Autocenzura

Citind,am dat de-un personaj feminin de pe la 1880 si ceva,care scria romane pornografice sub nume anonim,pe care i le citea pana si Queen Victoria. Cand a inceput sa scrie romane "serioase",si-a pus pe ele si numele adevarat. Cei care stiau ce scria ea inainte,i-au spus ca si-a pierdut farmecul. Si ma tot gandesc la autocenzura. Zic de multe ori cat de norocoasa sunt ca m-am nascut in anii astia si chiar si in tara asta (nu stiu cum as fi reactionat in tarile arabe,de exemplu),dar,de fapt,eu chiar ma mint. Nu traiesc pe cat de libera as putea sa traiesc,nu traiesc pe cat de libera visez.

Ma tot gandesc ca e mai misto sa scrii sub pseudonim,ca cinesseur,de exemplu. E interesant pana si misterul asta pe care ti-l da un pseudonim,dar cred ca cel mai mult castiga calitatea scrisului si libertatea pe care ti-o poti lua in subiecte,in stil,in vocabular. Bine,aici nu ma refer la cei care scriu sub pseudonim pentru ca fug de responsabilitatea pe care trebuie sa si-o asume orice om cand arunca idei,cuvinte,sunete,imagini unui public.

Cand o sa ma lepad de toate cliseele din minte si de toate regulile sociale carora le permit sa ma ingradeasca,o sa scriu mult mai bine. Dap,si-o sa traiesc mai pasional :))

Zambreasca

Se spune ca fiecare om isi aminteste de copilaria sa ca fiind perioada cea mai frumoasa din viata,indiferent de conditiile in care a trait. Cand aud chestia asta,ma intreb daca nu cumva "cea mai frumoasa" asta vine din dulceata pe care o capata amintirile. Cu cat sunt mai vechi,cu atat sunt mai frumoase. Cu cat te departezi de un eveniment sau de o perioada anume din viata,cu atat se pune o patina care te face sa vezi si sa intelegi altfel intamplarile. Cu nostalgie.

Vazand astazi niste fotografii de la nunta de aur a bunicilor unui prieten,mi-a venit in cap vechea doleanta,pe care o am inca din clasele primare: sa fi avut si eu un bunic cu o pieptanatura clasica,cu papion si smoking impecabile si alura de aristocrat,care sa fi venit sa ma culeaga de la scoala. Am ratacit mult prin curtea scolii primare,asteptand-o si ore intregi pe mama,care avea sarcina sa ne ia acasa,printre multe altele, si care nu facea fata tuturor activitatilor care o solicitau. Si vedeam cum vin bunicii si-si culeg nepotii,le cară ghiozdanele si ii intreabă cum a fost ziua de scoala. Iar acest prieten al meu imi spune ca el isi dorea,de fapt,bunici la tara,cum am avut eu.

Eu inca ii am pe Petra si Pantelimon,cuplul de foc,cum le zic eu,ca-s amandoi nascuti in zodia Leului. La ei,la Zambreasca,am aterizat cica atunci cand aveam abia patru luni. Bunica-mea imi vorbeste cu mare dragoste de prima parte a copilariei mele,de care,eu,evident,nu-mi amintesc nimic. Zice ca eram un copil grasan,care nu plangea,manca tot ce i se dadea,facea caca des si dormea mult,in schimb ce verisoara-mea mai mare,si,mai tarziu,frate-miu,se intreceau in urlete si in nazuri la mancare.Eu eram pe treaba mea inca de-atunci.

Amintirile incep de undeva mai tarziu si n-as prea sti sa le sortez cronologic. Am in minte perfect sarbatorile de-acolo: Rusaliile,Pastele,Revelionul,Craciunul,nuntile si inmormantarile. Rusaliile imi erau cele mai dragi,trebuia sa ne perindam pe la toate matusile,sa mancam colarez si sa fim spalati pe picioare intr-un lighean cu apa,unde erau taiate bucatele de sapun si tot felul de plante frumos-mirositoare. Imi amintesc ca era totul deja inverzit si erau diminetile insorite si calde. Primeam,parca,si oale de pamant,preferatele mele. Si acum iubesc apa de la fantana bauta in oala de pamant.

Nuntile erau sarbatoare pentru tot satul,nuntasii se plimbau pe jos pana la biserica cu bradul impodobit cu hartii colorate,cu plosca cu vin sau palinca,din care gustau toti privitorii. Oamenii se strangeau puhoi pe la portile de pe strada principala,sa vada mirii,nasii,alaiul. Deh,intr-un sat in care nu se intampla nimic,ce era de facut decat sa casti gura? Inmormantarile erau mult mai distractive,in afara de moartea uneia dintre surorile bunica-mii,cand o vedeam mereu plangand pe Petra. Nu prea intelegeam eu mare lucru,decat ca bunica-mea nu prea mai avea timp sa ma indoape cu pomana si coliva. Avea mult mai multa grija de mort. Iubeam coliva si inca o iubesc. De pe atunci am fost invatata (chestie care azi mi se pare una dintre cele mai amuzante invataturi ale bunica-mii) sa jelesc. La noi in sat, jelitul e o treaba privita foarte serios. Deci ori ai iubit mortul ala,ori ba! Daca ti-a fost sot si l-ai urat,ei bine,acum trebuie sa-l jelesti sa te auda satele invecinate,caci altfel ti-ai pus in cap gura lumii! Jelitul asta e mai mult un cantat-strigat cu versuri gen "de ce ai plecat,cui m-ai lasat,nu mai am rost pe lume fara tine,ia-ma si pe mine acolo". Sirop cu miere. Si multe lacrimi pentru induiosarea audientei. Ma gandesc cu groaza la moartea bunica-mii. Ce-o sa fac daca n-o sa pot plange si urla?! O sa inteleaga vreodata ca am iubit-o si ii multumesc ca m-a crescut? As vrea s-o fac fericita si cand trece in lumea cealalta,dar,pe bune,mamaie,nu stiu daca o sa pot si plange si urla-canta "mamaia mea de m-ai crescut,viata grea ai mai avut". Pentru ca,mda,m-a pus sa repet cum o s-o jelesc.

