îmi doresc și carieră, și copii, și casă, și dragoste. cumva cu ele am crescut, cu mama luptându-se să se împartă în 100. Mă minunez de ea din ce în ce mai mult și mă face s-o iau drept model.
În orice caz, filmul ăsta e al unui cineast care are foarte multe lucruri interesante gata să fie descoperite încă la el. Cu toată că povestea se află într-o cultură aparent depărtată de a mea, nedescoperită încă de mine, m-a atins foarte mult:
marți, 20 noiembrie 2012
The Five-Year Engagement
Problema cu filmele de gen e că poți inova doar în mijlocul clișeelor lor. Sau poate fi punctul bun al lor, depinde cum privești. Deci, cu excepții ca The Awful Truth sau Adam s Rib (adică să fie împreună, dar să se lupte pe un motiv de...orice), nu cred că funcționează să iei deja un cuplu care are o relație și să te aștepți să scoți comedie romantică. Haha, sau poate cazul de față, despre care vreau să scriu, este o nereușită. Premisa e clar interesantă, mie-mi place să cunosc povești emoționante ale oamenilor care se descoperă pe ei în mijlocul unei relații, oameni care redescoperă relația, îmi place să știu chichițele, care sunt foarte emoționante, toate gândurile și concluziile de zi cu zi ale unui cuplu care poate întâmpina așa-zise hopuri în interiorul lui, dar genul de cuplu care va povesti nepoților cât de fericiți au fost. Și, repet, nu trebuie să fie a lifetime relationship ca emoțiile, explorările, învățămintele, afecțiunea să fie mișto. Dar astea nu mai sunt povești de comedie romantică. Într-o comedie romantică, poți da doar hint-uri despre astfel de emoții și descoperiri mici ale omului de lângă tine sau ale eului propriu, dar structura pare să fie cea care trebuie să rămână una clișeică. Cel puțin asta cred acum.
Să inoveze caută A Five-Year Engagement și e interesant pentru mine, tocmai pentru că mă lasă să-mi pun anumite întrebări, dar sincer, cred că ăla e mai mult aportul meu, decât al filmului. Mă deranjează că momentele comice se nasc cu foarte multe pretexte din exterior. De fapt, de ce sunt oamenii ăștia împreună? Mă deranjează că nu simt momentele lor atât de bine, că nu înțeleg perfect de ce EA e aleasa, și nu alta. De-asta devine gros personajul iubitei-lui-de-după-despărțire. Adică omul ăsta chiar ar sta cu gagica aia dacă n-ar avea nicio bucurie, ci doar neplăcerile alea înghesuite într-o cascadă de situații duse la extrem?
Momentul când simt că se schimbă ceva în ei (și nu e pusă chiar așa fățiș), e când ea mănâncă gogoși (pentru că e clar că a clintit ceva în ea, în propria teorie), iar el stă de vorbă cu părinții și deja ia ca un dat faptul că are probleme de comunicare (pentru că e clar că a clintit ceva în el, s-a gândit). Poate că nu e cea mai rafinată metodă, but it still works ca să-mi dau seama că le pasă unul de celălalt. Sau poate nu e neapărat un semn că le pasă neapărat unul de altul, dar SIGUR e un semn pe care ți-l lasă anumiți oameni, deseori fără să-și dea seama, care te transformă, te face să te cauți. Cred că ar fi fost mai interesant ca ei să fi fost iubiți, să fie prinși în alte relații în prezent și să se redescopere. And please God, se poate fără ca iubiții lor să fie nașpa și penibili și fix opusul a ceea ce fiecare caută, de fapt?
E mai simpatică ultima parte, totuși. Parcă simt că au lumea lor, umorul lor, drăgălășeniile lor. Parcă.
Să inoveze caută A Five-Year Engagement și e interesant pentru mine, tocmai pentru că mă lasă să-mi pun anumite întrebări, dar sincer, cred că ăla e mai mult aportul meu, decât al filmului. Mă deranjează că momentele comice se nasc cu foarte multe pretexte din exterior. De fapt, de ce sunt oamenii ăștia împreună? Mă deranjează că nu simt momentele lor atât de bine, că nu înțeleg perfect de ce EA e aleasa, și nu alta. De-asta devine gros personajul iubitei-lui-de-după-despărțire. Adică omul ăsta chiar ar sta cu gagica aia dacă n-ar avea nicio bucurie, ci doar neplăcerile alea înghesuite într-o cascadă de situații duse la extrem?
