Să fie cu multă dragoste și toată cu happy-end

     Eu și fetele mele, Vlad și Andrei,niște doi frați,unul natural (se zice) și unul adoptat (se pare),adorăm să dăm iama în comediile romantice din mall-uri. Guilty pleasure. Eu,una,mi-am dat seama că mor de dragul comediilor romantice. Frate-miu e fan chiar mai mare ca mine,a văzut de nush câte ori  Love and oher disasters,iar când butona telecomanda și am dat de The boy in the striped pyjamas,eu eram "Las-aici,las-aici! Hihi!",și frate-miu era un maaare straight face. Era începutul unui discurs menit să mă reeduce pe mine,să mă aducă pe calea cea bună,adică aia a vizionării filmelor colorate, să aibă happy-end, să fie vesele, să ne mângâie pe creștet și să ne spună ce frumoasă e viața.

  Discuția e mai complexă. Așa cum discutam zilele trecute la școală,e similar statutul în care ne prezintă comedia romantică de azi femeia cu statutul pe care îl are în filmele mai vechi. Dacă în Meet me in St. Louis (1944), principala dorință a fetelor să se mărite,deci să fie împlinite amoros,în The Proposal (2009), gagica ajunge să-și dea seama,vezi Doamne,că asta era și neîmplinirea ei. Avem un personaj feminin care a ajuns din punct de vedere profesional la un nivel înalt,dar OMG,e frustrată și nefericită și singură,de fapt,că nu e împlinită amoros. Și uite-așa îmi zboară gândurile la o matușă a mamei mele,care chiar e o supergagică (mamaie,știu că mă lași să-ți zic așa) de vreo 70 și ceva de ani,singură de vreo 20 ani,de când a divorțat de soțul ei. Femeia se distrează,are prieteni în bloc și nu numai,pe care îi vizitează,e încă un bulgăre (cocoșat -la propriu-,ce-i drept) de energie. Încă are cearșafurile apretate,încă are o manichiură perfectă,încă se bucură de pălinca adevărată și de glume. Unul dintre cele mai amuzante momente pe care mi le-a povestit apropo de viața ei amoroasă e de acum câțiva ani,când a venit s-o viziteze fostul ei soț,care i-a propus să se împace,ca să nu-și petreacă bătrânețea singuri. Mamaia Dorina l-a ușuit,zicându-i că n-are nevoie să-i spele șosetele doar ca să nu stea singură. Pentru că,în definitiv,ea nu e singură. Se respectă și se iubește prea mult pe ea însăși și se distrează prea bine cu prietenii ei. E vorba de o alegere. Dacă dragostea nu e DRAGOSTE,nu apelezi la înlocuitori și nici n-o cauți disperat,că deh,altceva ce să faci și tu,doar "Vai,la naiba,sunt singur(ă) și neîmplinit(ă) amoros".

  Ideea e că îmi plac mult comediile romantice,dar le iubesc pe alea care sunt mai mult de atât,mai mult decât o teză despre veselie. Sau care sunt incredibil de witty. De-aia o să mă tot uit și-o să mă tot uit la The Awful Truth (1937), His Girl Friday (1940) sau The Shop Around the Corner (1940). Pentru că viața e,pentru mine,o chestie de opțiune. Tre să cunoști mult și să te știi pe tine,ca să elimini frustrările,clișeele,tâmpeniile din propria viață,să alegi după aia ce îți place și ce ți se potrivește. De-aia-s și morbidă și cred că și moartea ar trebui să fie o opțiune,mi-a plăcut You don't know Jack (2010) (bine, e și un personaj foarte simpatic ăsta al lui Al Pacino și cu mult simț al umorului :p).

 Și iată că am ajuns și la ce voiam să ajung,de fapt. Voiam să ajung la Crazy,Stupid,Love (2011) și nu,nu voi scrie despre pasiunea mea pentru Ryan Gosling. Comedia asta romantică mi s-a părut salvată de premisă (și de Ryan în costum,normal -se pare că nu mă pot abține prea mult-). Ce-a tras-o în jos e fix cum a tratat premisa aia. Așa,deci este vorba despre un cuplu,genul ăla căsătoriți de 20 ani, nu mai e scânteia, e doar confortul. Nașpa. Deci se despart. Și nenea și tanti care au făcut filmu ăsta găsesc rezolvarea în a schimba hainele domnului proaspăt părăsit,a-i schimba atitudinea,în sensul simplist,adică învață să agațe și face sex și cu alte femei,nu doar cu iubirea vieții lui și vorbește mai puțin despre el și dramele lui,deci e mai puțin lame. E aproape la fel de cool ca Ryan Gosling hahahaha. Acuma,după părerea mea,treburile sunt puțin mai complicate în viață. Când stai cu iubirea-n pat,îi adori fiecare centimetru de piele și n-ai mai vrea s-o vezi îmbrăcată (da,dragule,e foarte tristă imaginea unei femei care se îmbracă,știu). Că poartă adidași nașpa în rest,asta vezi după ce se îmbracă,dar de ce te-ai gândi la adidași când deja îi iubești pielea-n pat? Umila și micuța mea opinie (sunt foarte curioasă dacă și cum se va modifica după ce-o s-ajung și eu la 150 ani de căsnicie) e că te uiți la adidași înainte să ajungi să-i vezi pielea. DAR dacă e o chimie emoțională incredibilă și ajungi să vezi omul ăla după personalitate și atunci când e cu tine construiți niște momente incredibile, dacă mai are și calitatea prețioasă de a asculta și rumega când îi zici că adidașii lui sunt urâți și respingători,cu siguranță veți ajunge departe și nu e nevoie de ceva atât de traumatizant ca o despărțire să și-i schimbe,deci să te facă să te reîndrăgostești de el.

Încerc să îmi dau singură un exemplu vizual de cum funcționează o relație și ajung acum la roata aia care împinge apa,nush,la han,la moară,nu știu unde. Dacă paleta de sus n-o să împingă apa,aia de sub ea n-o să aibă ce apă să împingă. La modul că,dacă într-un cuplu,lucrurile merg în cascadă,de-aia celălalt e EL și nu e CELĂLALT. Pentru că,într-un anume moment al vieții,e capabil să dea drumul unui bulgăre de zăpadă pe care doar tu îl poți face mai mare,ca apoi să i-l arunci înapoi și doar el să-l poată face mai mare și tot așa. De-aia,dintre zece  sau o mie de femei,tot aia, care au doi ochi,doi sâni,două picioare și-un zâmbet drăgălaș vei alege UNA,pe EA.

E ceva mai adânc atunci când te desparți de un om,după 20 ani de căsnicie. Da,poate și el s-a ofilit într-un confort care vă ofilește relația. Dar ofilitul ăsta înseamnă moartea curiozitații față de ceea ce se petrece în jurul lui,stoparea pasiunii cu care-și trăiește propria viață,confuzia și nesiguranța în ceea ce privește propriul eu.

Și n-o să rezolve COMPLET asta un costum și-o pereche de pantofi, și nici o femeie nouă cu care să facă sex. Și nici măcar un Ryan Gosling superb.

P.S.: se aude la un moment dat,în bar,Nina Simone.

Povestea feliei de pâine care va schimba lumea

   Am zis să încetez cu profunzimile. Și în viață și în scris haha. Dar nu,nu poooot. Destinul nu mă lasă :)))). Ceea ce urmează e strict legat de ceva profund ființei umane.

   Cumva,ajungi la un moment dat în viață pretențios. Sau ești de când te știi,depinde de caz. Te bucuri cu greu de ceva,dar când te bucuri,o faci cu mare pasiune. Asta nu e o poveste despre fericire. Când începe viața să îți arate căile,cremele,parfumurile și pieptenele care te fac fericit,se întâmplă ceva. Nașpa. Te atașezi de o anumită cremă și ghici ce! nu se mai importă. Cum naiba fix crema aia din toată gama? Te atașezi de un fond de ten și nici ăla nu se mai importă. Și-l găsești pe net,normal,te costă chiar de două ori mai iefîtin decât te-ar fi costat în mod normal,numai că transportul e de trei ori juma mai scump ca fondul de ten. Îți cumperi la 18 ani un parfum ieftin dintr-un duty free și îți dai seama că îți place mult. Nu-l găsești în țară,evident. Îl mai cauți și-l mai cauți și dai de el la 21 ani,pe net. Oaaaa,ce fericire,echilibrul vieții s-a restabilit,personajul e fericit,deci tăiem și filmul e cu happy-end. Dar nu,nene,viața nu e un film. Nu-l mai găsești pe același site,îl găsești după aia pe unul care nici n-a auzit de livrare în România.