Cand era vreo sarbatoare dedicata mortilor,trezitul era cea mai interesanta activitate din lume. Se intorcea bunica-mea de la cimitir si gaseam in cosnita bomboane de menta,eugenii,prajituri si tot felul de imparteli. Ah,ca si atunci cand ma treazeam si simteam miros de orez cu lapte,proaspat facut de bunica-mea. Nimeni,nici macar mama,nu face orezul ca al ei,si nu ma refer neaparat la gust,ci mai degraba la textura. Un singur trezit m-a infricosat,desi acum ma amuza teribil. M-am trezit si nu era nimeni acasa,frate-miu inca dormea. Am inceput s-o caut pe bunica-mea,apoi pe bunica-miu. Nimic. M-am speriat atat de tare,incat am trezit si pe mogaldeata negricioasa aka frate-miu,l-am apucat de-o mana si-am pornit pe ulita desculti,in pijamale,plangand amandoi si intreband pe toata lumea de mamaie. Doi copii muciosi imbracati in pijamale flausate alergau plangand,impiedicandu-se de cate-o balega. Am aterizat la tusa Geta,cea mai misto matusa,unde am gasit-o,in cele din urma pe bunica-mea,care radea copios uitandu-se la noi. Iar eu n-am putut intelege cum de ne-a putut lasa singuri,fara sa ne anunte ca pleaca asa de dimineata,si,mai ales,nu intelegeam cum putea sa rada cand eu eram atat de serios speriata.

M-am mai speriat eu o data cam urat. Eram in camera principala,unde si dormeam,si ne uitam la televizor. Seara,iarna. Deodata am auzit ca usa de la intrare se deschide,am apucat doar sa zic "mamaie,s-a auzit usa" si am zbughit-o catre gemuletul mic care dadea spre hol,fix spre usa de la intrare,care s-a si inchis,pana sa apuc sa vad pe cineva. Bunica-mea,chitibusara, "Hai mamaie nu te duci sa vezi ce-a fost asta?". Doamne fereste,nu m-as fi miscat nici sa ma bati,muream acolo de frica a ceea ce a fost si ea ma trimitea sa investighez. A ras,s-a dus si ne-a adus pungile cu cadouri. Venise Mos Craciun.

Revelionul era mare sarbatoare. Rochie festiva neaparat 'frez' (adica roz),dormit dupa-amiaza,ca sa rezistam noaptea (pana la 12 macar),par pus pe niste moate facute din ziare (mamaaa,si ce carlionti frumosi ieseau),nitica sampanie sa ciocnim si noi si,bineinteles,programul special de la televizor. Ne imbracam de gala si petreceam cu cozonac si salata de boeuf cu frate-miu si bunicii,pana ne lua somnul.

Apropo de par,cea mai mare amenintare pe care o putea spune bunica-mea atunci cand nu eram cuminte era "Te tund" si toate visele mele urate erau cu tunsul parului. Imi iubeam parul si nu voiam sa-l tund niciodata. De-as fi stiut ca de bunavoie o sa ajung sa ma tund mai scurt ca frate-miu hehe


Frate-miu. P-asta il stiu de cand s-a nascut si povestea relatiei cu el e lunga,incalcita si slava Domnului,fara final. Partea povestii traita la tara e luminoasa,desi era cam enervant si chiar am fost nevoita sa imi perfectionez muscatul,ca altfel nu prea ne intelegeam. Era mic si negru si extraordinar de dragut. Ca o maimutica mi se parea. Asta cand tacea sau dormea. Plangea mereu cand plecau ai nostri la Bucuresti si nu plecam si noi cu ei,iar eu trebuia sa il iau de-o aripa si sa nu plang,pentru ca,vezi-Doamne,plecam in vizita la una dintre matusile noastre si sa vezi ce frumos o sa fie,hai sa mergem pan-acolo. Pe el l-a pierdut bunica-miu de vreo doua ori. Atat i-a trebuit bunica-mii sa-l faca pulbere pe Pantilie. Se imbata Pantilie,dragul de el,si il uita cu cel mai bun camarad al lui,care n-avea copii,si ne adora. O data a ajuns frate-miu intr-un balci doua sate mai incolo (are niste poze superbe,creatura se distra maxim,in timp ce Petra lua foc c-a pierdut copilul),iar altadata a stat uitat vreo noapte intreaga la o carciuma de la celalalt capat al satului,urcat pe o motoreta. Statea cumintel cu betivanii notorii,care aveau grija de el. Asa l-a gasit bunica-mea,stand cuminte. Cam tot ce faceam eu,facea si el si cam tot ce aveam eu,trebuia sa ii cedez lui (altfel urla),chestie pentru care l-am detestat cu sinceritate. Aaa,si,pentru ca din cauza lui,dormeam incomod. Adormea cu bunica-miu si eu cu bunica-mea,dar de fiecare data se furisa noaptea intre mine si bunica-mea. Intr-un pat de o persoana si jumatate. Ah! Paturi cu arcuri,pe care le-am distrus sarind cu atata bucurie in ele.


De jucat,ne jucam pe maidan sau "in valcea",asa-i ziceam. Nici nu mai stiu ce naiba jocuri,omu' negru,ratele si vanatorii,tara,tara vrem ostasi,care se catara mai sus in stalpul de lumina (moama,ce-mi placea cat mai sus,iubeam si inca iubesc inaltimile - nu prea mai stiam sa ma dau jos...asta ma speria-). Petreceam mult timp in valcea,pana picam lati,infometati,plini de praf si ne intorceam la casele noastre. La sosea era perfect pentru v-ati ascunselea,aveam acolo o casa in care nu mai locuia nimeni,facuta pentru ascuns. Visam ca acolo erau fantome. Era fascinant si deloc inspaimantator,mai degraba eram mandri ca avem o casa parasita la dispozitie. Pentru mine era interesant sa ma intreb "dar oare cine-a locuit aici si de ce nu mai locuieste?". Aveam cam acelasi sentiment ca atunci cand ma plimbam prin spatele patulului,casa cea mica,unde erau tot felul de lucruri abandonate de bunica-mea,o adunatura de vechituri si nimicuri. Acolo mi-am descoperit caruciorul in care am fost plimbata si acolo mi-am descoperit si vechea tricicleta. Aratau altfel pline de praf.