Momentul când simt că se schimbă ceva în ei (și nu e pusă chiar așa fățiș), e când ea mănâncă gogoși (pentru că e clar că a clintit ceva în ea, în propria teorie), iar el stă de vorbă cu părinții și deja ia ca un dat faptul că are probleme de comunicare (pentru că e clar că a clintit ceva în el, s-a gândit). Poate că nu e cea mai rafinată metodă, but it still works ca să-mi dau seama că le pasă unul de celălalt. Sau poate nu e neapărat un semn că le pasă neapărat unul de altul, dar SIGUR e un semn pe care ți-l lasă anumiți oameni, deseori fără să-și dea seama, care te transformă, te face să te cauți. Cred că ar fi fost mai interesant ca ei să fi fost iubiți, să fie prinși în alte relații în prezent și să se redescopere. And please God, se poate fără ca iubiții lor să fie nașpa și penibili și fix opusul a ceea ce fiecare caută, de fapt?
E mai simpatică ultima parte, totuși. Parcă simt că au lumea lor, umorul lor, drăgălășeniile lor. Parcă.
duminică, 18 noiembrie 2012
Poate cel mai frumos film de Crăciun ever
Tot ce pot să spun e că aș fi împlinită dacă aș reuși să scriu vreodată o asemenea poveste. Cu toate că suntem miliarde de oameni pe planeta asta și deseori trăim, în mare, aceleași lucruri, simțim aceleași sentimente (până la urmă, numărul sentimentelor e unul limitat, nu-i așa?), acest film demonstrează că cel mai important, atunci când spui o poveste, e CUM o spui. E un mare exercițiu și un mare model pentru mine, de la care pot învăța cum să spun o poveste pe care oamenii au mai auzit-o de un miliard de ori, dar are puterea de a emoționa adânc.
Îmi place atât de mult ideea cu îngerii - mi se pare genial transpusă (a se citi plină de umor și atât de bine ancorată în realitate). Îmi place atât de mult că acest personaj are visele lui, și am putea spune că e un ratat, pentru că nu a luptat să și le împlinească - totuși, viața lui e un mare succes, pentru că, fără să realizeze, a atins câte puțin, dar decisiv în bine, viețile celor din jur. E cumva o lupta împotriva unui anume tip de clișeu - unii oameni cred că nu ești împlinit dacă nu cutreieri lumea-ntreagă, e aproape un trend asta printre cei din generația mea. Poveștile mari se pot întâmpla și-n locuri mici și mi-ar plăcea să am șansa de a scrie o poveste așa.
Remember one thing: "Each man's life touches so many other lives". Nu toți avem norocul de a realiza cât de microscopic atingem uneori oamenii din jur (deși uneori ne mai vin surprize neașteptate și ni se mărturisește așa ceva decătre cineva), dar poate că e un exercițiu de imaginație intim să ne imaginăm sau măcar să ne întrebăm dacă am reușit vreodată așa ceva (repet, la nivel microscopic).
Când eram mai copilă, nu știam înțelesul unui citat care acum îmi place mult: "Treat people as if they were what they ought to be and you will help them become what they are capable of becoming. " Știu, sunt niște chestii care ar putea suna foarte cheesy spuse explicit și ca niște îndemnuri, parabole sau mai știu eu ce. Dar astea se ascund în fiecare dintre noi și devin emoționante și profund umane tocmai atunci când povestea este un puzzle bine asamblat, nu o poveste-structură-seacă-legată-cu-ață-albă. Așa îmi doresc să ajung să scriu.
Îmi place atât de mult ideea cu îngerii - mi se pare genial transpusă (a se citi plină de umor și atât de bine ancorată în realitate). Îmi place atât de mult că acest personaj are visele lui, și am putea spune că e un ratat, pentru că nu a luptat să și le împlinească - totuși, viața lui e un mare succes, pentru că, fără să realizeze, a atins câte puțin, dar decisiv în bine, viețile celor din jur. E cumva o lupta împotriva unui anume tip de clișeu - unii oameni cred că nu ești împlinit dacă nu cutreieri lumea-ntreagă, e aproape un trend asta printre cei din generația mea. Poveștile mari se pot întâmpla și-n locuri mici și mi-ar plăcea să am șansa de a scrie o poveste așa.