   Și apoi te trezești într-o zi minunată,în care n-ai de făcut nimic altceva decât uitat la filme și lalala te speli pe dinți și lalala te piepteni. Opa. Se aude un sunet. Știi,sunetul ăla care te anunță că ceva (în tine) s-a rupt. Glumesc,pur și simplu ceva s-a rupt. Da' cum ar fi să sune un clopoțel când ceva în tine se rupe? Haha,nasol,nu e ca și cum ai fi fericit și ai vrea ca îngerii să cânte ca toată lumea să știe că ești fericit. Așa, deci durerea în suflet vine acum de la pieptenele meu cu dinți mici și poziționați la o distanță foarte mică unul de celălalt (deci deși),cauciucat,ca să nu electrizeze părul,singurul de care m-am atașat și  de care-mi pasă și singurul cu care îmi plăcea să-mi descâlcesc părul. Și era al meu,drăgălașul mamei,deși frate-miu susținea în mod greșit că e al lui de la mașina de tuns.( Prietene,al tău nu e cauciucat! ) Am încercat să-l resuscitez,înainte să-mi dea lacrimile. Am fugit panicată (în slow-motion) la lipici și am reușit să-l întregesc,cu o rană evidentă,bietul pieptene. Vedem peste 24 ore dacă mai trăiește. Vorba aia,primele 24 ore sunt cruciale.

 Apoi a trebuit să mănânc ceva dulce,căci na,tristețea e vindecată cu ceva dulce.Urăsc înghețata,clișeul preferat al femeilor părăsite în filme. Iubesc mierea. Mi-am uns două felii mari de pâine cu un unt genial,care are și grăunțe de sare de mare în el (Doamne,chiar am ajuns pretențioasă  și,cu siguranță,foaaarte profundă, dacă scriu despre grăunțele de SARE DE MARE din unt. Salvează-măăă!). Și dă-i cu mierea. Îmi dau seama că n-am cum să mănânc vreodată miere în public și n-am cum să mănânc la mai mult de 5 m depărtare de o chiuvetă și...

  Și atunci  mă gândesc să inventez felia de pâine special construită să fie mâncată împreună cu mierea lichidă. Adică să aibă marginile cumva ridicate, astfel încât să țină mierea de la a aluneca spre alte tărâmuri. Daaa! Ce victorie, ce întâmplări și ce final! Că na,mă gândesc că or mai fi și alți oameni cu aceeași problemă ca mine atunci când mănâncă miere. Mai sunt,nu? Oh wait...Și toate produsele de care eu ma superatașasem și care s-au scos de pe piață? De obicei,ceva dispare de pe piață când nu e cerere. Hm.

Despre neFEMINITATE

  Revelații. Am tot timpul,mă încântă,îmi dau sens și,mda,mă fac ținta miștoului prietenilor mei (hehe). Eu: Dragoste,am o revelație! Moka: Eh na,dragoste,încă una?! Alta?!

 Sunt un fel de descoperiri ale unui copil care,nush,își dă seama singur de ce se învârte Pământul
(empiric,nu împins de școală - sentimentul ăla că ai descoperit ceva banal pe cont propriu și că ai înțeles logic-)
 Așa stăteam eu și mă gândeam profuuuund și afară ploua și gândurile-mi alunecau la fel ca picăturile pe geam...Pardon! Conduceam și muzica era la maxim și claxoanele bucureștene mă făceau să mă simt ca acasă și încercam să mai adaug un strat definiției personale a feminității. Un prof destul de tare i-a pus anul trecut,pe doi flăcăi-colegi,să discute despre feminitate. Să dea unul o definiție,iar celălalt să îl contrazică argumentat. Eram incredibil de curioasă,niciodată nu știi cum percepe fiecare accentele de feminitate. Acum vreun an și ceva,mi-a fost pusă la îndoială prima oară feminitatea. A venit un băiat în viața mea superbă și plină de dezechilibre și mi-a arătat cu degetul cum nesiguranța de sine iese prin crăpăturile ființei mele pierdute în buncăre pline de fum (moamă,cum am scos-o pe-asta :p). Slavă Cerului,am început să-mi pun probleme. Tanti Viață,îmi explicați și mie,vă rog, ce e această feminitate? Nu sunt rochiile mele și umerii goi și clavicula frumoasă și gleznele în pantofii ăia cu toc și faptul că vorbesc franceza și privirea aia de felină?! Dar fundele?!There's more?! Dau mai târziu peste citatul lui Simone de Beauvoir,care zice cu patos "Femeie nu te naști,devii" și răsuflu extrem de fericită. De tânără sunt tânără,deci,dacă țin urechile ciulite și găsesc pâlnia potrivită,am mari șanse,pentru că potențial am,asta nu poate nimeni să-mi ia și nici să mă clintească de la a crede asta.

 Ei,unul dintre flăcăii care au deschis gura la examenul ăla,să dezbată feminitatea,a zis o chestie cum că fiecare are propria percepție despre feminitate (parcă așa ai zis,dragule) și mai ales,a început să își exprime ferm poziția despre toate regulile care ne ghidează și a început să pună regulile alea în discuție. Se pornește de la DE CE e așa? DE CE trebuie să fac asta? DE CE gândim așa? (apropo,iată o chestie simpatică) Adică dacă unul zicea că femeile au instinct matern,sunt mai răbdătoare,știu să trateze cu mai multă diplomație anumite probleme (se lega de rolul femeii,complementar rolului bărbatului -în societate,în celula societății as in familia-),celălalt zicea "Dar DE CE e așa? Doar pentru că am fost obișnuiți așa?". Mi-am reamintit cumva de discuția lor și îmi dau seama că atunci am început decantez tot ce auzeam,citeam,vedeam,credeam. Atunci am început să îmi dau seama unde se plasează părerea mea,lăsând loc liber pentru ceea ce va fi să vină și va fi să-mi facă părerea să evolueze,să se rafineze.

 Pentru mine,Malena  lui Tornatore e cumva un film cult. Îl iubesc tocmai pentru că mă face să mă gândesc și să-mi și gândesc anumite personaje feminine în funcție de senzualitatea aia carnală. L-am sunat pe Lucian(o),unul dintre flăcăii implicați în discuție și i-am cerut să-mi spună primele concepte,imagini care îi vin în minte când spune feminitate. Mi-a spus blândețe,delicatețe. Apoi au venit imaginile,care mie-mi par mult mai puternice,cel puțin pentru un prim contact. Oricât s-ar rafina un bărbat din punct de vedere intelectual,n-o să mă poată convinge că pielea,parfumul,gâtul,talia,gleznele femeii din fața lui nu-l impresionează. Em,simpaticul maestru,m-a făcut să-l îndrăgesc tocmai pentru că mi-a spus c-a observat-o pe iubita lui atunci când a a început să râdă la o glumă de-a lui și au dat-o într-o cascadă de glume și mișto-uri,care i-a unit. Atunci a început să îi observe existența,inclusiv pe cea fizică,cu piele,plete șamd. Pe Blo al meu,prima oară când mi-a spus că mă place,l-am întrebat "de ce?" și a început să-mi vorbească despre un anume aspect al personalității mele,care mie nu mi s-a părut niciodată special și credeam că toată lumea îl are. Cel mai probabil,mulți îl au,numai că aia i s-a părut lui special la mine,în comparație cu ce cunoscuse până atunci.

   Percepția fiecăruia e un puzzle enorm. Pornește de la ce te-a impresionat la familia ta,la ce filme vezi,la ce muzică asculți,la străfundurile eului propriu,eul care te duce instinctiv spre anumite decizii și alegeri (mie-mi plac ochii deschiși la culoare,spre exemplu,Moka adoră ochii închiși la culoare). E o ecuație complexă și necunoscutele sunt multe.

  Revelația se leagă totuși,de mine însămi. Cred despre mine că sunt o piatră și toate relațiile,discuțiile mă ajută  să mă șlefuiesc,ca să pot ajunge la cea mai frumoasă formă. Mi-am dat seama cât de frumoase sunt femeile care se apropie de 30 ani și au știut să-și evidențieze potențialul. Ajung cumva la apogeu,mai ales dacă știu să cizeleze ce au și să îngrijească subtil. Găsisem o frază legată de zâmbet,care spunea că "The sexiest curve on your body is your smile." Poate părea de-a dreptul superficial din partea mea,dar așa m-am lăsat de fumat. Mi-am dat seama că nu vreau să-mi îngălbenesc dinții și nu vreau să-mi îmbâtrânesc pielea aiurea. Vreau să mă bucur eu de corpul meu și să-l folosesc pentru exprimarea exterioară în cel mai bun mod posibil. După ce ai încercat aproape tot,poți spune care rochii te avantajează,care coafură îți stă cel mai bine,îți știi deja rujul preferat. După ce ai făcut prostiile adolescenței,îți dai seama că discreția e un lux și nu-ți mai vine să te expui prin orice metodă. Pentru că deja ai înțelepciunea de a te exprima coerent și a construi o imagine mai subtilă. E ca o investiție pe termen lung. Nu mai vrei să iei liftul,scările te-au făcut ceea ce ești. Mă gandeam la Marilyn Monroe. Norma Jean era o fetișcană.

