Nothing is forever and that's cool

Una dintre cele mai misto premise intalnite in ultima vreme mi se pare asta: One Day. Deocamdata doar trailerul. Nu vorbim de capodopere,dar are sanse sa fie un film decent si poate chiar foarte dragut. Ma astept sa aiba chestii care sa-mi placa,nu doar ideea asta. Bine,si Anne Hathaway,careia mi se pare ca ii sta bine cu orice lungime de par (ador asta la femei).

 Credeam ca oamenii AIA importanti sunt cei fara de care nu poti trai zilnic. Credeam cu putere numai in povestile mari si lungi. Ma astept ca povestea asta sa imi demonstreze fix inversul,si anume ca e FOARTE TARE sa cunosti pe cineva,sa te intalnesti cu el o singura zi pe an,in fiecare an,si sa traiesti momente intense,sa iti lase emotii mari si diverse,sa lase intrebari si curiozitati care sa creasca,sa te faca sa te simti viu,timp de 364 zile,cate mai ai,pana la urmatoarea intalnire. Sa iti traiesti viata,cu amalgamul ei,care uneori strica povestile de dragoste,departe de celalalt. Pe celalalt sa il stii la fel de ocupat cu viata lui,la fel de ocupat sa se lupte sa evolueze,sa greseasca,sa doarma langa altcineva noptile, dar sa se intoarca la tine cu o sete incredibila de momentele voastre scurte. Cred ca e un schimb de energii foarte misto si mai cred ca e atat de tare sa lasi uneori lucrurile in coada de peste,sa nu clarifici nimic,sa nu stii ce se intampla maine sau la anul,sa alergi,avand totusi credinta ca alergatura asta are cel putin cate un final. Macar unul pe an,in care nu discuti/simti/faci nimicuri cotidiene,ci chestii mult mai mari.

 Poate pentru ca am o maaaare foame pentru tot ceea ce imi poate arata ca 'marile' mele idei pe care le am despre viata si care sunt pur teoretice (majoritatea)(ok,radeti) sunt,de fapt,niste mari clisee si pot fi rasturnate,pentru ca viata este groaznic de ironica,se distreaza maxim testand limitele unor fiinte natangi,care se autolimiteaza prin definitie.

 Abia astept sa ma indragostesc de un baiat cu parul lung. Abia astept sa ma opreasca politia si sa fac misto,sa ma comport ca o nebuna. Abia astept sa intalnesc prima ciorba de burta perfecta. Abia astept sa ma ridic in picioare,in timpul unui curs plictisitor si sa plec. Asta dupa ce urlu nitel. Abia astept micile momente in care pur si simplu,viata bate filmul.

Franţuzisme

 Stau uneori si ma minunez la frumusetea unor expresii. E clar ca am o sensibilitate pentru cuvinte,pornind cu forma (de la cea scrisa pana la cea rostita),si terminand cu fondul,de la sensul lor denotativ,pana la (mai ales) cel conotativ. Iubesc alunitele,mi se pare ca alunitele sunt semne distinctive (sunt sigura ca gemenii au altfel pozitionate alunitele) care infrumuseteaza oamenii,am crezut asta dintotdeauna. Cand am descoperit cum spun francezii alunitelor,cred ca am avut un fel de revelatie,un soi de confirmare a modului cum vad lumea prin alunite: grains de beauté. Daca as traduce mot-à-mot,ar insemna grăunţe de frumusete. Alunitele nu sunt niciodata banale,sunt frumusete adunata in grăunţe pe pielea unui om :)

Am vazut recent 'Stardust' si cred ca titlul asta ar fi sunat mult mai bine daca ar fi fost in franceza: poussière d'étoiles. Imi placea expresia inca din liceu (Diana,daca citesti asta,cred ca-ti amintesti). Mi se pare ca forma expresiilor astora in franceza emana o senzualitate care fac conceptele in sine cu mult mai seducatoare. 

Parca si maselele de minte,pe care le urasc cu desavarsire si de care abia astept sa scap,suna mai bine: dents de sagesse. Cand o sa am film(ulete) la fel de bune ca synopsisurile sau tag-line-urile pe care le scriu,o sa fiu mare.

P.S.: Eram in primul sau al doilea an de liceu,intr-o farmacie de pe Magheru;atunci am vazut un gel de dus Bourjois pe care scria 'grains de beauté'. Cand ma gandesc ca au unul care se numeste 'Déshabillez moi!'...

Tm

Incep sa cred ca sunt un fel de circar. Paralela simbolica cu circul se bazeaza pe mai multe aspecte,deocamdata ma axez pe 'viata intr-un bagaj'. Cred ca asa sunt oamenii astia care tot umbla prin festivaluri:cu viata-ntr-un bagaj.

Azi m-am hotarat sa ma mut in Timisoara si l-am si anuntat pe tata,care ma sprijina complet. Imi place mult orasul asta,are niste cladiri splendide,deja stiu balconul la care vreau sa stau. Si oamenii...Stateam dimineata inghetati intr-o cafenea,incercand sa ajungem pe o anumita strada. O gagica frumoasa care invata la alta masa a trecut pe langa noi spre baie,si-a cerut scuze ca ne deranjeaza si ca ne-a auzit conversatia,si s-a oferit sa ne explice ea,daca vrem,cum sa ajungem la destinatie. Utterly nice of her.