Remember one thing: "Each man's life touches so many other lives". Nu toți avem norocul de a realiza cât de microscopic atingem uneori oamenii din jur (deși uneori ne mai vin surprize neașteptate și ni se mărturisește așa ceva decătre cineva), dar poate că e un exercițiu de imaginație intim să ne imaginăm sau măcar să ne întrebăm dacă am reușit vreodată așa ceva (repet, la nivel microscopic).
Când eram mai copilă, nu știam înțelesul unui citat care acum îmi place mult: "Treat people as if they were what they ought to be and you will help them become what they are capable of becoming. " Știu, sunt niște chestii care ar putea suna foarte cheesy spuse explicit și ca niște îndemnuri, parabole sau mai știu eu ce. Dar astea se ascund în fiecare dintre noi și devin emoționante și profund umane tocmai atunci când povestea este un puzzle bine asamblat, nu o poveste-structură-seacă-legată-cu-ață-albă. Așa îmi doresc să ajung să scriu.
miercuri, 14 noiembrie 2012
Oscar pentru Cher și Nicolas Cage fără un dinte
Mă uit la Moonstruck și mi se pare drăgălașă povestea secundară, a părinților. Numai că așa ma enervez când ajung la povești dintr-astea în care lucrurile nu mai merg, pentru că ni se prezintă ca un dat. Pentru că cea mai interesantă parte, adică cum s-a ajuns acolo, nu ni se dă. Aia e cea mai grea și cea mai plină de înțelesuri, nuanțe, emoții pestrițe. Pentru că, deseori, nici personajele nu realizează cum fiecare gest, gând, idee preconcepută, fapt mic nedus la capăt din cauza nesiguranțelor de tot felul șamd se adună și rezultă...o relație ofilită.
Asta m-a enervat la Blue Valentine, că e doar un dat faptul că ea nu-l mai iubește.
Anywayz, filmul ăsta e chiar drăguț. Clișeic, dar clișee umplute cât de cât cu viață.
Asta m-a enervat la Blue Valentine, că e doar un dat faptul că ea nu-l mai iubește.
Anywayz, filmul ăsta e chiar drăguț. Clișeic, dar clișee umplute cât de cât cu viață.
Seasons change, but (sadly) people don't
Personajul feminin e unul care mie sigur îmi place. Deși e foarte cool, pentru că e feministă (și soție într-o relație atât de simpatică) și e și mai cool, pentru că e un avocat genial, adică parșiv, care stoarce tot ce poate pentru a emoționa și convinge (a se citi manipula), până și eu cred că ar trebui să aibă părți soft mult mai accentuate. Să ne-nțelegem, le are, tocmai de-asta sunt momente de cuplu pline de afecțiune. Soțul ei e o superbitate de bărbat, every girl s dream. Ce bine că n-am văzut filmul ăsta singură, ci cu EL, tocmai ca să-mi echilibreze avântul și să-mi deschidă ochii: e prea fiară ea și prea molatec el, atât la proces, cât și acasă. În final, mi se pare că se echilibrează situația, o învinge cu propriile-i arme, fără să renunțe unul la celălalt.
Oricum, e atât de trist că această comedie e atât de actuală. Ar putea fi oricând plasată acțiunea în anii noștri, ceea ce demonstrează că nu multe s-au schimbat în cum privește societatea femeia, cum privește societatea adulterul comis de bărbat, respectiv cel comis de femeie.
marți, 13 noiembrie 2012
Gândurile unei zile banale
Mă trezesc greu, deși am adormit foarte devreme aseară. Mă trezesc, pentru că mă sună bunică-mea, nu de-alta. Voia să vadă ce fac. Zic, bine, mamaie, uite dormeam. Mă uit pe geam, o ceață incredibilă pentru ora 10, dar na, e noiembrie totuși. Îmi pun de mâncare cerealele mele și încep să mă gândesc la ce am de făcut azi.