Marilyn Monroe e o femeie. Deja a căpătat atitudinea cu care-și poartă rochiile glamouroase,deja are coafura -simbol important al ei-.

  Scriam eu în eseul meu de admitere la facultate despre profesoara mea de română din clasa a 12-a,Adriana Donciu. A fost primul meu personaj la care descoperisem eu o feminitate căreia îi ziceam intelectuală,în primul rând (discuții despre Arizona Dream,Who's afraid of Virginia Woolf?,Edward Albee în pragul bacului yum yum). Mi-a fost profesoară foarte puține luni,apoi s-a îmbolnăvit. I-am scris un mail înainte de balul de absolvire,de-o naivitate care mă face să bufnesc în râs. Îi povesteam că mă enervează basmul (care mi-a și picat la bac),că ador Iona a lui Sorescu și îi mai povesteam că simt că mi-a schimbat viața discuția cu ea despre căsătorie. Desigur,n-am ratat ocazia de a-i povesti cum arată rochia mea și cât de fericită sunt că m-a costat doar 10 lire. Avea cancer,am aflat mai târziu. Nu mi-a răspuns niciodată la mailul ăla,dar i-am mai scris,după ce am intrat la UNATC și după ce Lariza s-a întâlnit întâmplător cu ea pe stradă,faptul că îmi scrisesem eseul despre ea și că aș vrea să ne vedem cândva,e un om pe care îl admir. Mi-a răspuns la un moment dat că ne vom vedea. Nu ne-am mai văzut niciodată,cel puțin nu în dimensiunea asta.

 Discutând apoi despre feminitatea femeilor care au funcții de conducere, (o mai au sau n-o mai au?),mi-am dat seama că am fix sub ochii mei o mamă incredibilă. Întotdeauna a condus,de la tractoare,până la oameni în subordine. De la grădiniță spuneam că la noi în casă cântă găina,o găină care niciodată nu și-a demasculinizat cocoșul,niciodată nu l-a făcut să se simtă mai puțin cap al familiei,niciodată nu l-a condus într-un vals. Încă mă fascinează amestecul dintre tradiționalismul ei (valoarea ei esențială e familia) și modernismul uimitor (e o femeie de carieră,cu mintea incredibil de deschisă,care crede tot timpul că mai are de învățat ceva,de la atașat fotografii în mail până la a înțelege ritmul meu de viață,atât de diferit de al ei).

  Femei mi s-au părut soția lui Maradona și cea a lui Stephen King. Să rămâi lângă soțul tău când începe să ia calea drogurilor,să lupți cu el și pentru el,mi se pare o dovadă de putere,dragoste și da,feminitate. Acum ceva timp n-aș fi fost în stare de așa ceva.


  Femeie nu te face bărbatul cu care faci sex prima oară,femeie te fac bărbații care te provoacă să evoluezi emoțional. Eu,una,credeam că știu să iubesc (cu mare patos). A venit o bucată de meteorit blond în viața mea și mi-a arătat,cu demnitate,fără să vrea vreodată asta,că nu știam nici măcar să fac pe cineva să se simtă special. Mi-a arătat că să fii îndrăgostit nu te face mai slab,ci mai frumos,mai demn. Asta dacă te iubești pe tine și mai ales,te respecți mai mult decât te iubești,chiar.

P.S.: cum vede cinema-ul femeile? (haha,poate-mi scriu licența pornind de la întrebarea asta)

    În "On the town",sunt trei exemple diferite de femei. Una e taximetristă,tunsă mai scurt ca celelalte și-l agață pe Frank Sinatra. Alta e o blondă ingenuă,cu picioare longiline de balerină,dansează for a living și se lasă agățată. A treia e o femeie-antropolog,care nu se sfiește să-l ia acasă pe cel care arata a neanthertalian.Care e mai femeie dintre ele?

Pantilimon

  E încă vacanță,dar na,m-am trezit de dimineață să vedem ce mai face sfertul lui de colon. Stau pe hol,în fața liftului. E ceva fascinant la spitalul ăsta. Sau poate că mi-am dezvoltat eu ceva bolnav,stând pe aici. Îmi place să observ oamenii,mișună într-una,sunt de toate felurile și fiecare ascunde altceva. Toți vin aici cu un motiv și ajung din toate părțile,cam din toate mediile sociale. Ori doctori -foarte diferiți între ei-,asistente,rezidenți,bolnavi -unii fericiți,alții mai triști,toți agitați-,însoțitori. Șpaga se împarte în două categorii. Ori se dă încă de la intrare,că altfel nu te lasă să intri în spital. Ah,sau mai bine zis,de la parcare. I-am fentat mereu pe-ăia,mă scârbesc,prefer să parchez departe de spital,pe străduțe. La intrare,ori mă fac pierdută prin mulțime,ori,dacă e seară,încep să fiu agresivă,scuipând o poveste cum că bunică-miu e singur sărmanu internat,dacă abia la ora asta pot să-l văd,ca să-i aduc medicamentele pe care spitalul nu le are,ce pot să fac?! Haha,da,uneori mă și distrez.

 Dar povestioara mea de azi nu e despre spital,nici despre doctori,unii incredibil de deștepți,de răbdători (tocmai ăia  tind să refuze șpaga,culmea). E despre o chestie care-a reușit să-mi rămână cumva în cap și-a început să foreze. L-am observat la fel cum observ o persoană pe care nu o cunosc și care a reușit să-mi capteze interesul. Am rămas surprinsă,în mai multe după-amiezi,cum reușește să glumească cu cei doi camarazi de salon,care-l ascultă și se lasă amuzați. Mama spunea despre glumele lui că sunt de la "Rio del Zâmbreasca" și da,poate că nu sunt cele mai rafinate din lume. Până la urmă,bunică-miu e un om cu șapte clase care-a lucrat pe șantier (vouă,celor din Drumul Taberei,s-ar putea ca bunică-miu să fi vă fi turnat plafonul apartamentului hihi). Dar am ascultat anecdote,părți din viața lui de șantierist,amintiri din armată cu ton amuzant,l-am auzit jucându-se cu cuvintele și chiar mi-am dat seama că Pantilie are un farmec al lui și poate și-un pic de înțelepciune. Prima oară în viața mea i-am observat-o relativ recent,acum vreun an. N-o să-l uit și-mi pare rău c-a ieșit așa târziu. Niciodată nu mi-a dat sfaturi de viață,e foarte la locul lui și în fața mea n-a încercat niciodată să se evidențieze. Spunea că noi suntem mai "cu carte". Eram la masă cu el și cu bunică-mea și am început să le povestesc despre oamenii din viața mea,în același stil în care povestesc și alor mei. Le-am zis de tine,Vlad,și de posibila noastră căsătorie de la 30 ani și le-am spus că alor mei le e drag de tine și nu înțeleg de ce nu încercăm o relație de pe-acum (ești înalt,ai bun-simț,îți place să gatești cu mama etc=ești candidatul perfect HAHAHA). Am completat spunând că ești un băiat care mi-e un amic extraordinar,iar  îndragosteala dintre noi este sublimă,dar lipsește cu desăvârșire. Bunică-miu a stat,a ascultat,și-a mâncat ciorba cu nasul în farfuria lui,în timp ce bunică-mea era fermecată și c-un zâmbet larg pe față,așa cum e de fiecare dată când deschid gura. Când să cred că e tot în lumea lui și că va scoate ceva gen "voi știți cum e mai bine,tataie" și apoi va pleca la somn,Pantilie rostește un răspuns cu mare patos și chiar puțin îndârjit. "Măi tataie,ia zi-le să-l ia ei,dacă tot le place așa mult de el. Tu să te măriți cu unu' să-l iubești calumea,nu așa". Ia te uită la Pantilie cât de pornit era! Oau,tataie,îmi zic în sine,îmi place cum gândești.

  Și acum stăteam și-l ascultam și mă gândeam cât de puține știu despre viața lui,de fapt. Cum și-a trăit-o și cu ce a rămas. Unii sunt povestitori,indiferent de receptor. El nu. El iubește să seducă audiență nouă,cu care nu are legături "puternice". De-aia îi ducea toata cârciuma dorul anul trecut și-l sunau în spital să vadă cât mai stă. E cumva ca mine,ia uite c-am luat și eu ceva din neamul lui. Cum naiba eu,tocmai nepoată-sa și tocmai interesată de oameni și de povești,n-am reușit să-i creez context favorabil destăinuirilor? Cum nu aud de la el tocmai ce are de spus mai frumos?

 Și apoi mi-am dat seama că e tristă faza. E trist că există atâtea relații de cuplu,de familie în care majoritatea discuțiilor se concentrează pe niște banalități monotone,enervante,plictisitoare "ai plătit aia? ai mâncat? de ce n-ai făcut aia? bla bla bla". Cum se ajunge să avem discuții care chiar ne interesează,cărnoase,cu alți oameni decât cu ăștia despre care se presupune că ne-ar fi cei mai apropiați? Cum se ajunge la moartea unei relații,de fapt? Ok,nu te provoacă celălalt,nu te mai face să te simți special. Dar tu l-ai mai provocat pe el,l-ai mai făcut să se simtă special,l-ai mai făcut să vrea să te seducă? L-ai mai sedus?