Nu exista ceva comparabil cu calatoria :). Hai cu Timishortu'

Aiurea

Stau intr-o camera de hotel si ghici ce! am blocat geamul si e prea cald. Pana si pentru mine. Si-atunci ce pot sa fac daca nu adorm,pai zic sa zbor aiurea cu gandurile,doar e noapte. Sa ma gandesc la ce povesti sa mai inventez. Ma gandesc la aia cu liftu' blocat. Si nu pot sa trec la patru persoane blocate,pentru ca raman fixata pe premiza unei comedii romantice,cred eu. Un el si-o ea blocati intr-un lift,am asta in cap de o groaza de timp. Teoria mea e ca daca ramai vreodata blocat cu un el (si esti o ea) sau cu o ea (si esti un el),ei bine,ti-ai gasit Fat-Frumosul,respectiv Ileana-Cosanzeana. Daca ti-ai pus vreodata intrebarea 'is he/she the one?',un lift blocat in care te afli cu o persoana necunoscuta de sex opus e clar semnul-raspuns de care aveai nevoie: 'da,ma,e!'.HA,deep rau,nu?

Childish,I know,am multe de-astea prin creier.

La mano de Dios

Conduc spre scoala si imi rasar idei in cap: ca nu mai simt nimic,ca sunt goala pe dinauntru,ca ori daca fac film sau ma fac secretara e acelasi lucru. Gata,eu cred ca nu am nimic de spus lumii,nici in cuvinte,nici in imagini. Si mai bine ma fac secretara,imi imaginez ca as fi chiar una foarte buna,prea proasta nu sunt,zic ca m-as descurca. Pantofi inalti am destui,sa merg in ei e o placere,important e ca distanta dintre picioare sa ramana constanta si destul de mica,as zice. Ca sa evitam complicatiile.

And then I stopped bullshitting myself. Ce naiba ma iau atat de in serios? Si vad Maradona a lui Kusturica. Si se termina si ma simt plina de energie,imi vine sa strig 'Ole ole ole' si sa cant si sa-mi asum dezorganizarea din minte,fascinatia pentru imperfectiunea asta colorata,pentru nebunii care traiesc fara sa se intrebe prea multe,pentru dementii care fac obsesii si merg pentru ele pana in panzele albe,pentru geniile care ajung foarte sus,ca apoi sa cada foarte jos si sa ridice (sau nu),pentru femeile care raman si lupta pentru barbatii lor atunci cand nici ei nu mai sunt in stare sa lupte pentru ei insisi,pentru tangoul care m-a cucerit definitiv. De fapt,pentru cei care se distreaza traind orice-ul cu mare pasiune.

Poate e doar un documentar despre unul dintre cei mai mari fotbalisti ai lumii,un nebun pitoresc cu dependente ('if cocaine is a drug,then I'm a drug addict') si prieteni gen Fidel Castro. In mine a mers mult mai departe,aveam nevoie sa imi amintesc de latinii astia indisciplinati,poate kitschosi,care imi transmit o mare pofta de viata.

P.S.: Maradona cantand e delicios si titlul e foarte misto ales (Maradona a dat golul impotriva Angliei,in '86, aproape cu mana,numai ca arbitrul nu a observat asta si golul a contat; atunci,toti argentinienii au simtit ca Dumnezeu i-a razbunat pentru razboiul din Malvine)

Autocenzura

Citind,am dat de-un personaj feminin de pe la 1880 si ceva,care scria romane pornografice sub nume anonim,pe care i le citea pana si Queen Victoria. Cand a inceput sa scrie romane "serioase",si-a pus pe ele si numele adevarat. Cei care stiau ce scria ea inainte,i-au spus ca si-a pierdut farmecul. Si ma tot gandesc la autocenzura. Zic de multe ori cat de norocoasa sunt ca m-am nascut in anii astia si chiar si in tara asta (nu stiu cum as fi reactionat in tarile arabe,de exemplu),dar,de fapt,eu chiar ma mint. Nu traiesc pe cat de libera as putea sa traiesc,nu traiesc pe cat de libera visez.

Ma tot gandesc ca e mai misto sa scrii sub pseudonim,ca cinesseur,de exemplu. E interesant pana si misterul asta pe care ti-l da un pseudonim,dar cred ca cel mai mult castiga calitatea scrisului si libertatea pe care ti-o poti lua in subiecte,in stil,in vocabular. Bine,aici nu ma refer la cei care scriu sub pseudonim pentru ca fug de responsabilitatea pe care trebuie sa si-o asume orice om cand arunca idei,cuvinte,sunete,imagini unui public.

Cand o sa ma lepad de toate cliseele din minte si de toate regulile sociale carora le permit sa ma ingradeasca,o sa scriu mult mai bine. Dap,si-o sa traiesc mai pasional :))

Zambreasca

Se spune ca fiecare om isi aminteste de copilaria sa ca fiind perioada cea mai frumoasa din viata,indiferent de conditiile in care a trait. Cand aud chestia asta,ma intreb daca nu cumva "cea mai frumoasa" asta vine din dulceata pe care o capata amintirile. Cu cat sunt mai vechi,cu atat sunt mai frumoase. Cu cat te departezi de un eveniment sau de o perioada anume din viata,cu atat se pune o patina care te face sa vezi si sa intelegi altfel intamplarile. Cu nostalgie.