Tricicleta mea ma facuse partenerul de joaca cel mai dorit. Era,de fapt,o tricicleta care avea in spate un fel de sareta. Dimineata a ajuns de la mama si seara nu mai era buna de nimic,pentru ca eu lasasem tot satul sa se plimbe cu ea. A cam urlat Petra la mine si n-am inteles niciodata de ce. Doar voiau si ceilalti sa se plimbe,nu?

Printre toate astea,incepusem sa merg la gradinita. As vrea sa am tot timpul atunci cand descopar ceva senzatia pe care am avut-o atunci cand ni s-a explicat de ce mor plantele si chiar am facut un suuuuperexperiment,am lasat un ghiocel pentru o noapte fara lumina si fara apa. N-am dormit in noaptea aia,doar ca sa vad ghiocelul mort. Imi amintesc cum faceam pe mine si am zis foarte tarziu ca fac pipi,mi-era jena,nu voiam sa fiu ca toti copiii care cer toata ziua voie la toaleta. Cand,in sfarsit,mi-am luat inima in dinti,am zbughit-o si in drum spre toalete (care erau undeva in spatele gradinitei,trebuia sa merg prin zapada,era iarna),mi-am dat drumul pe mine. Aveam pantaloni de fas grosi. N-am zis nimanui,pana cand nu am ajuns acasa. Mi-era groaznic de rusine. La gradinita aveam o colega foarte frumoasa. Nu ii mai tin minte figura,stiu doar ca o consideram atat de frumoasa,incat credeam ca toata lumea trebuie s-o iubeasca pentru asta si ca toti baietii trebuie sa se lupte ca sa se casatoreasca cu ea. Stiu ca era "fiica secretarei",n-am mai vazut-o cand am crescut.


Si mai e bunica-miu,ai carui genunchi erau metrou sau motociclete si mai sunt eu transformata in paparuda,ca sa ploua,si fusta mea de lambada,si vaca Puica care m-a luat in coarne si era atat de blanda,incat singura m-a dat jos,si mai e prispa si mai e "pitita",adica branza ascunsa-n mamaliga. Toate astea intr-un sat in care principalele indeletniciri ale oamenilor erau munca la camp,bautura si statul la poarta. Toate astea cu doi bunici care mai mult s-au certat si s-au batut decat iubit. Pe niste ulite prafuite sau mocirloase,depinde de anotimp. Dar da,asta nu m-a impiedicat sa raman cu amintiri frumoase. Cand am plecat de acolo,ma asteptam sa plang cumva,sa imi para rau,sa fiu trista. Ma pregatisem pentru asta. Dar n-a fost niciuna. Eram nerabdatoare sa stau cu ai mei,sa incep ultimul an de gradinita si sa am o camera noua.

Declaratie de dragoste

Obisnuiesc sa spun ca nu era acolo nici cand am fost conceputa,nici cand m-am nascut. In afara faptului ca am fost eleve exemplare,ma intreb de multe ori ce avem in comun. Diferenta dintre noi e ca cea dintre No. 5 si Mademoiselle Coco. Ii iubesc gambele,gleznele,degetele de la picioare si mainile. O iubesc dimineata,cand e odihnita si deja are oalele pe foc si ceva la cuptor,fumeaza linistita si glumim amandoua despre nimicurile importante. Toata viata,vara pentru mine va avea parfumul pe care ea il folosea cand eu eram mai mica si calatoream cu trenul cu motanul meu alb cu un ochi verde si-unul albastru. As da orice pentru o sticla din parfumul ala. O iubesc atunci cand ma bag langa ea in pat,fara sa-i zic nimic si ea doar ma mangaie,fara sa-mi zica nimic. O iubesc pentru indarjirea pe care a avut-o in constructia relatiei noastre,pentru cat a luptat pentru mine atunci cand nu vedeam solutii. O iubesc pentru claritatea si deschiderea incredibila cu care imi vorbeste despre trecut si viitor. Ma face sa-mi dau seama ca a trait mult mai mult,calitativ vorbind,decat ma asteptam eu.Ca a iubit mai mult decat ma asteptam eu. Si ca are intimitatea ei,pe care mi-o imaginez povestita intr-una din iesirile noastre. Imi e exemplu tocmai pentru ca desi a fost de multe ori deasupra barbatilor ca reusite (financiare sau intelectuale),niciodata n-a afisat asta ostentativ. Pentru ea barbatul a ramas barbat,n-a incercat niciodata sa ii ia din masculinitate si nici nu si-a vazut viata fara el alaturi.

Imi amintesc perfect momentul in care am fumat amandoua prima tigara. Era una dintre primele seri de septembrie,era un gang cu o lumina chioara si deja emotiile ne pusesera capac amandurora. Asteptam rezultatele examenului de admitere si ajunsese sa aiba emotii mai mari ca mine,asta dupa ce respinsese total ideea.

Ii admir fustele cu lungime perfecta si hainele de blana.
Are carnet de sofer inca din liceu si stie sa conduca tractoare. A facut armata. Si nu s-a sfiit sa-si schimbe meseria atunci cand a fost nevoie. E singura persoana pe care o cunosc si de care nu ma indoiesc ca ar fi extraordinara in orice domeniu. Si foarte actuala. Ma uimeste cat de repede comunica cu oamenii si ma uimeste cum inca mai crede cu incapatanare ca orice are o rezolvare. Si nu se opreste pana n-o gaseste.Imi amintesc ca mi-era lene sa ma trezesc sambata sa ma duc la meditatii la fizica intr-a 12-a si ea era deja la bucatarie,cu ochelarii pe nas,invata pentru master.

Multe dimineti au fost fericite,pentru ca ma trezeam si adulmecam mirosurile de mancaruri calde. Cine mi-a calcat pragul casei,stie cat si cum gateste. As vrea intr-o zi sa fac asa cum face ea dulciuri inventate,dulceturi de smochine,gutui si afine.