  Iar Blo al meu a avut geniala idee de a integra asta într-o povestioară romantică pe care mă gândesc s-o scriu. Doi oameni care se reîntâlnesc după ani de la despărțirea lor și care reușesc să se descopere altfel decât s-au descoperit în trecut. Să nu te apuci de reiubit pe cineva doar pentru că relația voastră a rămas una neconsumată,ci pentru ca ai descoperit ALTCEVA în el/ea,pentru că ai văzut ceva ce n-a știut să-ți arate atunci și poate nici tu n-ai știut să vezi.

DRIVE(n)

   Ok,recunosc. Imi plac blonzii. Si masinile. I'm the queen of the superficial,baby. Combinatia dintre un blond care face mai mult decat spune,care conduce incredibil de bine si mai are si manusi misto de piele,care-i a bad guy,fiind,de fapt,a good guy,ma da pe spate.Haha. Atunci cand un film e chiar mai mult de atat,to me it's called happiness.

  Mda,baiatul asta care e regizorul si care a si fost premiat la Cannes anul asta pentru regie,stie,nene,sa construiasca momente de tensiune. Stie sa foloseasca tacerea si sa se axeze pe ochi. Stie sa foloseasca muzica in film. Si stie chiar sa se foloseasca si de lumina. As putea sa vorbesc despre poveste,de obicei, aia e cea care ma atrage prima. M-a enervat pe la inceput. Ce-s momentele alea dragalase intre Ryan si Carey Mulligan si el carand copilasul atat de uuu dragut uuu si vai,cat de afectuos,vai ce impresionata sunt. Chiar si romantica de mine a simtit ca sunt prea repede venite momentele alea,prea aglomerate si fara sare si piper. Dar,na,se revanseaza dupa aia,ca sa zic asa. Probabil ca avea nevoie de ele ca sa construiasca ceea ce urmeaza si,pana nu ma gandesc eu insami la o solutie scenaristica,nu-i dau in cap (prea mult).

 Vine dupa aia cu niste momente pentru care vreau sa revad filmul asta: momentul din lift,in care el o saruta usor pe ea,ca apoi sa omoare prin strivirea cu pantoful un om. Omul care nu venise cu intentii prietenoase. E tehnica alaturarii extremelor,care nici nu-i noua si nici nu-mi dau seama cat de rafinata e,dar again,e important CUM folosesti,nu neaparat CE. Tipul o foloseste bine. Inca de la inceput,cand,dupa ce vezi cum driverul e un personaj care face chestii total ilegale,il vezi cum fuge de politie and stuff,apare imbracat in politist. Haha,jur ca am crezut ca e politist,mai ales ca stie frecventele pe care vorbesc politistii prin statie. Si apoi afli ca e doar un tip care dubleaza actorii in cascadoriile cu masinile si de-aia era imbracat in politist! Asta inseamna sa te joci. Mmmm,imi place alipirea de senzatii,de trairi,umane amandoua,dar atat de diferite. Dragoste si violenta. Ce iese dintre alaturarea lor le face si mai valoroase (vezi faza cu liftul). Inca mi-a ramas in cap cum e pusa pe ecran lupta finala dintre ultimul mafiot to be killed and the driver. Omu' asta e cam subtil,filmeaza umbrele lor. E cel mai usor sa le arati fetele pline de furie si sange si in incalcirea agresiva a corpurilor si e mai greu sa faci din cadre care,luate separat,sa nu exprime atata violenta si sfasiere de oameni cliseica,pe fata,dar sa aiba totusi efectul scontat. Apoi il ia pe driver,cu detalii,te duce pana la ochii lui si,pentru cateva secunde,te intrebi "e mort?" si abia astepti raspunsul. Ori ii tine deschisi pana la sfarsitul cadrului,ori clipeste. He got me there. Si iubesc secventa in care,seara,la pizzeria lui Nino e petrecere. Fete oxigenate cu țâțe bune,mafioti imbracati la costum (superb ales actorul care-l joaca pe Nino,pentru mine e un exponent care pare botoxat,a carui fata arata cel putin ciudat; nu stiu sa aleg cuvantul care sa exprime mai mult de atat,dar nu atat de exagerat ca "monstruos"; si e intr-un fel ironic construit,nu e genul de mafiot dur,know-it-all,care te sperie),sampanie. Apoi aceeasi tehnica,a alaturarii a doua extreme: muzica e atat de bine aleasa cat sa puna in valoare momentul in care driverul se uita,cu masca lui pe fata,prin usa de geam la cel care petrece atat de frumos in costum. Cel pe care se pregateste sa-l extermine.

  Sa nu uit de geaca lui cu Scorpion (mmm,ce zodie! a lui Ryanel) si de chestia cu glontele si baietelul,apoi glontele,mafiotul si fetele dezbracate in aceeasi camera. Si de Christina Hendricks,pe care o ador.

  Da,nu sunt fan violenta in MY real world,de-aia ma bucur de ea in filme. De la un baiat destept stiu un citat: "Violența este ultimul refugiu al incompetenței." - Isaac Asimov. Pledez pentru un alt stil de comunicare. Dar asta nu inseamna ca nu ma emotioneaza violenta,pe care o cred un soi de comunicare bruta,puternica. La fel ca dragostea. E strict legata de supravietuire,de viata,de instincte. E viata densa.


  Hai la mai multe filme cu tipi buni,curse de masini si Christina Hendricks!

Marilena de la P 7 and I

  Da,cu siguranta e una dintre povestile mele preferate. Ma emotioneaza de mor sa aflu cum se indragostesc baietii/barbatii,cum simt ei toata treaba asta. Oh,Doamne,si nu din gura lor,te rog. Pentru ca ei trebuie sa fie sofisticati si in sinea lor cea mai adanca,putin timizi,suficient cat sa curteze o fata/femeie cu maxima emotie in viscere si maxima subtilitate in afara. Atunci e bărbatul vulnerabil în singurul mod acceptabil pentru un bărbat și cel mai frumos posibil,totodată.

  Povestea asta e mai mult de-atat. Dacă aș zice că e povestea unui băiat de nici 14 ani îndrăgostit de-o curvă,care ajunge să fure un troleibuz ca s-o impresioneze,ar fi prea sec și prea puțin,chiar și pentru o afirmație atât de bombastică, pentru a face un om să înțeleagă ce e filmul ăsta. E povestea lui,a lui Andrei,un pusti superb, care se indragosteste de o Marilena a unei Madaline Ghitescu scurt-circuitante. La propriu. She's magic. E mișto ca Marilena nu e un clișeu de curvă. N-are țâțele cât casa,dar te cheamă prin maioul ei să le mângâi. Are un păr de-o culoare nehotarata,o privire pișicheră și mai mult de-atât,face nazuri (atât cât își poate permite,că,na,totuși...) în alegerea clienților. Și e ceva trist la mijloc: îl vezi pe puști cum încearcă s-o câștige (printr-o acțiune superb construită,ajunge să fure troleibuzu' lu' ta-su ca s-o impresioneze -gagiu' are vână,nu alta!-),megaîndrăgostit de ea,o vezi pe ea cum face un mișto delicios de el (oh,da! e copios să faci mișto de cineva îndrăgostit de tine,mai ales dacă e atââât de neajutorat de soartă -vezi diferența de vârstă-) și ajungi să o cunoști și îndrăgostită de un Giani cu Bemve,care-i simte slăbiciunea pentru el. Și nu,Giani nu e genul ăla de gentleman rasat care nu profită de asta :)
    Da,cu siguranță e unul dintre filmele mele preferate. Aici e faza,de-aia e mai mult de o poveste. E film. Iubesc,în primul rând,atmosfera aia de cartier. CARTIERUL. Unchiul care crește legume pe bloc,burlac cu opinii clare și profunde despre legătura femei-bani,imitația lui Elvis care face o dedicație pentru "Nicu care i-a umplut chitara de coins" ,rufele agățate la geam,baba care veghează (adică mai trage și cu ochiu',drăguța de mamaie nostalgică aww) asupra bunei desfășurări a activităților sexuale plătite.Cred uneori că viața pură,densă,vie,e în oamenii care vor chestii simple de la viață. Să te lupți să supraviețuiești înseamnă,poate,să trăiești mai mult cu instinctele. Să faci. Să te zbați. E acțiune,e ambiție,e 'care pe care'.