Vazand astazi niste fotografii de la nunta de aur a bunicilor unui prieten,mi-a venit in cap vechea doleanta,pe care o am inca din clasele primare: sa fi avut si eu un bunic cu o pieptanatura clasica,cu papion si smoking impecabile si alura de aristocrat,care sa fi venit sa ma culeaga de la scoala. Am ratacit mult prin curtea scolii primare,asteptand-o si ore intregi pe mama,care avea sarcina sa ne ia acasa,printre multe altele, si care nu facea fata tuturor activitatilor care o solicitau. Si vedeam cum vin bunicii si-si culeg nepotii,le cară ghiozdanele si ii intreabă cum a fost ziua de scoala. Iar acest prieten al meu imi spune ca el isi dorea,de fapt,bunici la tara,cum am avut eu.

Eu inca ii am pe Petra si Pantelimon,cuplul de foc,cum le zic eu,ca-s amandoi nascuti in zodia Leului. La ei,la Zambreasca,am aterizat cica atunci cand aveam abia patru luni. Bunica-mea imi vorbeste cu mare dragoste de prima parte a copilariei mele,de care,eu,evident,nu-mi amintesc nimic. Zice ca eram un copil grasan,care nu plangea,manca tot ce i se dadea,facea caca des si dormea mult,in schimb ce verisoara-mea mai mare,si,mai tarziu,frate-miu,se intreceau in urlete si in nazuri la mancare.Eu eram pe treaba mea inca de-atunci.

Amintirile incep de undeva mai tarziu si n-as prea sti sa le sortez cronologic. Am in minte perfect sarbatorile de-acolo: Rusaliile,Pastele,Revelionul,Craciunul,nuntile si inmormantarile. Rusaliile imi erau cele mai dragi,trebuia sa ne perindam pe la toate matusile,sa mancam colarez si sa fim spalati pe picioare intr-un lighean cu apa,unde erau taiate bucatele de sapun si tot felul de plante frumos-mirositoare. Imi amintesc ca era totul deja inverzit si erau diminetile insorite si calde. Primeam,parca,si oale de pamant,preferatele mele. Si acum iubesc apa de la fantana bauta in oala de pamant.

Nuntile erau sarbatoare pentru tot satul,nuntasii se plimbau pe jos pana la biserica cu bradul impodobit cu hartii colorate,cu plosca cu vin sau palinca,din care gustau toti privitorii. Oamenii se strangeau puhoi pe la portile de pe strada principala,sa vada mirii,nasii,alaiul. Deh,intr-un sat in care nu se intampla nimic,ce era de facut decat sa casti gura? Inmormantarile erau mult mai distractive,in afara de moartea uneia dintre surorile bunica-mii,cand o vedeam mereu plangand pe Petra. Nu prea intelegeam eu mare lucru,decat ca bunica-mea nu prea mai avea timp sa ma indoape cu pomana si coliva. Avea mult mai multa grija de mort. Iubeam coliva si inca o iubesc. De pe atunci am fost invatata (chestie care azi mi se pare una dintre cele mai amuzante invataturi ale bunica-mii) sa jelesc. La noi in sat, jelitul e o treaba privita foarte serios. Deci ori ai iubit mortul ala,ori ba! Daca ti-a fost sot si l-ai urat,ei bine,acum trebuie sa-l jelesti sa te auda satele invecinate,caci altfel ti-ai pus in cap gura lumii! Jelitul asta e mai mult un cantat-strigat cu versuri gen "de ce ai plecat,cui m-ai lasat,nu mai am rost pe lume fara tine,ia-ma si pe mine acolo". Sirop cu miere. Si multe lacrimi pentru induiosarea audientei. Ma gandesc cu groaza la moartea bunica-mii. Ce-o sa fac daca n-o sa pot plange si urla?! O sa inteleaga vreodata ca am iubit-o si ii multumesc ca m-a crescut? As vrea s-o fac fericita si cand trece in lumea cealalta,dar,pe bune,mamaie,nu stiu daca o sa pot si plange si urla-canta "mamaia mea de m-ai crescut,viata grea ai mai avut". Pentru ca,mda,m-a pus sa repet cum o s-o jelesc.

Cand era vreo sarbatoare dedicata mortilor,trezitul era cea mai interesanta activitate din lume. Se intorcea bunica-mea de la cimitir si gaseam in cosnita bomboane de menta,eugenii,prajituri si tot felul de imparteli. Ah,ca si atunci cand ma treazeam si simteam miros de orez cu lapte,proaspat facut de bunica-mea. Nimeni,nici macar mama,nu face orezul ca al ei,si nu ma refer neaparat la gust,ci mai degraba la textura. Un singur trezit m-a infricosat,desi acum ma amuza teribil. M-am trezit si nu era nimeni acasa,frate-miu inca dormea. Am inceput s-o caut pe bunica-mea,apoi pe bunica-miu. Nimic. M-am speriat atat de tare,incat am trezit si pe mogaldeata negricioasa aka frate-miu,l-am apucat de-o mana si-am pornit pe ulita desculti,in pijamale,plangand amandoi si intreband pe toata lumea de mamaie. Doi copii muciosi imbracati in pijamale flausate alergau plangand,impiedicandu-se de cate-o balega. Am aterizat la tusa Geta,cea mai misto matusa,unde am gasit-o,in cele din urma pe bunica-mea,care radea copios uitandu-se la noi. Iar eu n-am putut intelege cum de ne-a putut lasa singuri,fara sa ne anunte ca pleaca asa de dimineata,si,mai ales,nu intelegeam cum putea sa rada cand eu eram atat de serios speriata.