Pun și nițele semințe de in în cereale, să am cea mai bună digestie din lume. Uf, parcă e recișor în casă, bag și-un ceai după cereale. E clar, am timp să merg și la sală, să mă și spăl după alergat și să și ajung la școală. Dup-aia mă duc la iubitul meu. Hmm, deci îmi pregătesc ghiozdanul pentru sală: pun maiou, pantaloni, bustieră. Apă. Mai am juma de sticlă în ghiozdan și jumate îmi proptește ușa deschisă. Le combin și fac aproape o sticlă. O pun în ghiozdan. Să-mi iau șampoanele și gelul de duș. Și neapărat și crema aia winter edition, să se asorteze cu gelul de duș. Apoi prosop. Ah, și ipodul. Și căștile mari, că nu le suport pe-alea care intră în urechi. Unde naiba le pun, că nu-ncap în buzunărelul mic...Ah. Am ăla de mijloc, dar fermoarul e blocat. Sau așa pare. Nu l-am deschis niciodată. Stai mă, că e blocat din fabrică, e legată cheița fermoarului, adică e cusută de ghiozdan. Tre s-o tai. Du-te ia foarfeca. Așa, hai c-am terminat cu ăsta. Acuma ghiozdanul cu laptopul. Iau lenjerie de schimb. Hmm, dar să-mi iau și chilotul ăla nou, supersecsi. Bun, dar atunci să-mi iau și sutien să asortez la el. Așa. Să-mi iau alt gel de duș, să am și la el acasă, tot winter edition. Le iubesc pe-astea de la Dove. Aoleou, dar mâine cred c-o să rămân la Oana, mai bine îmi iau și încărcătorul pentru laptop, că la el am, dar la ea nu.
Așa. Acuma cu ce mă-mbrac...Păi o să-mi fac baie la sală, tre să-mi iau ceva călduros. Iau puloverul ăla pe gât, dar cu ce? Hmmm, îmi iau vreo rochie pe dedesubt. Îmi pun dres. Dar ce rochie să-mi iau? Dantela aia nu merge cu puloverul...Aia nouă, neagră? Hmm, parcă nu. Bine, îmi iau pantalonașii scurți din stofă. Mi-i pun. Oh, Doamne, zici că-s adunată de pe gârlă. Așa ar zice mama. Îi dau jos, dau și dresul jos, aleg blugii. Bine, acuma tre să-mi aleg șosetele. Le pun, sunt gata, mă uit spre ușă: am două ghiozdane care mă așteaptă să le car. Plus geanta de pe pat, burdușită, ca deh, tre să-mi iau și cărți, și cremă de mâini, și trusa cu creme de față, că mă dau după baia de la sală. Și crema de călcâie, să mă dau după baie.
Ajung spre bucătărie. Bun, am mâncat de dimineață, dar de prânz, după sală, ce mănânc? Și la iubire acasă? Hmmm, mai am 5 lei în portofel. Păi hai să mai caut prin casă, poate mai găsesc niște bani și la prânz scap cu-o shaorma de somon de la Nordsee. Uf, nicăieri nu mai sunt bani. Nici eu în cutia de mărunt nu mai am. Bine, mai am o banană, două mere...Dar ceva consistent îmi trebuie. Casoletă mică nu găsesc. Mai e una cu griș, dar ar trebui să transport grișul în altceva, să spăl casoleta...Plus că poate-a căpătat miros de griș. Grișul are miros? Anyway. Uf, am macrou, dar în ce-l iau? Și unde naiba îl mănânc la prânz? Are oase la care tre să am grijă. Și ce pun lângă? Mâncare de fasole verde nu merge, tre încălzită. Am și pulpă, dar și-aia are sos și tre-ncălzit. Hm. Iau totuși macroul în pungă, îl mănânc diseară la el. Hai iau și un borcan de fasole verde, să am lângă macrou. Dar la prânz? Asta e, mănânc banana și-mi mai iau un baton dintr-ăla proteic, tot e mai bun decât nimic.
Greu...Ah, la naiba, trebuia să plec la unșpe de-acasă, e unșpe jumate. Ce mi-o fi luat atâta?!