   La cât am revăzut unele scene,am învâțat replici pe de rost.Atunci când fură troleibuzul,tresar la replica fratelui mai mic "Să vezi ce omor ne luăm acasă" (cum traduci asta în altă limbă,cât să nu-și piardă din farmec?!) și-mi vine în minte frate-miu și toate momentele în care ne-am zis unul altuia chestia asta. Ceva râde în mine și mă topește. Dragostea și complicitatea fraternă te lasă fără cuvinte uneori. Dacă ai un frate sau o soră căruia ai putut să îi zici asta,înțelegi ce zic. Tresar la dialogul din bucătăria unde fierbe piftia,mama mă-sii de piftie! O mamă trist de decento-responsabilo-cu-pâclă-pe-ochi,care-l descoperă pe puști masturbându-se în baie (unde să aibă și bietul propria intimitate?! că îl sperie pe fra-su,care nu poa' s-adoarmă în paturile suprapuse,de grija orbirii,"c-așa i-a zis lui învățătoarea") și,na,normal că nu știe cum să abordeze subiectul decât extraordinar de frustrant, pentru propria persoană până la urmă. Să-i arate cât e de lovită în propria inocență dezolant de desuetă și de scârbită de sărmanele instincte umane n-o face decât să ajungă  la propriile frustrări erotice,printr-un dialog atât de frumos: de la problema masturbării copilului la unde se duc banii lu' bărba-su,la a-l acuza pe cel din urmă ca se duce la curve și la a-i reproșa astfel lipsa activității sexuale. Aia dintre ei,că singuri cine știe HAHA. E problematică mare,complexă și mișto, ridicată într-o singură secvență (ok,probabil foarte puțin construită prin apariția ei în alte scene). Iar tăcerea tatălui e de-o complicitate umană față de fiu și-o resemnare față de nevastă emoționante pentru mine.
   Ce-mi place e că secvențele in filmul ăsta sunt mult mai mult decât groaznic de amuzante. Sau măcar sunt foarte bine realizate. Mă trezesc uitându-mă la secvența cu visul puștiului cu ozn-urile lipite,de parcă aș visa eu.Și eu urăsc să visez,mă obosește. Dacă aș vrea să visez și să nu fie obositor,aș vrea să visez ceva asemănător ca emoții. Oamenii care se sperie și peștele care scoate o replică superbissimă: FUGIȚI BĂĂĂ,NE ATACĂ ȚÂȚELEEEE,BĂĂĂ!



 Cred c-aș putea să scriu mult despre filmul ăsta. Îl iubesc și mă face fericită de fiecare dată când îl văd,și sunt cu puștiulică pân' la capăt și mă îndrăgostesc de Marilena și eu și simt scânteia dintre degetul lui și sânul ei dintr-o baie infectă de cârciumă de Ferentari. E o lume total diferită de lumea în care am crescut și am fost educată,dar e o lume privită cu mare afecțiune de un regizor pe care multă lume îl regretă (și care ar fi putut umple sălile la filmele românești). A știut să-i ghicească emoția.

Nimic.

     Imi place atat de mult uneori cum pur si simplu viata mi se asaza,in asa fel,incat sa intalnesc tot felul de oameni. Eram la un moment dat la Amzei,asteptam sa vina Blondino al meu in fosta gradina Uniter. Si am inceput sa umblu si eu,ce era sa fac. Vin dinspre Mc Romana si merg alene. Aud in spatele meu o tanti care striga ca are cactusi de vanzare la doi lei. Ma opresc,stiam ca mergem la ziua cuiva. Ma opresc,ma gandesc ca am mai mult de doi lei in portofel si ma intorc. Tanti era batrana,n-avea dinti in gura. Ceea ce nu ma impresioneaza in mod normal. Dar vindea cactusi la doi lei, mai avea si o muscata cu doi mini-cactusi pe langa,totul la zece lei. Oau,ce cadou perfect,imi zic! Si culmea e ca mi-a si vorbit vreo doua minute despre cum s-o ingrijesc si mai culmea e ca am ascultat-o,mi-era mila sa isi dea seama ca n-o sa am nicio treaba cu planta aia.Sau cu vreo alta. Si-mi mai zic "de ce naiba nu face toata lumea care cerseste ceva asemanator?!". Pe bune,as plati un leu o poezie sau un desen sau un colaj. Sau o furnica jucausa drept animal de casa. As plati orice,numai cersetoria pe fata nu. Pentru ca o mana intinsa care nu spune o poveste,nu primeste nimic,nu?
    Apoi intru in Nic. Cumpar o guma si o apa.Observ casiera,care avea o arsura mare pe-un brat. Mmmm. Oare ce poveste o avea arsura,ma intreb. La casa,platesc si imi observa muscata si mini-cactusii. Si ma intreaba "de unde i-ati luat?",si ii povestesc de batranica mea. Si ma intreaba "dar planta de aloe nu avea? stiti,am nevoie,e foarte buna pentru piele si n-am gasit la florarii". Si incep sa-i povestesc de nasa-mea,in casa careia am vazut pentru prima oara o planta de aloe si ii promit (nu stiu cum am ajuns sa fac asta) ca,daca mai trec pe acolo,ii aduc eu. Nu stiu ce nimicuri mai vorbim,o las zambind si plec zambind.
   Azi,ies pe strada,e deja aproape noua seara si e intuneric. Ma melancolizez,trece vara. Ajung aproape de tramvai,ma suna Moka. Vorbesc cu ea intens,il vad pe Galusca,vecinul meu de cartier,colegul meu de an de la Ase,dubiosul cu casti in urechi si nume amuzant. Incep sa strig dupa el,nu ma aude. O fetita cat juma din mine ca inaltime imi spune zambind,pe sub ochelarii ei rotunzi "Nu aude,are castile-n urechi". Ii raspund "Da,ai dreptate." si-mi zambeste pustoaica! Moka ma intreaba cu cine sunt,incep sa rad,ii zic ca sunt singura,dar vorbesc cu necunoscutii pe strada,pustoaica rade si mai rau,incep sa ii explic ca vorbesc cu cineva la telefon si crede ca sunt cu cineva cunoscut,cand eu,de fapt,vorbesc cu ea.
    Apoi ma intorc acasa cu un nene taximetrist. Cate povesti nu s-au nascut in taxi... (vezi Night on Earth). Nenea e microbist. Si eu m-am bagat in discutie,iubesc sa vorbesc despre ceea ce nu cunosc,sunt un părerolog iscusit. Ii zic despre amicul meu mexican,care mi-a vorbit despre '94 si despre Ilie Dumitrescu. Imi vorbeste despre Inna,Mangalia,pielea ei maslinie si Arena,cica fostul Lia Manoliu,care se redeschide cu ocazia meciului cu Franta. Ii zic despre superbul slogan Sport.ro "Nu va bateti joc,bateti Luxembourg" haha,pe care mi l-a impartasit frate-miu azi,cu o intonatie geniala. Imi spune ca el are sperante si ca Mutu ar fi fost departe daca n-ar fi luat droguri. Ma dau mare si serioasa si scot un truism moralizator gen performanta sportiva nu se face la spritz. Incepe sa imi povesteasca despre echipa '70,Dobrin,Tamango (Raducanu?) si semifinala cu Suedia, si Brazilia care a ajuns in finala. Imi imaginez favelele si un Ronaldinho bebelus,care cum incepe sa mearga pe plaja,vede mingea si,instinctiv,incepe s-o atinga.

 Iubesc oamenii si iubesc sa vorbesc nimicuri cu ei,cum fac 80% din timpul meu. Pentru ca exista sansa ca din nimicuri sa ajungi la un profund incredibil. Mi s-a intamplat si, de atunci,cred in minuni de felul asta. Nimicu' nu e niciodata nimic.

P.S.: am uitat sa zic de tanti casiera din Real. Am inceput la un moment dat sa citesc "Amantul doamnei Chatterley" si nu stiu cum am reusit (vai,ce surpriza) sa pierd cartea. Si am regasit-o in hipermarket,am luat-o,am zis sa vad cat costa,nu stiam daca-mi ajung banii. Tanti imi zice cat costa,zic ok, o cumpar si incepem discutia despre roman,mi-l recomanda,zice ca l-a citit,ca e bun. Eram atat de incantata,nu mai fusesem de ceva timp intr-o discutie cu un necunoscut pornita de o carte. (bineinteles,dupa ce am cumparat-o,am gasit si editia pe care credeam ca am pierdut-o; era la tara)

Din ciclul "Sunt un tren care isi cauta gara". Capitolul I

Acasă. Fiecare are conceptul lui de acasa,asa cum ma gandesc eu ca are conceptul lui de "mama",de grija materna. Daca pentru mine,grija mamei mele ma duce cu gandul la cele mai bune,mai calde si mai diverse mancaruri,in mirosul carora ma trezesc dimineata,pe altii ii duce cu gandul la povestile pe care mama lor le inventa. Filip si Matei Florian spuneau atat de frumos: " Pentru mama, care n-a copt în viaţa ei o plăcintă,dar ne-a făcut fericiţi." Au copilarit in Drumul Taberei,intr-un apartament de bloc,cu o mama care nu le-a gatit,dar care le-a construit o lume proprie,de poveste. O mama care a stiut cumva sa le angajeze imaginatia,sa le dea libertate tocmai prin magia universului ideatic. La fel de valabil ca orezul cu lapte al maica-mii :).