Cand ma gandesc la partile solide din viata mea,ma gandesc la ea. Cand ma gandesc la luat viata la tranta,ma gandesc la ea. S-a nascut cu doua luni inainte de termen,intr-un sat leit ca cel al lui Moromete. A muncit cu mainile si-a muncit cu mintea si si-a depasit cu mult conditia. E misto pentru ca navigheaza pe internet,intra pe facebook si-mi spune care poze ii plac,imi citeste blogul si-mi da din tigarile ei. O sa-i scriu candva o poveste,un "Love story" sau un "Notting Hill".

Am noroc cu mama asta a mea :)

Despre scris si alte delicateturi

"M-am gandit si mai demult sa scriu despre cum simt eu procesul de scris,iar discutia de aseara cu incredibilul domn M. m-a impins catre asta.

Am invatat importanta gesturilor mici. Asta e si diferenta pe care o simt in momentul asta intre literatura si scenariu. Cand ma indrept spre literatura,flirtez cu alegerea cuvintelor si asezarea lor in fraza. Cuvintele seduc in literatura. Intr-un scenariu,cuvintele pot fi banale si frazele la fel,numai ca sensul pe care il pot incarna personajele,atunci cand exista intr-un film,e, de multe ori,mult mai puternic. Recunosc ca m-am indragostit intai de cuvinte si mintea mea s-a pierdut printre ele. Viata mi s-a asezat apoi,si prin oamenii care mi-au aparut in cale si prin filme si scenarii,in directia in care gesturile spun mult mai multe. Gesturi fara obiecte,fara cuvinte,fara cantec,le inglobeaza pe toate astea si lasa in privitor mai multa substanta.

Imaginatia mea a crescut mai mult in imagini si mai putin in cuvinte. Fac pasi cu greu sa ies din abstract,spre un taram mult mai uman. Imi redefinesc senzorialul si naturaletea."

Asta scriam candva pe 20 dec 2010.Si mi se pare fascinanta toata relatia mea cu scrisul,cum peste timp pot observa si analiza transformarea mea ca om. Citeam aseara un interviu cu Allende,pentru care am si facut o fixatie. Ma intereseaza si ca personalitate,tocmai ca sa pot face o legatura intre ea si scrisul ei. Am retinut doua chestii: femeia asta a facut groaznic de multe accidente de masina,usoare toate.Atunci cand conduce e ea cu gandurile ei si totul devine un act reflex,atentia ii e de mult in alta parte,nu la volan. Ceea ce pot intelege perfect. Uneori nici nu am nevoie de muzica atunci cand conduc,gandurile imi sunt mult prea dense si ma fura. Ma trezesc brusc ajunsa la destinatie si ma intreb uneori pe ce ruta am luat-o,ca nici nu mai tin minte. Apoi mi-a placut mult cum ea si sotul ei actual s-au indragostit. Tipul i-a citit romanele si s-a indragostit de scrisul ei,asa ca a venit sa o vada la una intalnirile pe care ea le are cu publicul in librarii si imi imaginez ca au ajuns sa vorbeasca asa cum uneori mi se intampla si mie cu unii oameni: atat de natural si atat de fluent ,incat uiti cat e ceasul,uiti de unde ai pornit,tot ce simti e ca ASA ar trebui sa decurga totul in viata. Ce i-a unit e ca si-au dat seama ca vad dragostea la fel.


Scrisul e una dintre marile intimitati ale omenirii [si acum imi imaginez cum Stefan rade de mine pentru ca scriu un truism :)) ]. Totusi,e misto cand traiesti un truism d-asta. M-am indragostit si eu de scrisul unor oameni. Ultima oara,citind un fel de autobiografie a,sper eu,unui regizor de care veti auzi candva,Victor Dragomir . Unii stiu despre cine-i vorba,e premiatul de la Cinemaiubit din decembrie (cu un film simpatic,"Strung love").Valorez si dau credit oamenilor,mai ales care vor regie,care stiu sa scrie. Ca astia imi sunt mai aproape acum,dar acelasi sentiment de apreciere se pastreaza si atunci cand vine vorba despre un viitor inginer sau un viitor nici-nu-conteaza-ce care scrie bine.


Mi-e dor sa scriu ceva. Pentru ca de la un timp,ne ocupam la scoala de "transformarea unui text intr-un film",fenomen absolut delicios,care ma absoarbe complet,n-am mai avut teme scrise constant. Si le simt lipsa.

S-a dat drumul la visat

Cand o sa ma fac mare,o sa scriu doua telenovele HAHA si-o sa aiba un supersucces,bunica-mea o sa fie cea mai fericita.Si cu banii luati pe ele,o sa cumpar Corsaru' din Vama si o sa fac acolo o casa cu geamuri mari care dau spre mare. Si o sa invat sa fac calamari pane. Si o sa ma mut iarna acolo.Imi place mult la mare cand nu e nimeni (cea mai frumoasa amintire o am de cand inotam si m-am uitat in dreapta si-n stanga si nu mai vedeam pe nimeni in mare;eram doar eu si apa era atat de clara,incat imi vedeam degetele de la picioare; sau e mai frumoasa noaptea in care am vazut cel mai senin si mai plin de stele cer -parea sa inghita marea si nisipul si oamenii-). Si o sa scriu si o sa citesc si o sa vad filme. Pentru asta e iarna. Si ca sa se joace cateii si copiii in zapada. Et pour faire d'amour.