M-am mai speriat eu o data cam urat. Eram in camera principala,unde si dormeam,si ne uitam la televizor. Seara,iarna. Deodata am auzit ca usa de la intrare se deschide,am apucat doar sa zic "mamaie,s-a auzit usa" si am zbughit-o catre gemuletul mic care dadea spre hol,fix spre usa de la intrare,care s-a si inchis,pana sa apuc sa vad pe cineva. Bunica-mea,chitibusara, "Hai mamaie nu te duci sa vezi ce-a fost asta?". Doamne fereste,nu m-as fi miscat nici sa ma bati,muream acolo de frica a ceea ce a fost si ea ma trimitea sa investighez. A ras,s-a dus si ne-a adus pungile cu cadouri. Venise Mos Craciun.

Revelionul era mare sarbatoare. Rochie festiva neaparat 'frez' (adica roz),dormit dupa-amiaza,ca sa rezistam noaptea (pana la 12 macar),par pus pe niste moate facute din ziare (mamaaa,si ce carlionti frumosi ieseau),nitica sampanie sa ciocnim si noi si,bineinteles,programul special de la televizor. Ne imbracam de gala si petreceam cu cozonac si salata de boeuf cu frate-miu si bunicii,pana ne lua somnul.

Apropo de par,cea mai mare amenintare pe care o putea spune bunica-mea atunci cand nu eram cuminte era "Te tund" si toate visele mele urate erau cu tunsul parului. Imi iubeam parul si nu voiam sa-l tund niciodata. De-as fi stiut ca de bunavoie o sa ajung sa ma tund mai scurt ca frate-miu hehe


Frate-miu. P-asta il stiu de cand s-a nascut si povestea relatiei cu el e lunga,incalcita si slava Domnului,fara final. Partea povestii traita la tara e luminoasa,desi era cam enervant si chiar am fost nevoita sa imi perfectionez muscatul,ca altfel nu prea ne intelegeam. Era mic si negru si extraordinar de dragut. Ca o maimutica mi se parea. Asta cand tacea sau dormea. Plangea mereu cand plecau ai nostri la Bucuresti si nu plecam si noi cu ei,iar eu trebuia sa il iau de-o aripa si sa nu plang,pentru ca,vezi-Doamne,plecam in vizita la una dintre matusile noastre si sa vezi ce frumos o sa fie,hai sa mergem pan-acolo. Pe el l-a pierdut bunica-miu de vreo doua ori. Atat i-a trebuit bunica-mii sa-l faca pulbere pe Pantilie. Se imbata Pantilie,dragul de el,si il uita cu cel mai bun camarad al lui,care n-avea copii,si ne adora. O data a ajuns frate-miu intr-un balci doua sate mai incolo (are niste poze superbe,creatura se distra maxim,in timp ce Petra lua foc c-a pierdut copilul),iar altadata a stat uitat vreo noapte intreaga la o carciuma de la celalalt capat al satului,urcat pe o motoreta. Statea cumintel cu betivanii notorii,care aveau grija de el. Asa l-a gasit bunica-mea,stand cuminte. Cam tot ce faceam eu,facea si el si cam tot ce aveam eu,trebuia sa ii cedez lui (altfel urla),chestie pentru care l-am detestat cu sinceritate. Aaa,si,pentru ca din cauza lui,dormeam incomod. Adormea cu bunica-miu si eu cu bunica-mea,dar de fiecare data se furisa noaptea intre mine si bunica-mea. Intr-un pat de o persoana si jumatate. Ah! Paturi cu arcuri,pe care le-am distrus sarind cu atata bucurie in ele.


De jucat,ne jucam pe maidan sau "in valcea",asa-i ziceam. Nici nu mai stiu ce naiba jocuri,omu' negru,ratele si vanatorii,tara,tara vrem ostasi,care se catara mai sus in stalpul de lumina (moama,ce-mi placea cat mai sus,iubeam si inca iubesc inaltimile - nu prea mai stiam sa ma dau jos...asta ma speria-). Petreceam mult timp in valcea,pana picam lati,infometati,plini de praf si ne intorceam la casele noastre. La sosea era perfect pentru v-ati ascunselea,aveam acolo o casa in care nu mai locuia nimeni,facuta pentru ascuns. Visam ca acolo erau fantome. Era fascinant si deloc inspaimantator,mai degraba eram mandri ca avem o casa parasita la dispozitie. Pentru mine era interesant sa ma intreb "dar oare cine-a locuit aici si de ce nu mai locuieste?". Aveam cam acelasi sentiment ca atunci cand ma plimbam prin spatele patulului,casa cea mica,unde erau tot felul de lucruri abandonate de bunica-mea,o adunatura de vechituri si nimicuri. Acolo mi-am descoperit caruciorul in care am fost plimbata si acolo mi-am descoperit si vechea tricicleta. Aratau altfel pline de praf.

Tricicleta mea ma facuse partenerul de joaca cel mai dorit. Era,de fapt,o tricicleta care avea in spate un fel de sareta. Dimineata a ajuns de la mama si seara nu mai era buna de nimic,pentru ca eu lasasem tot satul sa se plimbe cu ea. A cam urlat Petra la mine si n-am inteles niciodata de ce. Doar voiau si ceilalti sa se plimbe,nu?