1.Roma


Ce inseamna acasa?  Mi-am dat seama ca am crescut oarecum in puf,ai mei m-au plimbat prin tara toata copilaria,cu fundul in masina personala. Am avut camera mea,spatiul meu personal. Mai tarziu masina proprie. Un confort mai mult decat decent. Am ajuns la 22 ani sa strabat Italia timp de aproape o luna,dormind pe o saltea gonflabila,noptiera fiindu-mi trollerul,cu multi oameni in jurul meu. Adunati cu totii,cinefili cica,sa facem filme,sa stam la workshopuri si la proiectii. Cu kilometri multi facuti cu pasul,cu metrou schimbat de multe ori,legat autobuz,autocar si mult-prea-iubitul feribot. Mi-am redefinit intimitatea,mi-am redefinit confortul si mi-am dat seama ca le poti construi atat de usor,ca ai nevoie de atat de putine,de fapt. Prima noapte am fost printesa cu bobul-de-mazare. Eu,pe saltea gonflabila,ma intrebam daca voi reusi sa inchid vreun ochi. Luminile erau puternice,de neon,si se stingeau in toate salile simultan,de undeva de jos. Iar eu urasc sa dorm pe lumina. 


  Conversii mi-au devenit cei mai buni aliati,dupa ce sandalele mele superbe mi-au facut niste bataturi si mai superbe fix in talpa. Mi-am cumparat ghiozdan,pentru ca superba mea geanta Accesorize,incapatoare,de altfel,era cam nepractica,cam greu de carat cand se umplea. Mai ales daca-mi caram si laptopul in ea.Iubesc sa merg pe jos cand sunt intr-un loc nou,asa ca Roma n-a facut exceptie. De la Colosseum pana la Vatican,pe jos,cu escala pe la Fontana di Trevi,Pantheonul (spre care am dat din greseala: "oau ce cladire interesanta,hai s-o vedem,ce-o fi oare? da' uite strada aia ce frumos se duce in sus in dreapta cladirii"),piazza Navona,Tibru. N-am avut ghid,n-am avut harta,nu obisnuiesc sa-mi cumpar,desi poate mi-ar fi fost de ajutor. A doua zi am facut drumul asta cu Andra. A treia zi am luat-o de nebuna singura si nu m-as mai fi oprit,daca n-ar fi trebuit sa ajung la proiectii. O strada ma trimitea spre alta.


In prima saptamana,am inventat un personaj,Yolanda,un fel de intersectie a mea si a Andrei,colega mea roscata. Am stat in Eur,cartierul in care trebuia sa filmam. Dupa prima seara acolo,in care am vazut un cuplu care iesise la picnic cu lumanarele,un date intre o doamna si un domn bine trecuti de 40 ani (stateau pe o banca si tipul ii facea masaj pe spate; ne-a vazut plimbandu-ne si a inceput sa zica "10 euro masajul",iar tipa s-a intors spre el semi-rusinata,semi-complice,mustrandu-i cu drag interventia),si multe cupluri la plimbare pur si simplu in parc,eu am ramas fascinata de romantismul oamenilor de acolo. Si-am inceput,intr-o alta zi de observatie,sa discut cu Andra despre dragoste. Cum ne zicea amicul nostru portughez,Ricardo,de ce ar fi lumea interesata de altceva?! E clar ca asta e esenta vietii. Ei bine,ne gasisem locul. Am inceput sa-i spionam. Yolanda noastra e o gagica respectabila,care foloseste ruj rosu,asculta Pink Martini,isi calca hainele cu placa de indreptat parul siiii e fascinata de dragoste. Pentru asta a reusit ea sa inventeze un dispozitiv care sa decodeze povestile cuplurilor,din simplele lor gesturi.


Culmea,am inceput sa am mai multa grija de ceea ce mananc decat aveam acasa. Purtam permanent fructe la mine,ma mai opream pentru paste si inghetata,pe care o urasc in general,dar n-ai cum sa nu mananci gelato. E o prajitura,nu o inghetata. N-am vrut sa-mi cheltui banii in restaurante (pana le-am gasit pe-alea chinezesti...),cand aveam atatea afise de film de cumparat si printuri cu balerine.


Baia era jos si era comuna. Am invatat ca gelul de dus,samponul 2 in 1,periuta de dinti,lotiunea de fata si crema sunt esentiale si arhisuficiente. Mi-am spalat haine de mana si am facut,atunci cand ne-am intors in Roma din Sardinia,prima baie rece din viata mea. Ok,a fost rapida,dar vorba lui Einstein aflata de la Radu, „Put your hand on a hot stove for a minute and it seems like an hour. Sit with a pretty girl for an hour and it seems like a minute. That’s relativity.” Deci,fa un dus cu apa rece rece de cateva minute si o sa crezi ca te-ai spalat vreo ora. M-am spalat si pe cap si n-am murit,ba chiar la jumatatea baii,am reusit sa ma relaxez. Senzatia de proaspat spalat,atunci cand e cald afara si apa a fost rece,e incredibila.


2. Sardinia


A doua locatie a fost Sardinia. Daca Dumnezeu isi petrece vacantele pe undeva,cu siguranta merge si-n Sardinia. Mi-am amintit de Corbu din adolescenta mea,cand am vazut apa albastra si clara la Marea Neagra,doar pentru ca nu era nimeni care sa se balaceasca si sa-i strice claritatea. Aici se si balaceau oameni si tot clara era apa. Aici am avut primul party oficial,unde am dansat sub cerul Sardiniei,cu un italian nebun,o poveste de om cu miez ciudat si invelis de cliseu. Am continuat sa dansam pe strazile Romei,apoi pe scena unui teatru dintr-o gradinita,in somn sau la trezire. (Am sfarsit prin a juca voluntar -haha,trebuia sa tip ca in Psycho,specialitatea mea dementa- sau involuntar -filmulet facut din fotograme,in timp ce dansam in preaiubita mea fusta de balerina-).


Mi-am dat seama ca italienii astia neseriosi iubesc muzica si iubesc dansul,asa cum le iubesc si eu. Raspund superb la orice incercare de a manifesta bucuria de a trai,pur si simplu. Tin la glume si se-arunca sa raspunda tot in gluma,pasional. Iubesc sa iubeasca si pot sa te faca sa te simti singura femeie de pe Pamant dintr-o singura replica (si imi amintesc de Marcellino,dansand cu Anita Ekberg in La Dolce vita si vorbindu-i despre cum ea e FEMEIA). A nu-si lua in serios din prima latura asta amoroasa ii face mai jucausi,mai perversi in sensul ala bun,seducatori cu siguranta. Sunt latini ingrijiti,care au grija de parul si pielea lor si poarta mereu un parfum proaspat. Iubesc hainele si se lauda cu asta. Sigur,rafinati sunt putini,ca peste tot,dar am apreciat intentia si mi-a placut directia lor. 


Femeile nu sunt frumuseti pure fizic.Dar il au pe vino-ncoa. E fix ideea (care mie-mi place mult si care mi-a mai adaugat un strat incercarii de a defini feminitatea,implicit de a o construi pe-a mea) ca rochia aia cambrata,fix pana la genunchi,gleznele alea frumoase purtate pe tocuri (sau nu),cerceii aia,parul,umerii,clavicula,spatele gol,privirea de felina sigura pe sine,umorul si pofta de viata,sunt expresii ale feminitatii lor. Seductia lor e una carnala,viscerala. 


Nu stiu eu sa fac prea multe in viata,stiu insa sa fac roata si sa impletesc parul in spic. De la romancele mele,pana la Barbara,portugheza sau Mayssan,iranianca,m-au rugat sa le fac spic. Si atunci a venit Gianfranco,un El Salvador-ian cu radacini italienesti si m-a vazut si a facut una dintre marturisirile care mie mi se pare a fi dintre cele mai intime ale unui baiat (si pe care le ador,tocmai pentru ca sunt simple): lui ii place ca o fata sa isi impleteasca la tample doua codite mici si sa si le uneasca la spate :)


 E un preaplin cu care m-am intors si pe care inca il rumeg. E greu sa-mi gasesc locul aici,am noroc cu niste rataciti de oameni speciali (o Mokă,un Blo,un M,o Op,o Gîg -care insistă sa creada că e prietena mea si c-o iubesc; ce aroganță :))) -).

Viata intr-un autobuz

  La 'fosta mea prietena adevarata' ma emotioneaza multe. Nici nu stiu cum sa zic ca o cheama,are multe nume frumoase,numai ca la fel cum personalitatea ei e inca in cautarea definitiei proprii,asa e si numele. Stiu doar ca in telefonul meu e trecuta 'Dragostea e Moka'.

  De fiecare data cand stranut,ma gandesc la ea si zambesc instantaneu. Mi-a zis intr-o zi "Dragoste,stii cand ma simt eu singura?" "Cand,dragoste?" "Atunci cand stranut si nu are cine sa imi zica noroc, imi dau seama ca nu e nimeni in jurul meu si ca sunt singura".