Pun și nițele semințe de in în cereale, să am cea mai bună digestie din lume. Uf, parcă e recișor în casă, bag și-un ceai după cereale. E clar, am timp să merg și la sală, să mă și spăl după alergat și să și ajung la școală. Dup-aia mă duc la iubitul meu. Hmm, deci îmi pregătesc ghiozdanul pentru sală: pun maiou, pantaloni, bustieră. Apă. Mai am juma de sticlă în ghiozdan și jumate îmi proptește ușa deschisă. Le combin și fac aproape o sticlă. O pun în ghiozdan. Să-mi iau șampoanele și gelul de duș. Și neapărat și crema aia winter edition, să se asorteze cu gelul de duș. Apoi prosop. Ah, și ipodul. Și căștile mari, că nu le suport pe-alea care intră în urechi. Unde naiba le pun, că nu-ncap în buzunărelul mic...Ah. Am ăla de mijloc, dar fermoarul e blocat. Sau așa pare. Nu l-am deschis niciodată. Stai mă, că e blocat din fabrică, e legată cheița fermoarului, adică e cusută de ghiozdan. Tre s-o tai. Du-te ia foarfeca. Așa, hai c-am terminat cu ăsta. Acuma ghiozdanul cu laptopul. Iau lenjerie de schimb. Hmm, dar să-mi iau și chilotul ăla nou, supersecsi. Bun, dar atunci să-mi iau și sutien să asortez la el. Așa. Să-mi iau alt gel de duș, să am și la el acasă, tot winter edition. Le iubesc pe-astea de la Dove. Aoleou, dar mâine cred c-o să rămân la Oana, mai bine îmi iau și încărcătorul pentru laptop, că la el am, dar la ea nu.
Așa. Acuma cu ce mă-mbrac...Păi o să-mi fac baie la sală, tre să-mi iau ceva călduros. Iau puloverul ăla pe gât, dar cu ce? Hmmm, îmi iau vreo rochie pe dedesubt. Îmi pun dres. Dar ce rochie să-mi iau? Dantela aia nu merge cu puloverul...Aia nouă, neagră? Hmm, parcă nu. Bine, îmi iau pantalonașii scurți din stofă. Mi-i pun. Oh, Doamne, zici că-s adunată de pe gârlă. Așa ar zice mama. Îi dau jos, dau și dresul jos, aleg blugii. Bine, acuma tre să-mi aleg șosetele. Le pun, sunt gata, mă uit spre ușă: am două ghiozdane care mă așteaptă să le car. Plus geanta de pe pat, burdușită, ca deh, tre să-mi iau și cărți, și cremă de mâini, și trusa cu creme de față, că mă dau după baia de la sală. Și crema de călcâie, să mă dau după baie.
Ajung spre bucătărie. Bun, am mâncat de dimineață, dar de prânz, după sală, ce mănânc? Și la iubire acasă? Hmmm, mai am 5 lei în portofel. Păi hai să mai caut prin casă, poate mai găsesc niște bani și la prânz scap cu-o shaorma de somon de la Nordsee. Uf, nicăieri nu mai sunt bani. Nici eu în cutia de mărunt nu mai am. Bine, mai am o banană, două mere...Dar ceva consistent îmi trebuie. Casoletă mică nu găsesc. Mai e una cu griș, dar ar trebui să transport grișul în altceva, să spăl casoleta...Plus că poate-a căpătat miros de griș. Grișul are miros? Anyway. Uf, am macrou, dar în ce-l iau? Și unde naiba îl mănânc la prânz? Are oase la care tre să am grijă. Și ce pun lângă? Mâncare de fasole verde nu merge, tre încălzită. Am și pulpă, dar și-aia are sos și tre-ncălzit. Hm. Iau totuși macroul în pungă, îl mănânc diseară la el. Hai iau și un borcan de fasole verde, să am lângă macrou. Dar la prânz? Asta e, mănânc banana și-mi mai iau un baton dintr-ăla proteic, tot e mai bun decât nimic.