Acestea fiind scrise,urez bun-venit acestei primaveri si sper sa vina caldura mai repede. Ca inca n-am scris telenovelele,ca sa-mi permit sa fug de frig unde vreau eu

Blue Valentine-ing

Candva,a facut-o fericita,a facut-o sa danseze si sa rada in strada,cantandu-i la ukulele un cantec predestinat povestii lor de dragoste. "You always hurt the one you love". A luat bataie pentru ea si s-a prezentat vanat si umflat in casa parintilor ei nefericiti,chinuindu-se sa-i amuze. A tremurat pentru ea cand s-a hotarat sa avorteze copilul care nu era al lui si s-a bucurat cand a iesit din clinica gata sa-l pastreze. Si,Doamne,ce relatie dragalasa are cu copila! Cu aerul sau romantic de blond neras cu intrebari despre magia dragostei la prima vedere,gata sa mimeze o aruncare de pe pod atunci cand ea refuza sa ii spuna ce e in neregula,ma face sa ma doara o data cu el toata moartea asta dintre ei. Ma face sa ma doara ca ea nu simte decat sa ignore toate incercarile lui de apropiere,ma face sa ma doara ca nu-l saruta nici macar cand intra dupa ea la dus si il lasa sa adoarma pe jos,ba mai rau,il lasa sa se intoarca singur acasa,ba si mai rau,il face sa para un nebun mahmur in fata colegilor ei de munca si il acuza de faptul ca nu are teluri mari. Ba si mai si mai rau,il face sa se simta ca un violator,pentru ca vrea sa faca sex cu ea. Propria lui sotie. Cand telul lui e sa isi faca familia fericita,in modul simplu (poate chiar simplist -raman totusi la simplu-),ea il acuza. De fapt,cred ca e doar scarbita ca ceea ce este el nu mai inseamna pentru ea ce poate a insemnat demult.

Oi fi calofila si nu prea extravaganta,dar imi place mult imaginea filmului astuia. Abia astept sa-l vad pe un ecran de cinema.

...and this is how I fall in love with 'Blue Valentine'. Mi-a placut povestea si mi-a placut si intercalarea temporala,e un ritm misto acolo. Dar am ramas frustrata. Mai voiam un film,filmul EI,in care nu numai s-o vad dezindragostita,dar sa-i inteleg parcursul,sa fiu de partea ei. Mamaaa,ce mi-ar fi placut sa vad puzzle-ul dezindragostirii de el..

Poate ca ideal e sa ii dai unui om nu ceea ce are nevoie,ci sa-i creezi nevoi noi,virtuale si puternice,pe care sa nu le poata recunoaste/rationa/cantari. El i-a oferit caldura unei familii si sentimente de barbat indragostit. Fraierul.

Lumières d'été

Mi-as dori sa merg intr-un loc in care ma cunoaste doar un singur om. Cel mult.Sa fiu la o petrecere mare,cu oameni sofisticati si suficient de deschisi si cu ganduri neocupate de banalitati,incat sa n-aiba alte scopuri in afara de a simti briza,marea,oamenii din jur si stelele. Sa nu ma stie mai nimeni si sa nu stiu pe mai nimeni. Sa am chef sa glumesc si sa mi se raspunda la fel. Sa dansez conform ritmului meu,coordonata de ritmul lui. Sa fie vin alb demidulce bun  si pahare frumoase. Sa fie vara,o terasa mare cu o piscina si sa se vada marea. Si sa coboram apoi pe plaja,cu discutii pornind de la constelatii,siroind printre filosofia trairilor. Filosofia trecutului,viitorului. Prezentul sa nu-l vorbim. Vreau sa-l simtim,fara sa-l constientizam. Sa fie oameni destepti,care sa ma faca sa rad si sa ma provoace in conversatie,sa scot ce am mai interesant din mine. Sa fie suculent. Sa nu avem obiecte intre noi,doar melodii si priviri. Sa am o rochie de matase cu spatele gol. Si un inel mare din argint. Si parul sa-mi fie lung,in cosite mangaiate de o adiere numai de mare avuta. Sa respir educatia celor din jur si sa o apreciez cu naturalete. Sa-i vreau in viata mea. Sa mi se vada in zambet cheful de viata si in ochi iubirea pentru fiecare senzatie pe care o traiesc. Emotia necunoscutului si dorinta de a patrunde dincolo de noi,de ce-am trait,de familii,de fosti iubiti,de copii si de durerea fiecaruia. Sa fie un moment unic,in care sa realizezi ca ne intrepatrundem gandurile si ca ti-as putea aduce fix ceea ce ai visat intotdeauna,dar n-ai stiut sa spui ca vrei. Sa nu ne fi ponegrit vreodata oamenii la care tinem si sa nu ne fi gandit vreodata sa ne inecam neputinta in cunostinte comune. Sa fim puri.

Sa tresarim cand ne simtim parfumul.

Childish

Cand am terminat "Casa spiritelor",am avut un sentiment ciudat,intre placerea cititului si o trezire a unei sensibilitati pe care o am din copilarie. Ceea ce citeam mi se derula in cap sub forma unor imagini cinematografice. Si-atunci mi-am dat seama ca am plans candva la astfel de scene,intr-un film care parea sa aiba aceeasi poveste ca cea a romanului. Stiu sigur ca am vazut un film cu ai mei cand eram mica,in genul celor care le place lor mult (dragoste interzisa sau imposibila,razbunare intre familii cu conflicte vechi de generatii si alte teme siropoase -cu care am crescut,de altfel :p -). Imi amintesc perfect scenele de tortura,sangele,soldatii. Ma fragilizeaza groaznic orice forma de violenta fizica. Eu eram copilul care nu putea sa vada si nici sa fie de acord cu chinuirea unei pisici,activitate pe care unii o considerau distractiva. Nu puteam sa ma uit cum era un cal biciuit. Nu mi se facea rau,dar simteam ca oasele nu mai exista si sunt doar o carpa de carne,fara putere si fara vana.

Soarta personajelor astora m-a facut sa ma simt doar un copil rasfatat. Un copil,care,ca si copiii si nepotii familiei Trueba,a avut confortul necesar pentru a deveni idealist. Un copil neconfruntat cu probleme mari. Care oricum a avut mereu sprijin din partea parintilor,care a fost lasat in pace sa viseze nelimitat,nederanjat cu probleme pamantesti.