  Era cald si eram intr-un autobuz care ma ducea undeva in afara Romei. Stateam pe un scaun langa geam,toate celelalte locuri erau de asemenea ocupate. Ii suna telefonul doamnei din stanga,vorbeste in engleza. E o doamna pe la 40 ani,chinezoaica probabil,datorita trasaturilor (cum spune un mare om,pe asiatici parca i-a facut Dumnezeu fara ochi si atunci le-a taiat cu lama pielea,ca sa poata si ei vedea cat de cat). Ii suna telefonul tipei din spatele meu,vorbeste intr-o limba balcanica,cine stie,poate albaneza. Tocmai ea ma intrebase in statie,in italiana,daca a plecat deja autobuzul 700 nu stiu cat,acelasi pe care il asteptam si eu. I-am raspuns ca da,tot in italiana. Acum raspunde si vorbeste in limba asta ciudata. In stanga mea sunt patru turisti americani cu siguranta,o familie,care se plange de caldura,dar arata totusi incantata de pinii mediteraneeni pe care ii arata cu degetul pe fereastra. In spate sunt niste preoti catolici care vorbesc o engleza stalcita. In fata mea e un barbat mai in varsta,tracasat,cu o punga de plastic sifonata,care sta cu mainile incrucisate si se uita la tot amestecul asta de oameni la fel de uimit ca mine. Ba chiar putin speriat,mi s-a parut ca are o pozitie si o privire defensive,vrea sa stea in carapacea lui,sa ajunga la locul pe care acum il numeste acasa si poate sa vorbeasca si el in limba lui cu cineva care o cunoaste.

 Si,la un moment dat,acel barbat stranuta. Liniste.Am zambit instant si m-am gandit de ce nu zic noroc,sa se simta si omul ala mai putin singur :)


P.S.: am auzit romana la fiecare colt in Italia. In Piazza Navona rasuna "Drumurile noastre toate" din voce,acordeon si chitara. M-am dus,le-am lasat o moneda,am inceput sa cant si sa dansez cu ei. Si atunci au transformat in "Drumurile noastre toate se vor intalni la Romaaa". Intr-un restaurant,am mancat niste carbonara ca la mama mea acasa,ca sa zic asa,pentru ca am aflat ca toti cei care lucrau acolo erau romani,inclusiv bucatarul. Tocmai platisem si am mai cerut o cafea,cand ni s-a raspuns in romaneste,soptit,spunandu-ne ca sunt toti romani,dar nu ii lasa sa vorbeasca romaneste si ca daca pot sa ne ajute cu ceva,sa le spunem. M-am simtit ciudat,parca trebuia sa ne ascundem,parca eram tatal si copiii din  Equilibrium .Bine ca am aflat asta dupa ce ne-am chinuit sa mai cerem un tacam in italiana noastra de balta,pentru ca engleza nu intelegeau. In Sardinia,am intalnit o singura romanca,intr-un supermarket. Mi-a vazut badge-ul de Romania,asta dupa ce m-a certat in italiana,pentru ca am atins nectarinele. Mi le-a ales apoi pe cele mai frumoase,mi-a povestit de iubitul ei cu care e de opt ani in Sardinia si de sora ei,de varsta mea,la studii in Anglia. In autobuz prin Roma nu mai stiam cum sa reactionez.Pana nu raspundea omul de langa mine la telefon,nu stiam ce natie e. Daca raspundea in romana,ma arunca in confuzie: ce sa fac? Sa ii zic ca si eu sunt romanca si sa ma prezint :))?

Ti pupo grande

Eu,Florinachi 'Little Migdal' si Andra 'Bella Rossa'.  O sa-mi ia mult sa le descriu si nu am timp,e una dintre perioadele alea in care abia dorm,dar nu ma pot abtine sa nu scriiiiiiiiiiiiiiiiiu.

Little Migdal e the greatest of all,asa cum automentioneaza,doarme putin,da cu spirt pe tot ce prinde si e cea mai amuzanta si autoironica persoana atunci cand e obosita. A zis ca moare de 100 ori in trei zile si tot n-a murit. Nu stiu daca are 30 kg,tocmai de-aia o ridic mereu pe sus. Andra e o foarte emotionabila,dar si emotionanta fiinta roscata pe care o cunosc,care e dependenta de placa de indreptat parul,pe care o foloseste pana sa isi calce hainele cu ea. E un om care se afla intr-un tren,dupa cum zice singura si care inca nu stie in ce statie sa opreasca,dar spera ca va afla pe drum. Avand in vedere ca de ea se indragostesc oameni din Kosovo,Mexic sau Italia,o inteleg cand zice ca e greu de zis unde se va opri.

Cu Andra am stat si am admirat o zi intreaga cuplurile dintr-un parc din Roma. Doamne,cat se mai iubesc oamenii astia si cati trandafiri cumpara de la vanzatorii ambulanti. De la asta am si pornit exercitiul nostru audiovizual. Am scornit un personaj numit Yolanda care a inventat un aparat ce poate decoda gesturile de iubire ale cuplurilor,mai exact povestile complexe pe care ele le ascund. Una dintre cele mai frumoase imagini imi ramane un cuplu care statea pe iarba asa: el pe spate,ea pe burta,iar el ii bataia fundul cu un picior. Mi s-a parut un gest atat de simplu de afectiune intr-o iubire rodata deja. Ce sa mai zic...astia se iubesc noaptea la picnic cu lumanari,au date-uri oamenii pe la 50 ani si isi fac masaj si glumesc cu trecatorii "10 euro masajul" zice el,iar ea il loveste afectuos,razand.

Cu Florinachi stateam intr-un restaurant,asteptand portia de carbonara. Dupa ce am mancat si ne-am chinuit sa mai cerem chelneritei o furculita (pentru ca italienii nu stiu boaba de engleza,iar noi doar intelegem cat de cat italiana; le punem o intrebare de doua ori si ei ne raspund prima oara cu da,apoi cu nu),am mai cerut o cafea si un corn. Ca sa ne spuna apoi chelnerita ca e romanca si ca mai sunt doi romani la bucatarie,dar nu au voie sa vorbeasca in romana atunci cand sunt multi oameni in jur in restaurant. Si ca,daca avem nevoie de ceva,ei ne ajuta. M-am simtit foarte ciudat.

  Mai sunt Daniellissimo,un mexican care traieste in Canada,face animatie si se imbraca doar in costume negre,un regizor englez cu par afro care s-a indragostit de o rusoaica si acum traieste in St. Petersbourg,mai sunt strazile superbe,fantanile,cismelele si italienii care lasa Aqua di Gio in spatele lor atunci cand trec pe strada,care zambesc mult si te fixeaza cu privirea de mai mai sa te rusinezi,golanii!, italiencele dichisite rau de tot si multi,multi romani,fiecare cu povestile lor. Pana si doamna care face curatenie aici unde stau e romanca.Si-a dat seama o colega care,in prima zi,a stat zece minute sa ii explice in engleza ceva,pana cand mai mai sa renunte,dar una dintre ele si-a exprimat frustrarea in romana si atunci si-au dat seama ca,de fapt,se pot intelege foarte bine in,mdeah,romana.

 As vrea sa am o memorie enorma,sa depozitez toate micile intamplari,detalii,povesti. Astea ma incarca.

Random

  Eram in benzinarie,pe la 1 noaptea. Ma grabeam. Voiam sa las banii pentru benzina si sa plec. Casierul era ocupat cu un tip inaltut,blond,tuns scurt si simplu,imbracat intr-un sacou gri quite cool asa si niste tenesi fancy. Mirosea bine. Nu stia ce tigari slims sa aleaga,ii tot punea intrebari casierului. A luat pana la urma doua pechete de tigari slims slabe si a cerut si un pachet de guma. Cand a plecat de la casa mi-a cerut scuze,a vazut ca ma grabeam. A urcat intr-un taxi. Mi-am imaginat ca se duce sa se intalneasca cu o EA. Pentru ca era clar dichisit,voia sa ii miroasa si gura bine si mi-era si mai clar ca el nu fuma si ca lua pentru o EA tigari. Poate ca erau primele lor intalniri,poate ca se intalneau chiar la ea acasa sau poate intr-o cafenea deschisa si noaptea si poate au sfarsit plimbandu-se pe strazi amandoi. Sau poate se intalneau cu mai multi amici comuni şi ei nici macar nu îi era atat de clar că el ca o place.

  Asta inseamna pentru mine o secventa dintr-un film. Subtilitatea vietii. Sa pot dintr-o actiune banala si o interactiune umana banala sa decodez intimitatea unui om. Emotii,interese,frici,asteptari. Orice uman.