Printre toate astea,incepusem sa merg la gradinita. As vrea sa am tot timpul atunci cand descopar ceva senzatia pe care am avut-o atunci cand ni s-a explicat de ce mor plantele si chiar am facut un suuuuperexperiment,am lasat un ghiocel pentru o noapte fara lumina si fara apa. N-am dormit in noaptea aia,doar ca sa vad ghiocelul mort. Imi amintesc cum faceam pe mine si am zis foarte tarziu ca fac pipi,mi-era jena,nu voiam sa fiu ca toti copiii care cer toata ziua voie la toaleta. Cand,in sfarsit,mi-am luat inima in dinti,am zbughit-o si in drum spre toalete (care erau undeva in spatele gradinitei,trebuia sa merg prin zapada,era iarna),mi-am dat drumul pe mine. Aveam pantaloni de fas grosi. N-am zis nimanui,pana cand nu am ajuns acasa. Mi-era groaznic de rusine. La gradinita aveam o colega foarte frumoasa. Nu ii mai tin minte figura,stiu doar ca o consideram atat de frumoasa,incat credeam ca toata lumea trebuie s-o iubeasca pentru asta si ca toti baietii trebuie sa se lupte ca sa se casatoreasca cu ea. Stiu ca era "fiica secretarei",n-am mai vazut-o cand am crescut.


Si mai e bunica-miu,ai carui genunchi erau metrou sau motociclete si mai sunt eu transformata in paparuda,ca sa ploua,si fusta mea de lambada,si vaca Puica care m-a luat in coarne si era atat de blanda,incat singura m-a dat jos,si mai e prispa si mai e "pitita",adica branza ascunsa-n mamaliga. Toate astea intr-un sat in care principalele indeletniciri ale oamenilor erau munca la camp,bautura si statul la poarta. Toate astea cu doi bunici care mai mult s-au certat si s-au batut decat iubit. Pe niste ulite prafuite sau mocirloase,depinde de anotimp. Dar da,asta nu m-a impiedicat sa raman cu amintiri frumoase. Cand am plecat de acolo,ma asteptam sa plang cumva,sa imi para rau,sa fiu trista. Ma pregatisem pentru asta. Dar n-a fost niciuna. Eram nerabdatoare sa stau cu ai mei,sa incep ultimul an de gradinita si sa am o camera noua.

Declaratie de dragoste

Obisnuiesc sa spun ca nu era acolo nici cand am fost conceputa,nici cand m-am nascut. In afara faptului ca am fost eleve exemplare,ma intreb de multe ori ce avem in comun. Diferenta dintre noi e ca cea dintre No. 5 si Mademoiselle Coco. Ii iubesc gambele,gleznele,degetele de la picioare si mainile. O iubesc dimineata,cand e odihnita si deja are oalele pe foc si ceva la cuptor,fumeaza linistita si glumim amandoua despre nimicurile importante. Toata viata,vara pentru mine va avea parfumul pe care ea il folosea cand eu eram mai mica si calatoream cu trenul cu motanul meu alb cu un ochi verde si-unul albastru. As da orice pentru o sticla din parfumul ala. O iubesc atunci cand ma bag langa ea in pat,fara sa-i zic nimic si ea doar ma mangaie,fara sa-mi zica nimic. O iubesc pentru indarjirea pe care a avut-o in constructia relatiei noastre,pentru cat a luptat pentru mine atunci cand nu vedeam solutii. O iubesc pentru claritatea si deschiderea incredibila cu care imi vorbeste despre trecut si viitor. Ma face sa-mi dau seama ca a trait mult mai mult,calitativ vorbind,decat ma asteptam eu.Ca a iubit mai mult decat ma asteptam eu. Si ca are intimitatea ei,pe care mi-o imaginez povestita intr-una din iesirile noastre. Imi e exemplu tocmai pentru ca desi a fost de multe ori deasupra barbatilor ca reusite (financiare sau intelectuale),niciodata n-a afisat asta ostentativ. Pentru ea barbatul a ramas barbat,n-a incercat niciodata sa ii ia din masculinitate si nici nu si-a vazut viata fara el alaturi.

Imi amintesc perfect momentul in care am fumat amandoua prima tigara. Era una dintre primele seri de septembrie,era un gang cu o lumina chioara si deja emotiile ne pusesera capac amandurora. Asteptam rezultatele examenului de admitere si ajunsese sa aiba emotii mai mari ca mine,asta dupa ce respinsese total ideea.

Ii admir fustele cu lungime perfecta si hainele de blana.
Are carnet de sofer inca din liceu si stie sa conduca tractoare. A facut armata. Si nu s-a sfiit sa-si schimbe meseria atunci cand a fost nevoie. E singura persoana pe care o cunosc si de care nu ma indoiesc ca ar fi extraordinara in orice domeniu. Si foarte actuala. Ma uimeste cat de repede comunica cu oamenii si ma uimeste cum inca mai crede cu incapatanare ca orice are o rezolvare. Si nu se opreste pana n-o gaseste.Imi amintesc ca mi-era lene sa ma trezesc sambata sa ma duc la meditatii la fizica intr-a 12-a si ea era deja la bucatarie,cu ochelarii pe nas,invata pentru master.

Multe dimineti au fost fericite,pentru ca ma trezeam si adulmecam mirosurile de mancaruri calde. Cine mi-a calcat pragul casei,stie cat si cum gateste. As vrea intr-o zi sa fac asa cum face ea dulciuri inventate,dulceturi de smochine,gutui si afine.

Cand ma gandesc la partile solide din viata mea,ma gandesc la ea. Cand ma gandesc la luat viata la tranta,ma gandesc la ea. S-a nascut cu doua luni inainte de termen,intr-un sat leit ca cel al lui Moromete. A muncit cu mainile si-a muncit cu mintea si si-a depasit cu mult conditia. E misto pentru ca navigheaza pe internet,intra pe facebook si-mi spune care poze ii plac,imi citeste blogul si-mi da din tigarile ei. O sa-i scriu candva o poveste,un "Love story" sau un "Notting Hill".