Uitasem ce pot cumpara banii,indarjita sa vad numai ce nu pot cumpara. Uitasem ca pot cumpara confortul si libertatea de a trai fix cum vrei. M-am gandit mereu ca se poate trai ca in "La vita e bella",dar acum cred ca e mai mult o utopie. Superba,de altfel :)

Calator

Oau. Nu stiam de ce m-a apucat cheful de scris si dau peste o chestie: "O carte mare te face sa vrei sa scrii". Am inceput sa citesc din nou Allende, de data asta "Casa spiritelor". Sunt abia la inceput,dar imi place. Au ceva sud-americanii in scrisul lor care ma prinde,ma fascineaza si ma face sa scriu si eu. Percep ei intr-un fel lumea asta,locurile,oamenii,intamplarile,mortile,iubirile,familia.

Imi amintesc ca am vrut dintotdeauna,nici nu stiu din ce motiv,sa apuc sa vad Brazilia. Poate cea mai interesanta chestie e toata treaba asta cu amintirile: imi amintesc emotia pe care am trait-o candva,pe care mi-a dat-o o carte,un film,o persoana,fara sa-mi revina in minte intamplarea sau situatia propriu-zisa. Nu-mi aduc aminte exact povestea din "Copiii capitanului Grant",dar stiu ca inca ma fascineaza calatoria lor prin Patagonia. Si mi-am dus toate fanteziile copilaresti si dorinta de aventura in capitolul din capul meu care se numeste "Patagonia".

Si asta ma duce cu gandul la un domn care mi-a facut o radiografie. Era vara si abia intrasem la Ase si Snspa. Si m-a intrebat de ce acolo. Si n-am stiut ce sa-i zic,pentru ca nici eu nu stiam ce caut acolo. I-am zis doar ca sunt tanara si ca o sa am multe oportunitati deschise de scolile astea. Mi-a zis ca el in locul meu,s-ar fi facut fotograf la National Geographic. Ca nu exista treaba mai frumoasa si care sa imbogateasca un om mai mult decat calatoria.

Si asta ma duce cu gandul la Londra si la India. Si la faptul ca mi-ar placea mult sa ma mut singura intr-o mansarda :)

Bzzz

In postul asta imi permit sa fiu haotica. Uite asa!

Imi place ca mi-a crescut parul si,daca in 2010 mi l-am lasat lung,anul asta il las si mai lung. Azi,la dansuri,o fetita de vreo maxim 10 ani m-a intrebat daca se face si balet acolo si i-am raspuns ca nu,ca si eu fac tot dansuri ca ea. Era confuza din cauza cocului meu de balerina. Ce-mi place ca imi pot prinde parul in coc de balerina. Cred ca si influenta "The Black swan" se vede. Ah,lumea filmelor mele :). As vrea sa ajung sa imi exprim calumea my dark side, nu s-ajung sa am halucinatii cu crime comise,hell no,dar am realizat cat de importanta e latura asta in oameni. Daca si eu traiam in lumea controlului si a cautarii perfectiunii,a rozului pudrat (la figurat) si a rigorii,am ajuns sa vad cat de bine si de frumos pot sa iasa lucrurile si cand dai drumul pasiunii. Da,pasiunea. Cum zicea Vincent Cassel,ai nevoie de pasiune ca sa joci the bad character. Ajunsesem sa cred ca nu sunt pasionala si ca nobletea se bate cap in cap cu latura neagra,dar nu e asa. Mi-ar placea sa ajung,metaforic vorbind (desi si rochia si aripile sunt foarteeee frumoase si NEGRE), sa intind aripile negre de lebada,asa cum le intinde Natalie Portman.

Am bagat si o portie de Sam Mendes si mai urmeaza. "Away we go" s-ar mula mult mai bine pe personalitatea mea (mai ales ca are un personaj masculin absolut adorabil, de luat acasa),dar "Revolutionary road" se lipeste de valtoarea actuala. Imi place ca se cearta oamenii aia si imi place nebunul ala care spune lucrurilor pe nume. Si una dintre replicile mult iubite: "All I wanna know is that I wanna feel things. Really feel them. How's that for an ambition?". Quite an ambition,as zice.

Miercurea trecuta mi-am (re)dat seama cat de mult iubesc sa am un ecran de cinema in fata. Si sa vad filmele pe ecran mare. Nu pot descrie senzatia.

Mi-era dor de franceza,s-o aud vorbita si sa vad multe flirturi pe metru patrat si pe minut de film. Da,ok,si superbitatile de gagici pe la 40 ani care arata impecabil si mai au si doza de sexualitate asumata si neintamplatoare. "La fille coupee en deux" a venit la momentul potrivit. Am ras ceva de fiecare data cand astia declarau dragostea dupa zece minute de cunoastere a unei persoane.

Si iubesc sa vorbesc ore la telefon. Cu prietenul meu B. care ma contrazice intr-una,dar macar avem gusturi comune la filme. Si ma cearta,dar macar ne-a placut "Revolutionary road" amandurora. Si ce bine fac contrazicerile si certurile ay ay ay

Miscellanous (2010)

Imi vine uneori sa scriu despre ingeri (probabil o povestioara sau un basm tot o iesi candva). Una dintre discutiile frumoase cu un om care ma ajuta mult sa cresc a fost despre ingeri. Ideea care mi-a placut mult a fost raspunsul la intrebarea de ce rad sau plang copiii mici atunci cand vad pe cineva: pentru ca de fapt rad sau plang la ingerul vesel sau suparat al omului respectiv. Copiii mici pot vedea ingerii :)

Am inceput sa am incredere in faptul ca lucrurile se asaza in viata asa cum trebuie,pana la urma. E o mare lectie pentru mine si ma linisteste. Temerile mele incep sa se imputineze. Inchei un an diferit de tot ce am trait pana acum,un an care m-a mai scos din cochilie. Incep sa inteleg cu ce se mananca scenaristica,sa gust si  imi place. O SIMT,de fapt. Incep sa vad ca nu totul poate fi perfect,ca oamenii sunt facuti din carne si greseli. Cum zice OP a mea,"Andra Land" e inca "Andra Land",dar usor,usor mai las si pe altii pe-acolo si-mi fac bine. Una dintre cele mai periculoase treburi pe care mi le-am facut si inca mi le fac (but,hey,am inceput s-o realizez,am facut primul pas) este sa traiesc doar in capul meu. Sa imi fac prea multe griji si muuuult prea multe ganduri care n-au nicio viata,pentru ca sunt doar ale mele. Si,din pacate,inca nu ma pot dedubla,astfel incat sa fiu capabila sa gandesc perfect obiectiv.