Greu...Ah, la naiba, trebuia să plec la unșpe de-acasă, e unșpe jumate. Ce mi-o fi luat atâta?!
miercuri, 7 noiembrie 2012
Neromantic spus, iubesc romantismul
Hai să vă zic o poveste frumoasă și neromantizată: mi-e frică. Jur, mi-e frică de faptul că n-aș mai putea scrie comedii romantice ca la carte (colorate, care să-i placă lui frate-miu - nu cunosc definiție mai concretă a comediei romantice HAHA) și asta pentru că, neromantizat zis din nou, m-am maturizat. Nu mai văd totul prin ochii unui personaj perfect pentru o comedie romantică (naivă, împiedicată, în căutarea veșnică a unei iubiri veșnice etc). Văd viața cu mult mai complex, văd iubirea cu mult mai complex, cred că momentele magice și neromantizate și absolut geniale în cuplu se petrec cu mult după ce se cunosc. Acolo sunt ițe cu mult mai subtil legate și încurcate, iar sentimentul descurcării lor e incredibil. E incredibil cât de sus te ridică persoana iubită care te ajută atât de natural să te transformi în ce ai mai bun și mai prețios sub pielea solzoasă, te inspiră. Și da, încă mai vibrezi la atingerea pielii lui de pielea ta și după ce relația e una coaptă, matură, solidă. Și da, se mai petrec momente amuzante și atunci.
Și tot neromantizat îmi permit să spun că o relație de genul celei descrise mai sus, una care te poate duce într-un punct cu mult mai înalt decât atunci când ai pornit, se poate termina. Probabil la fel de frumos cum a început. Și, da, cred cu desăvârșire că a fost un tren superb care te-a dus în gara viitoare. Can you imagine? O gară unde îți dai seama cât de mult a însemnat trenul ăla și în care nu-ți va veni să crezi (după ani) cât va fi însemnat...trenul care va să vină.
Un semn că totuși mai simt cumva clișeele:
Și tot neromantizat îmi permit să spun că o relație de genul celei descrise mai sus, una care te poate duce într-un punct cu mult mai înalt decât atunci când ai pornit, se poate termina. Probabil la fel de frumos cum a început. Și, da, cred cu desăvârșire că a fost un tren superb care te-a dus în gara viitoare. Can you imagine? O gară unde îți dai seama cât de mult a însemnat trenul ăla și în care nu-ți va veni să crezi (după ani) cât va fi însemnat...trenul care va să vină.
Un semn că totuși mai simt cumva clișeele:
duminică, 28 octombrie 2012
Modelul meu în viață
E modelul meu de a trăi viața într-un mod activ și e modelul meu de a trăi bătrânețea. Are 84 ani și cutreieră lumea-n lung și-n lat cu filmele ei, iar ăsta e un pretext foarte bun de a cunoaște oameni noi, de a le asculta poveștile, de a descoperi galerii de artă noi sau de a redescoperi muzee cunoscute, deci de a face filme. Mă emoționează multe dintre micile sau marile povești pe care reușește să le spună într-un mod aparte, dar cel mai mult mă emoționează că regăsesc în ea părți din viziunea mea asupra vieții, de care nu eram deloc conștientă și, mai grav, în care nu aveam deloc încredere. Mai jos vreau să redau o parte care pe mine m-a făcut să tresalt, m-a energizat și inspirat într-un mod foarte personal:
"First I head to a market. The best place to see people, life, browsers, buyers...I like this crowd. There is movement, colour, and suddenly, a face."
Și eu iubesc piețele și deseori am încercat să înțeleg de ce, iar de acum încolo cred că trebuie să fac ceva cu asta (film, povești etc). Am crescut cumva în piață și mă gândeam că poate de-asta. Mergem foarte des cu mama, care, la momentul respectiv, încerca niște afaceri pe-acolo, deci cumva m-au impresionat niște personaje încă de-atunci. Și mirosul de varză murată din Veteranilor, pff. Atunci uram piața, mi se părea insalubră, mi se părea opusul rafinamentului, mi se părea o colcăială dubioasă. Acum văd piața ca pe o intersecție foarte interesantă a vieților, o văd ca pe un loc unde colcăie viața, iar personajele sunt atât de diverse, atât de diverse precum obiectele de pe tarabe sau din coșmelii. Am scris un scurt-metraj pornind de la un domn din piață și mă gândesc să reiau povestea aia și să fac un lungmetraj din ea.