Am noroc cu mama asta a mea :)

Despre scris si alte delicateturi

"M-am gandit si mai demult sa scriu despre cum simt eu procesul de scris,iar discutia de aseara cu incredibilul domn M. m-a impins catre asta.

Am invatat importanta gesturilor mici. Asta e si diferenta pe care o simt in momentul asta intre literatura si scenariu. Cand ma indrept spre literatura,flirtez cu alegerea cuvintelor si asezarea lor in fraza. Cuvintele seduc in literatura. Intr-un scenariu,cuvintele pot fi banale si frazele la fel,numai ca sensul pe care il pot incarna personajele,atunci cand exista intr-un film,e, de multe ori,mult mai puternic. Recunosc ca m-am indragostit intai de cuvinte si mintea mea s-a pierdut printre ele. Viata mi s-a asezat apoi,si prin oamenii care mi-au aparut in cale si prin filme si scenarii,in directia in care gesturile spun mult mai multe. Gesturi fara obiecte,fara cuvinte,fara cantec,le inglobeaza pe toate astea si lasa in privitor mai multa substanta.

Imaginatia mea a crescut mai mult in imagini si mai putin in cuvinte. Fac pasi cu greu sa ies din abstract,spre un taram mult mai uman. Imi redefinesc senzorialul si naturaletea."

Asta scriam candva pe 20 dec 2010.Si mi se pare fascinanta toata relatia mea cu scrisul,cum peste timp pot observa si analiza transformarea mea ca om. Citeam aseara un interviu cu Allende,pentru care am si facut o fixatie. Ma intereseaza si ca personalitate,tocmai ca sa pot face o legatura intre ea si scrisul ei. Am retinut doua chestii: femeia asta a facut groaznic de multe accidente de masina,usoare toate.Atunci cand conduce e ea cu gandurile ei si totul devine un act reflex,atentia ii e de mult in alta parte,nu la volan. Ceea ce pot intelege perfect. Uneori nici nu am nevoie de muzica atunci cand conduc,gandurile imi sunt mult prea dense si ma fura. Ma trezesc brusc ajunsa la destinatie si ma intreb uneori pe ce ruta am luat-o,ca nici nu mai tin minte. Apoi mi-a placut mult cum ea si sotul ei actual s-au indragostit. Tipul i-a citit romanele si s-a indragostit de scrisul ei,asa ca a venit sa o vada la una intalnirile pe care ea le are cu publicul in librarii si imi imaginez ca au ajuns sa vorbeasca asa cum uneori mi se intampla si mie cu unii oameni: atat de natural si atat de fluent ,incat uiti cat e ceasul,uiti de unde ai pornit,tot ce simti e ca ASA ar trebui sa decurga totul in viata. Ce i-a unit e ca si-au dat seama ca vad dragostea la fel.


Scrisul e una dintre marile intimitati ale omenirii [si acum imi imaginez cum Stefan rade de mine pentru ca scriu un truism :)) ]. Totusi,e misto cand traiesti un truism d-asta. M-am indragostit si eu de scrisul unor oameni. Ultima oara,citind un fel de autobiografie a,sper eu,unui regizor de care veti auzi candva,Victor Dragomir . Unii stiu despre cine-i vorba,e premiatul de la Cinemaiubit din decembrie (cu un film simpatic,"Strung love").Valorez si dau credit oamenilor,mai ales care vor regie,care stiu sa scrie. Ca astia imi sunt mai aproape acum,dar acelasi sentiment de apreciere se pastreaza si atunci cand vine vorba despre un viitor inginer sau un viitor nici-nu-conteaza-ce care scrie bine.


Mi-e dor sa scriu ceva. Pentru ca de la un timp,ne ocupam la scoala de "transformarea unui text intr-un film",fenomen absolut delicios,care ma absoarbe complet,n-am mai avut teme scrise constant. Si le simt lipsa.

S-a dat drumul la visat

Cand o sa ma fac mare,o sa scriu doua telenovele HAHA si-o sa aiba un supersucces,bunica-mea o sa fie cea mai fericita.Si cu banii luati pe ele,o sa cumpar Corsaru' din Vama si o sa fac acolo o casa cu geamuri mari care dau spre mare. Si o sa invat sa fac calamari pane. Si o sa ma mut iarna acolo.Imi place mult la mare cand nu e nimeni (cea mai frumoasa amintire o am de cand inotam si m-am uitat in dreapta si-n stanga si nu mai vedeam pe nimeni in mare;eram doar eu si apa era atat de clara,incat imi vedeam degetele de la picioare; sau e mai frumoasa noaptea in care am vazut cel mai senin si mai plin de stele cer -parea sa inghita marea si nisipul si oamenii-). Si o sa scriu si o sa citesc si o sa vad filme. Pentru asta e iarna. Si ca sa se joace cateii si copiii in zapada. Et pour faire d'amour.