Regret putin ca am pierdut timp cu gura la luna. N-a mai avut acelasi gust ca in anii trecuti,cand nu aveam absolut nimic de pierdut. Acum am un inceput de drum in maini,pe care doar eu il pot defini. Am o scoala care nu-i perfecta,dar e cea care mi se potriveste cel mai mult dintre toate incercate. Acum am niste persoane la care tin si care stiu ca tin la mine si pe care nu vreau sa ii pierd. Ei ma tin in viata. A trebuit sa fac alegeri de-a lungul acestui an si am ales. Ma bucur ca am fost in stare. Sunt inca la limita intre a face ce simt si a face ceea ce trebuie ca sa nu dau prea mult de la mine. Am naiva idee ca oamenii sunt prin definitie buni si ca afectiunea si incercarea de a intelege pe fiecare prin propriul sau pattern al ranilor  functioneaza,ajuta si leaga oameni. Ne inalta. Si nu cred c-o sa ma schimbe dezamagirile si nici sa ma opreasca sa mai simt asta.

Am avut momente de singuratate cand cel mai mult mi-as fi dorit sa vina cineva sa ma intrebe ce fac,sa ma asculte si chiar sa inteleaga ce simt. Am avut momente superbe de uniune cu oameni,cand timpul disparea si chiar era o stare de bine. Pur si simplu imi intra cate un om in viata la un moment mai mult decat potrivit,deschis si dornic sa ma deschida si pe mine si lumea parca mai capata niste sens. Asta sper sa pot face si eu cu cei de care-mi pasa.

Tot ce imi doresc pentru anul care vine e sa tratez totul cu si mai mult umor,sa intaresc legaturile pe care deja le am cu oamenii,sa ma pun in miscare mai bine cu scrisul si scoala si sa ma las purtata de aceasta mica viata a mea. Sa traiesc.

Dear Santa

Vreau sa fiu simpla,sa stiu mai repede ce vreau,sa nu ma mai pierd prin labirinturi si trairi ciudate,sa uit de melancolie,sa nu mai caut limbaje complicate. Da-mi coerenta,claritate,fa-ma sa uit de temeri si sa traiesc fix ca o rebela,care traieste dupa bunul plac si se pune mereu pe sine prima. Sa ma bucur de momente,fara sa imi fuga gandurile in trecut sau in posibilul viitor. Fa-ma sa pierd notiunea confuziei si sa nu mai zburd prin abstract ca printr-un lichid amniotic pe care mi-e frica sa-l parasesc. Vreau sa seduc fara sa ma gandesc ca as putea rani. Vreau sa scriu puternic si sa gasesc fix cuvantul si sa-l impletesc intr-o fraza care sa poarte un sens atat de greu incat sa se reverse ca un fluviu in mintea in care ajunge. Vreau sa fiu ca un cutit care se tot ascute,cu doua taisuri si cu venin in varf.

Cu toate astea,nu-mi lua candoarea,nici delicatetea si nici profunzimea.

In doi

Intr-un pat de-o persoana stau inghesuite doua trupuri tinere. EL,un corp gol, longilin,cu o coloana scoliotica. Un fund mic si niste degete ale picioarelor total diforme,certate parca unul cu celalalt. Doarme cu trunchiul si-un picior dezvelite,cu fata spre perete,sforaind usor cu gura intredeschisa. Capul blond si tuguiat pare sa-i alunece cumva intre spatiul aproape inexistent dintre perete si pat; mana care n-are loc nici sa stea lipita pe langa corp,sa se intinda nici vorba, sta incolacita cumva in jurul gatului,ca un colier. E prins intr-o pozitie in care corpul sau urla de atat inconfort.

  EA,cu un par lung,care se lupta sa-i acopere fata in somn,cu fund sanatos de femeie si cu sani mici,abia ghiciti pe sub bluza de pijama care-i acopera. Ea e cea care pare sa-l impinga in peretele ala rece. Se tot foieste,trecand de pe spate,cu antebratul peste ochi,pe burta,apoi pe-o parte,cu ambele maini atarnand in afara patului si cu genunchii indoiti.

  El o simte. Respira adanc,intredeschide usor ochii si incearca sa se rupa din pozitia in care s-a gasit,cautand-o cu miscari mici in intunericul camerei. Se intoarce pe cealalta parte,luptandu-se cu pilota si dezvelind-o si pe ea. Isi infige bratul incet-incet sub talia ei. Ea-l simte si-i face mainii loc pe sub bluza. El isi intinde cealalta mana peste ale ei. Se muleaza dupa corpul ei si ajung sa arate ca doi fetusi imbratisati. Picioarele le sunt intretaiate unul de ale celuilalt. Isi baga capul undeva in ceafa ei,iar ea isi da parul lung la o parte din calea sa. Nu prea poate respira in spatiul ala stramt,dar nu-l paraseste, si o saruta usor,cu buzele abia atingandu-i pielea moale a cefei. Inspira mult,de parca ar lua tot aerul din camera si expira incet,cu caldura unui animal.

  Isi plimba lent buricele a doua degete peste linia corpului ei,de la subrat pana la osul bazinului,apoi merge mai jos,de-acum cu intreaga mana. Degetele lui ciolanoase si calde fac cale lunga intre pielea subtire de deasupra pubisului si zona dintre picioarele ei. Asta o face sa rasufle puternic si da nastere unui tremurat scurt al pulpelor. Ramane si isi odihneste mana acolo,apoi o ia usor spre exteriorul coapsei. De data asta cu degetul inelar ii deseneaza spirale imaginare si ajunge sa o gadile,iar ea scoate un icnet si-si retrage coapsa de sub tutela degetului sau. Ii da mana de sub ea la o parte,se intoarce spre el,ii ia fata intre maini si-l saruta pe buze. Il saruta de parca buzele lui ar fi entitati separate de el. Porneste de la coltul gurii lui si aluneca pe buza de jos,pe care o atinge milimetru cu milimetru. Ajunge la celalalt colt si atunci el ii sparge calatoria,tuguindu-si buzele si sarutand-o inapoi. Se lasa in sarutarea lui si isi muta atentia spre umarul ascutit de baietandru,pe care-l ia in causul mainii si-l mangaie. Merge cu mana pe firul coloanei si ajunge la fundul lui rece; isi suie un picior pe el si isi uita  mana acolo,sa-l incalzeasca.