Mai jos, un extras din primul episod al celui mai recent documentar al ei (un documentar in 5 episoade), "Agnes de ci de la Varda":
"First I head to a market. The best place to see people, life, browsers, buyers...I like this crowd. There is movement, colour, and suddenly, a face."
Și eu iubesc piețele și deseori am încercat să înțeleg de ce, iar de acum încolo cred că trebuie să fac ceva cu asta (film, povești etc). Am crescut cumva în piață și mă gândeam că poate de-asta. Mergem foarte des cu mama, care, la momentul respectiv, încerca niște afaceri pe-acolo, deci cumva m-au impresionat niște personaje încă de-atunci. Și mirosul de varză murată din Veteranilor, pff. Atunci uram piața, mi se părea insalubră, mi se părea opusul rafinamentului, mi se părea o colcăială dubioasă. Acum văd piața ca pe o intersecție foarte interesantă a vieților, o văd ca pe un loc unde colcăie viața, iar personajele sunt atât de diverse, atât de diverse precum obiectele de pe tarabe sau din coșmelii. Am scris un scurt-metraj pornind de la un domn din piață și mă gândesc să reiau povestea aia și să fac un lungmetraj din ea.
Mai jos, un extras din primul episod al celui mai recent documentar al ei (un documentar in 5 episoade), "Agnes de ci de la Varda":
joi, 20 septembrie 2012
Happyness
Am văzut demult filmul ăsta, evident mi-a plăcut, acum nu știu ce să mai zic. Dar nu despre asta voiam să scriu. Voiam să scriu despre o chestie care a început să mă roadă când am văzut părticica asta din film, postată de cineva.
.
Îmi pun deseori întrebarea: ce ar trebui să facă o femeie atunci când își vede bărbatul slab, în sensul de aproape ratat? Îngropat în confuzie, în nemulțumire de sine și insucces. Mereu mă gândesc că eu n-aș fi în stare să rămân să lupt cu el, să-l inspir să evolueze. E o luptă de titan și e foarte greu să inspiri oamenii de lângă tine, mai ales atunci când tind să nu mai bage în seamă vorbele de bine, de încurajare. Ei cred că-s clișee pe care le scoți din reflex.
Și, văzând părticica asta de film și amintindu-mi de povestea întreagă, am ajuns să mă întreb CUM ar fi fost viața acestui personaj dacă soția nu l-ar fi părăsit? S-ar fi ambiționat la fel?
duminică, 9 septembrie 2012
Perfect Sense vs. La Pointe Courte
La Pointe Courte, 1955, r: Agnes Varda
Perfect Sense, 2011, r: David MacKenzie
miercuri, 2 mai 2012
Spooooort
E clar, aș milita oricând pentru sport. Sunt zile în care ta aduni cu greu și pici în letargie și genul ăsta de zi a fost azi. Mi-a fost greu să scriu, să mă documentez, să orice. Până când am ajuns la sală. Instructoarea era irascibilă, m-a întâmpinat cu un ton dubios și m-a întrebat dacă am rezolvat problema cu anemia. I-am zis că-mi iau vitaminele și sper să fie ok, n-am ajuns încă la control. A bolborosit nervoasă ceva de genul că să nu rămân cu speranța. Aaanyway, am zis că și eu oi fi iresponsabilă, dar nici tonul ăla nu e unul ok. Dar eu venisem să fac sport, eram hotărâtă să-mi văd de treaba mea și să mă concentrez pe alte chestii decât relația cu instructoarea.