Acestea fiind scrise,urez bun-venit acestei primaveri si sper sa vina caldura mai repede. Ca inca n-am scris telenovelele,ca sa-mi permit sa fug de frig unde vreau eu

Blue Valentine-ing

Candva,a facut-o fericita,a facut-o sa danseze si sa rada in strada,cantandu-i la ukulele un cantec predestinat povestii lor de dragoste. "You always hurt the one you love". A luat bataie pentru ea si s-a prezentat vanat si umflat in casa parintilor ei nefericiti,chinuindu-se sa-i amuze. A tremurat pentru ea cand s-a hotarat sa avorteze copilul care nu era al lui si s-a bucurat cand a iesit din clinica gata sa-l pastreze. Si,Doamne,ce relatie dragalasa are cu copila! Cu aerul sau romantic de blond neras cu intrebari despre magia dragostei la prima vedere,gata sa mimeze o aruncare de pe pod atunci cand ea refuza sa ii spuna ce e in neregula,ma face sa ma doara o data cu el toata moartea asta dintre ei. Ma face sa ma doara ca ea nu simte decat sa ignore toate incercarile lui de apropiere,ma face sa ma doara ca nu-l saruta nici macar cand intra dupa ea la dus si il lasa sa adoarma pe jos,ba mai rau,il lasa sa se intoarca singur acasa,ba si mai rau,il face sa para un nebun mahmur in fata colegilor ei de munca si il acuza de faptul ca nu are teluri mari. Ba si mai si mai rau,il face sa se simta ca un violator,pentru ca vrea sa faca sex cu ea. Propria lui sotie. Cand telul lui e sa isi faca familia fericita,in modul simplu (poate chiar simplist -raman totusi la simplu-),ea il acuza. De fapt,cred ca e doar scarbita ca ceea ce este el nu mai inseamna pentru ea ce poate a insemnat demult.

Oi fi calofila si nu prea extravaganta,dar imi place mult imaginea filmului astuia. Abia astept sa-l vad pe un ecran de cinema.

...and this is how I fall in love with 'Blue Valentine'. Mi-a placut povestea si mi-a placut si intercalarea temporala,e un ritm misto acolo. Dar am ramas frustrata. Mai voiam un film,filmul EI,in care nu numai s-o vad dezindragostita,dar sa-i inteleg parcursul,sa fiu de partea ei. Mamaaa,ce mi-ar fi placut sa vad puzzle-ul dezindragostirii de el..

Poate ca ideal e sa ii dai unui om nu ceea ce are nevoie,ci sa-i creezi nevoi noi,virtuale si puternice,pe care sa nu le poata recunoaste/rationa/cantari. El i-a oferit caldura unei familii si sentimente de barbat indragostit. Fraierul.

Lumières d'été

Mi-as dori sa merg intr-un loc in care ma cunoaste doar un singur om. Cel mult.Sa fiu la o petrecere mare,cu oameni sofisticati si suficient de deschisi si cu ganduri neocupate de banalitati,incat sa n-aiba alte scopuri in afara de a simti briza,marea,oamenii din jur si stelele. Sa nu ma stie mai nimeni si sa nu stiu pe mai nimeni. Sa am chef sa glumesc si sa mi se raspunda la fel. Sa dansez conform ritmului meu,coordonata de ritmul lui. Sa fie vin alb demidulce bun  si pahare frumoase. Sa fie vara,o terasa mare cu o piscina si sa se vada marea. Si sa coboram apoi pe plaja,cu discutii pornind de la constelatii,siroind printre filosofia trairilor. Filosofia trecutului,viitorului. Prezentul sa nu-l vorbim. Vreau sa-l simtim,fara sa-l constientizam. Sa fie oameni destepti,care sa ma faca sa rad si sa ma provoace in conversatie,sa scot ce am mai interesant din mine. Sa fie suculent. Sa nu avem obiecte intre noi,doar melodii si priviri. Sa am o rochie de matase cu spatele gol. Si un inel mare din argint. Si parul sa-mi fie lung,in cosite mangaiate de o adiere numai de mare avuta. Sa respir educatia celor din jur si sa o apreciez cu naturalete. Sa-i vreau in viata mea. Sa mi se vada in zambet cheful de viata si in ochi iubirea pentru fiecare senzatie pe care o traiesc. Emotia necunoscutului si dorinta de a patrunde dincolo de noi,de ce-am trait,de familii,de fosti iubiti,de copii si de durerea fiecaruia. Sa fie un moment unic,in care sa realizezi ca ne intrepatrundem gandurile si ca ti-as putea aduce fix ceea ce ai visat intotdeauna,dar n-ai stiut sa spui ca vrei. Sa nu ne fi ponegrit vreodata oamenii la care tinem si sa nu ne fi gandit vreodata sa ne inecam neputinta in cunostinte comune. Sa fim puri.

Sa tresarim cand ne simtim parfumul.

Childish

Cand am terminat "Casa spiritelor",am avut un sentiment ciudat,intre placerea cititului si o trezire a unei sensibilitati pe care o am din copilarie. Ceea ce citeam mi se derula in cap sub forma unor imagini cinematografice. Si-atunci mi-am dat seama ca am plans candva la astfel de scene,intr-un film care parea sa aiba aceeasi poveste ca cea a romanului. Stiu sigur ca am vazut un film cu ai mei cand eram mica,in genul celor care le place lor mult (dragoste interzisa sau imposibila,razbunare intre familii cu conflicte vechi de generatii si alte teme siropoase -cu care am crescut,de altfel :p -). Imi amintesc perfect scenele de tortura,sangele,soldatii. Ma fragilizeaza groaznic orice forma de violenta fizica. Eu eram copilul care nu putea sa vada si nici sa fie de acord cu chinuirea unei pisici,activitate pe care unii o considerau distractiva. Nu puteam sa ma uit cum era un cal biciuit. Nu mi se facea rau,dar simteam ca oasele nu mai exista si sunt doar o carpa de carne,fara putere si fara vana.