   Ii simte incercarea de strapungere si se asaza pe spate,iar el o urmeza deasupra-i. Isi departeaza picioarele,le agata de coapsele lui tari si il imbratiseaza strans. El o saruta si atunci il simte facandu-si loc in zona sa interioara puternic vascularizata,singura zona unde-si simte pulsul zbatandu-se acum.

Frici

Iubesc zilele pline de la scoala,desi uneori sunt dureroase. E fantastic pentru mine cand gasesc ceva sa pot compara cu dragostea. Cred ca e incercarea de a defini cumva za thing (Apropo de asta,evident ca in glumele de la scoala am ajuns la "ce e dragostea?" -nivelul maxim al lui 'greu de definit'-,apoi "de ce traim?" -foarte greu de definit-; iar combinatia paradoxala dintre astea doua a scos-o in gluma colegul meu,Stefan: "de ce traim?" "pentru dragoste" "dar ce e dragostea?"). Cel mai frumos e cand compar scrisul cu dragostea. N-am crezut vreodata ca pot fi atat de complexo-complicate.

E clar ca scrisul reprezinta enorm din mine. Nu mi-am inchipuit la inceputul drumului ca va fi sinuos sa ajung la un scenariu macar onorabil si n-am crezut ca e atat de messy sa rescriu. Totusi,nimic nu ma salveaza cum ma salveaza scrisul,nimic nu ma face sa ma simt mai bine decat atunci cand proful imi spune ca vede substanta in anumite idei. Am murit de multe ori cu premise bune de gat,insa,pentru ca n-am fost capabila sa ma avant in lupta de a le intrupa cumva. Mi-e frica. Ma panichez. Si aici ajung la existenta de pana acum si personalitatea mea. Frica imi e una dintre cele mai mari probleme. Mi-a fost frica sa ies din mine si sa leg relatii cu oameni,iar cand am facut-o,a iesit de multe ori dezastruos. Mi-e frica de cele mai multe ori sa las pur si simplu lucrurile sa curga si as vrea sa stiu cum sa rezolv dupa pasi metodici nesiguranta. Mi s-a spus ca cel mai sanatos e sa incerc sa fac ceva si sa incetez sa  ma gandesc atat de mult la asta. Sa gresesc si apoi sa ma indrept. Numai ca totul mi se pare un pamant atat de nisipos si nu stiu unde sa pun piciorul pe el.

Ajung uneori,din dorinta de a masca treaba asta cred,la superficialitate. Scriu de multe ori in clisee si din cum cred eu ca vad lumea,cum am invatat din filme sau de prin ce-am mai citit. Nu ajung la esenta mea si la cum simt de fapt sa traiesc. Raman blocata in visarile mele,in reveria in care mi-am gasit un fals confort,in care am reusit sa pacalesc realul. Mi s-a recomandat sa nu-mi fie teama sa explorez zone mai dark ale mele,mai putin neat. Sa fac bai de realitate. Ma intreba la un moment dat un coleg cum de ma place atata lume. In aparenta,e  misto. I-am raspuns zambind ca mi se intampla asta pentru ca nu am personalitate. Scriu si vorbesc si ma comport prea plat adeseori si mie mi se pare ca e doar diplomat. Si s-ar putea sa ratez multe lucruri din cauza asta.

Trebuie sa-mi gasesc dozele de curaj si sa incep sa le folosesc. E oribil sa fii timid si sa pari ca nu esti.

Come here. Closer. Closer

Nu cred ca am stiut sa ma apropii pana acum de cineva de sex opus,la modul frumos si romantic. Invalmaseala de emotii care a existat vreodata pentru cineva cu care mi-am dorit o legatura  ma ducea mereu la un inceput prea exploziv. Toate emotiile alea izbucneau intr-un moment rapid,nedilatat,fara prea multa poezie. De obicei stropit cu alcool. Trist,stiu. Acum incerc sa scriu insa inceputul de scenariu al unui mic filmulet. Un scenariu in care vreau ca cele doua personaje sa se apropie. Sa fie necunoscuti si,intr-un spatiu banal si destul de formal,o cabina de probe adica, sa se lege ceva. Si atunci imi vin intrebarile. Ce poate face ca doi oameni sa se apropie? Cum exista in forma fizica acumularile alea care ii fac sa devina interesati unul de altul? Sau macar unul dintre ei sa fie interesat;e imposibil apoi ca celalalt sa nu reactioneze in vreun fel. Chiar sa-l refuze politicos,tot va ramane cu ceva de pe urma unei atentii primite. Atentia intotdeauna lasa urme (frumoase). Fie ca ne face sa zambim,fie ca ne pune pe ganduri,fie ca ne intereseaza. Fiecare baiat care m-a placut si a vrut sa se apropie in vreun fel sau altul de mine inca exista in mintea mea,nu l-am uitat (Hey there,fellow!) . Si m-a bucurat de fiecare data,chiar daca nu s-a dezvoltat relatia noastra in vreun fel. Ma intrebam ce vede la mine,de ce s-a gandit ca m-ar vrea langa el,ce i-am promis fara sa rostesc. Ce-ar vedea barbatelul din scenariul meu la fata tanara,uda leoarca,impiedicata si intr-un moment strict de rasfat,proband haine multe,dupa o zi ploioasa?

Nu se intampla,cred,in viata reala,sa o gaseasca in cabina, cantandu-i "Come away with me",desi nu-l cunoaste. Si nici n-are vreo intentie sa-l abordeze. Dar ala e sentimentul pe care vreau sa-l redau.