Se vedea că n-avea chef. Am început greu, nu se hotăra ce gen de exerciții să facă. Irascibilă all the way, nervoasă că era de 1 mai la serviciu. Totuși impecabilă la exerciții. Când vine vorba despre sport, nimic nu mă face să mă simt mai satisfăcută decât o oră în care transpir muuult, iar la sfârșit îmi tremură fiecare mușchi, eventual unul de care nu știam că există. E genial cu câtă energie am terminat, iar când a venit rândul streching-ului, i-am spus că a fost foarte tare și că mă simt foarte bine după o oră cu ea. GUESS WHAT: mi-a zâmbit! Am reușit, prin declararea sentimentului pe care ea mi l-a dat, s-o dezamorsez. Mă bucur că am reușit și eu să mă dezamorsez și să mă concentrez fix pe cum m-a făcut să mă simt prin exerciții, și nu prin ton și atitudine. Pentru că, de obicei, sunt foarte sensibilă la mediu. Nu vorbești, nu vorbesc. Nu îmi spui ce simți, nu îți spun ce simt. Și, sincer, îmi pare rău pentru toate ocaziile pe care le-am ratat de a face oamenii să realizeze că mă ating în vreun fel frumos. Azi am reușit să trec peste asta și chiar și atunci când am plecat și i-am zis că mă simt genial și o să mai vin la ea, m-am simțit superb. Mi-a zâmbit atât de frumos și de sincer, e clar că s-a simțit utilă, victorioasă, fericită că era totuși în locul ăla.
Nu mi-am imaginat că niște simple vorbe despre starea bună pe care ți-o dau oamenii îi va face să se simtă atât de bine. Am pierdut multe tăcând. Și nu, n-am fost timidă, am fost egoistă făcând asta.
P.S.: după duș, mi s-a schimbat total starea. Am simțit că pot mișca munții din loc. Am avut o întâlnire cu un om pe care nu-l cunoșteam și căruia trebuia să-i iau un interviu și n-am mai avut niciun pic de teamă că va fi un interviu ratat. Aveam atâta energie, încât simțeam că ceva interesant va fi, că voi găsi ceva frumos la omul ăsta de care să mă agăț. Am condus cu muzica la maxim și îmi venea să dansez. Am avut o stare incredibilă și o am și acum, când îmi simt coapsele cu personalitate proprie, gata oricând să se miște și să îmi dea starea de bine. Și da, a fost un interviu reușit.
Se vedea că n-avea chef. Am început greu, nu se hotăra ce gen de exerciții să facă. Irascibilă all the way, nervoasă că era de 1 mai la serviciu. Totuși impecabilă la exerciții. Când vine vorba despre sport, nimic nu mă face să mă simt mai satisfăcută decât o oră în care transpir muuult, iar la sfârșit îmi tremură fiecare mușchi, eventual unul de care nu știam că există. E genial cu câtă energie am terminat, iar când a venit rândul streching-ului, i-am spus că a fost foarte tare și că mă simt foarte bine după o oră cu ea. GUESS WHAT: mi-a zâmbit! Am reușit, prin declararea sentimentului pe care ea mi l-a dat, s-o dezamorsez. Mă bucur că am reușit și eu să mă dezamorsez și să mă concentrez fix pe cum m-a făcut să mă simt prin exerciții, și nu prin ton și atitudine. Pentru că, de obicei, sunt foarte sensibilă la mediu. Nu vorbești, nu vorbesc. Nu îmi spui ce simți, nu îți spun ce simt. Și, sincer, îmi pare rău pentru toate ocaziile pe care le-am ratat de a face oamenii să realizeze că mă ating în vreun fel frumos. Azi am reușit să trec peste asta și chiar și atunci când am plecat și i-am zis că mă simt genial și o să mai vin la ea, m-am simțit superb. Mi-a zâmbit atât de frumos și de sincer, e clar că s-a simțit utilă, victorioasă, fericită că era totuși în locul ăla.
Nu mi-am imaginat că niște simple vorbe despre starea bună pe care ți-o dau oamenii îi va face să se simtă atât de bine. Am pierdut multe tăcând. Și nu, n-am fost timidă, am fost egoistă făcând asta.
P.S.: după duș, mi s-a schimbat total starea. Am simțit că pot mișca munții din loc. Am avut o întâlnire cu un om pe care nu-l cunoșteam și căruia trebuia să-i iau un interviu și n-am mai avut niciun pic de teamă că va fi un interviu ratat. Aveam atâta energie, încât simțeam că ceva interesant va fi, că voi găsi ceva frumos la omul ăsta de care să mă agăț. Am condus cu muzica la maxim și îmi venea să dansez. Am avut o stare incredibilă și o am și acum, când îmi simt coapsele cu personalitate proprie, gata oricând să se miște și să îmi dea starea de bine. Și da, a fost un interviu reușit.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)