Soarta personajelor astora m-a facut sa ma simt doar un copil rasfatat. Un copil,care,ca si copiii si nepotii familiei Trueba,a avut confortul necesar pentru a deveni idealist. Un copil neconfruntat cu probleme mari. Care oricum a avut mereu sprijin din partea parintilor,care a fost lasat in pace sa viseze nelimitat,nederanjat cu probleme pamantesti.

Uitasem ce pot cumpara banii,indarjita sa vad numai ce nu pot cumpara. Uitasem ca pot cumpara confortul si libertatea de a trai fix cum vrei. M-am gandit mereu ca se poate trai ca in "La vita e bella",dar acum cred ca e mai mult o utopie. Superba,de altfel :)

Calator

Oau. Nu stiam de ce m-a apucat cheful de scris si dau peste o chestie: "O carte mare te face sa vrei sa scrii". Am inceput sa citesc din nou Allende, de data asta "Casa spiritelor". Sunt abia la inceput,dar imi place. Au ceva sud-americanii in scrisul lor care ma prinde,ma fascineaza si ma face sa scriu si eu. Percep ei intr-un fel lumea asta,locurile,oamenii,intamplarile,mortile,iubirile,familia.

Imi amintesc ca am vrut dintotdeauna,nici nu stiu din ce motiv,sa apuc sa vad Brazilia. Poate cea mai interesanta chestie e toata treaba asta cu amintirile: imi amintesc emotia pe care am trait-o candva,pe care mi-a dat-o o carte,un film,o persoana,fara sa-mi revina in minte intamplarea sau situatia propriu-zisa. Nu-mi aduc aminte exact povestea din "Copiii capitanului Grant",dar stiu ca inca ma fascineaza calatoria lor prin Patagonia. Si mi-am dus toate fanteziile copilaresti si dorinta de aventura in capitolul din capul meu care se numeste "Patagonia".

Si asta ma duce cu gandul la un domn care mi-a facut o radiografie. Era vara si abia intrasem la Ase si Snspa. Si m-a intrebat de ce acolo. Si n-am stiut ce sa-i zic,pentru ca nici eu nu stiam ce caut acolo. I-am zis doar ca sunt tanara si ca o sa am multe oportunitati deschise de scolile astea. Mi-a zis ca el in locul meu,s-ar fi facut fotograf la National Geographic. Ca nu exista treaba mai frumoasa si care sa imbogateasca un om mai mult decat calatoria.

Si asta ma duce cu gandul la Londra si la India. Si la faptul ca mi-ar placea mult sa ma mut singura intr-o mansarda :)

Bzzz

In postul asta imi permit sa fiu haotica. Uite asa!

Imi place ca mi-a crescut parul si,daca in 2010 mi l-am lasat lung,anul asta il las si mai lung. Azi,la dansuri,o fetita de vreo maxim 10 ani m-a intrebat daca se face si balet acolo si i-am raspuns ca nu,ca si eu fac tot dansuri ca ea. Era confuza din cauza cocului meu de balerina. Ce-mi place ca imi pot prinde parul in coc de balerina. Cred ca si influenta "The Black swan" se vede. Ah,lumea filmelor mele :). As vrea sa ajung sa imi exprim calumea my dark side, nu s-ajung sa am halucinatii cu crime comise,hell no,dar am realizat cat de importanta e latura asta in oameni. Daca si eu traiam in lumea controlului si a cautarii perfectiunii,a rozului pudrat (la figurat) si a rigorii,am ajuns sa vad cat de bine si de frumos pot sa iasa lucrurile si cand dai drumul pasiunii. Da,pasiunea. Cum zicea Vincent Cassel,ai nevoie de pasiune ca sa joci the bad character. Ajunsesem sa cred ca nu sunt pasionala si ca nobletea se bate cap in cap cu latura neagra,dar nu e asa. Mi-ar placea sa ajung,metaforic vorbind (desi si rochia si aripile sunt foarteeee frumoase si NEGRE), sa intind aripile negre de lebada,asa cum le intinde Natalie Portman.

Am bagat si o portie de Sam Mendes si mai urmeaza. "Away we go" s-ar mula mult mai bine pe personalitatea mea (mai ales ca are un personaj masculin absolut adorabil, de luat acasa),dar "Revolutionary road" se lipeste de valtoarea actuala. Imi place ca se cearta oamenii aia si imi place nebunul ala care spune lucrurilor pe nume. Si una dintre replicile mult iubite: "All I wanna know is that I wanna feel things. Really feel them. How's that for an ambition?". Quite an ambition,as zice.

Miercurea trecuta mi-am (re)dat seama cat de mult iubesc sa am un ecran de cinema in fata. Si sa vad filmele pe ecran mare. Nu pot descrie senzatia.

Mi-era dor de franceza,s-o aud vorbita si sa vad multe flirturi pe metru patrat si pe minut de film. Da,ok,si superbitatile de gagici pe la 40 ani care arata impecabil si mai au si doza de sexualitate asumata si neintamplatoare. "La fille coupee en deux" a venit la momentul potrivit. Am ras ceva de fiecare data cand astia declarau dragostea dupa zece minute de cunoastere a unei persoane.

Si iubesc sa vorbesc ore la telefon. Cu prietenul meu B. care ma contrazice intr-una,dar macar avem gusturi comune la filme. Si ma cearta,dar macar ne-a placut "Revolutionary road" amandurora. Si ce bine fac contrazicerile si certurile ay ay ay