 Cu toate astea,iubesc sa ajung sa stau de vorba cu cate cineva intr-un context total diferit de cum eram obisnuiti sa ne intalnim. Si sa ajungem sa ne povestim vietile,cu invatamintele,furiile,fericirile,curiozitatile,credintele proprii. Daca vine pe fundalul unor aparente total opuse de ceea ce aflu,cu atat mai bine. Microuniversul unui om ma incarca. Ma intreb uneori daca o sa am timp si energie in viata asta sa ascult povestile oamenilor de care ma apropii si apoi sa diger si sa transmit mai departe viziunea mea asupra lor. Pentru ca multe merita spuse. Noroc ca s-au inventat personajele!

  Am ajuns la concluzia ca ne meritam aparentele,desi,de multe ori,sunt cioburi,sunt scoase din contextul vietii noastre. Din cioburi nu prea poti avea imaginea ansamblului a ceea ce a fost inainte sa se sparga.  Sunt (destul de) convinsa ca un om destept si evoluat emotional va invata sa armonizeze aparentele cu restul pachetului. Sau cel putin,un om impacat cu sine,sigur pe sine,fara frici. O sa traiasca liber si discret,cu aparente asumate.

 Recunosc,de multe ori,viata bate filmul :)

 Drumul pe care l-am ales pana acum m-a invatat ca fiecare om e mai mult decat un cliseu. Am invatat sa imi iubesc personajele,oricat de pacatoase ar fi,oricat de ratate sau de kitchoase ar fi,ideea e sa le inteleg alegerile,sa inteleg de unde pornesc ele,fara sa judec. Admit că să faci asta ia multa energie şi trebuie să fii dispus sa ai rabdare (si na,cum oamenii au real jobs,copii,neveste,rate la casa si balene de salvat,cum sa mai aiba si rabdare :))? nu-i nimic,de-aia scriem povesti,sa le usuram calea) (Piece of advice for myself: trebuie sa incetezi sa faci asta tot timpul,you silly! De-aia zice maica-ta ca tu tot ce faci e sa dormi si sa vorbesti la telefon si poate de-aia n-o sa apuci sa salvezi balenele haha).  Acum doar vad slabiciuni si răni. Nu stiu cum mi-am permis sa judec. Sincer,ma credeam mult mai desteapta si mai deschisa la minte.Somehow,we're all damaged.

 Mi-ar placea sa scriu o poveste in care jumatate din film sa fie al ei,si jumatate al lui. Sa arat o poveste de dragoste,de la inceputul efervescent si magic si frumos,pana la sfarsitul plin de durere sau indiferenta sau tristete (sau plin de franturi de durere si de indiferenta si de tristete!). Sa arat ce a marcat-o pe ea,ce a facut-o sa ia decizii poate mici si prostesti,dar care,adunate,sa o aduca la sfarsit. Ce l-a facut pe el sa ia decizii,poate mici sau poate mari. Poate chiar deciziile ei,pe care el le-a perceput cum a putut. Poate ea s-a intristat intr-o zi si si-a hranit frica de singuratate,avea nevoie de certitudinea lui, si poate el in aceeasi zi s-a certat cu ai lui si avea nevoie de certitudinea ei,si amandoi au asteptat sa primeasca ceva ca sa poata sa dea. Sa arat de ce s-a indragostit ea de el si de ce s-a indragostit el de ea,care au fost momentele care l-au miscat pe el si cele care au miscat-o pe ea (pentru ca e incredibil de savuros uneori cat de diferite sunt). Sa arat ca fiecare are adevarul lui si nu exista niciodata un singur vinovat. Sa imi pun intrebari despre ei,sa reusesc sa-mi raspund sau poate nu. Macar sa inteleg povestea LOR,nu doar pe-a ei si nu doar pe-a lui. Poate daca ar fi stiut unul de versiunea celuilalt ar fi luptat mai mult si n-ar fi uitat magia inceputului si credinta ca se vor face fericiti unul pe altul. Sau poate ca,daca n-ar fi invatat din povestea asta sfarsita ceva,n-ar fi stiut sa-si faca actualul/actuala  iubit/iubita atat de fericit/fericita...

P.S.: Splitscreen: A love story

De ce nu imi fac eu patul

 Da,mama,stiu,te-ai intrebat de multe ori asta si te-ai enervat de si mai multe ori. Si ca sa vezi ca totul are un sens,acum am gasit explicatia. Pentru ca am dat de-un un personaj,Vera,o combinatie de Regina Spektor si Fiona Apple,impachetata frantuzeste si servita in Londra. Se iubea cu unu',Lucas,da' s-a terminat. E cam trista Vera,simte nevoia chiar sa schimbe salteaua pe care dormea cu el.

 Asa,deci ea lucreaza intr-o librarie si e genu' ala care tace,tace,pana scoate pe gura o chestie ciudatico-originala. Sta intr-un bar intr-o seara si na,iese si ea sa fumeze,ca doar e Londra si n-are voie inauntru. O observa un tip si-si incearca si el norocul si o intreaba cu ce se ocupa. Vera asta e ludica rau. Pentru ca aude un avion pe sus,zice ca e stewardesa. Baiatu' se prinde si ii face jocul,ii zice ca el e baiatul ala care verifica bagajele si se mira ca n-a vazut-o pana acum. Beau cate ceva si e clar ca in preajma lui ea chiar se distreaza. Pentru ca el o place si stie sa ii creeze starea de bine. Iar ea se joaca. Da' grav. La modul ca nu ii spune cum o cheama,nici nu ii da numarul de telefon. Nimic . Stabilesc sa se intalneasca uite asa: ea spune un loc si el o ora. El,la sfarsitul intalnirilor tot o intreaba atat de frumos: "When will I see you again?". Si,la un moment dat,cireasa de pe tort,ta-daa: "Cat crezi, mai fato, ca putem rezista atat?". Si ea raspunde absolut superb,la fel de superb ca si jocul pe care-l face: "I don't know. Let's find out."  Restul povestii, aici. Iaca traileru':

P.S.: Vera poarta dupa ea un aparat Polaroid cu care pozeaza si paturile proaspat ravasite. Hihi.
P.P.S. Are o atmosfera asa misto filmu' asta,plina de oameni tineri,confuzi,petrecareti,in cautarea propriului destin,cu muzica si something magical pe alocuri :)

Discutie

   Azi,dupa ce Nadal l-a invins (iar) pe Federer in finala de la Roland Garros,a avut loc o discutie intre Doamna Viata si o tanara minora pe nume Licurici,care purta conversi galbeni si avea genunchii rupti:

-Mai,Doamna Viata,ce e chestia asta cu increderea in sine? Am tot citit despre ea,toata lumea zice ca fara incredere in sine e cam naspa,dar niciodata n-am vazut-o,niciodata n-a tinut-o cineva in palma sa imi zica si mie "Uite,asta e!". E de mancare,o gasesc la Carrefour,e o crema scumpa,ce e?
-Ai avut-o de-atatea ori in tine cand ai trait,fata natanga. Nu se vede,ea se simte.
-Cum adica se simte? Ma mai doare uneori cate-un dinte si atunci simt. Durerea. Dar n-am simtit niciodata increderea in sine.
-Pai da,ca nu vin ingeri cu clopotei sa te anunte "Uhuu,acum e faza cu increderea in tine"
-Exact!De-aia nu-mi amintesc nimic.
-Mai tii minte cand erai nervoasa si te simteai singura si nu aveai chef de nimeni cunoscut si a aparut el? Si l-ai tras de mana si-ati inceput sa dansati,mai tii minte? Mai tii minte cand scriai poezii si tot scriai si tot scriai si intr-o zi,i le-ai aratat,in sfarsit,mamei?
-Mda...
-Atunci ai avut incredere in tine.
-Ciudat,nu m-am simtit cu nimic mai speciala,nici macar nu am simtit ca am mai multe kilograme.
-Dar ce umbla prin in capul tau atunci?
- Nu stiu,ca traiam si nu puteam sa si gandesc. Nu ma descurc sa fac doua lucruri deodata. Cred ca am simtit doar ca el,ca si mama, o sa ma lase sa ma exprim cum vreau eu fara sa gandeasca ceva nasol. E ca si cum ei ar fi facut noapte deodata. Pentru ca na,daca nu e noapte,un Licurici nu se vede...



P.S.: Cum zice prietenul Tom Waits in Wristcutters:a love story: "As long as you want it so bad,it's not going to happen- the only way it's gonna work is if it doesn't matter."

It's all so quiet

  Mergand noaptea pe strada mea plina de tei in floare,mi-am amintit de un moment care mie si acum mi se pare de maxima intimitate cu mine insami. Acum vreo 3-4 ani,era noaptea galeriilor si nimeni nu mai voia sa vina cu mine sa vada Galeria Posibila,ne plimbaseram cam peste tot,asta era ultima de vazut. A fost momentul meu "gata,sunt rebela si nu am nevoie de voi ca sa fac asta". Imi placea prea mult numele si credeam ca sigur se intampla ceva misto pe-acolo. Am nimerit strada,nu stiam numarul la care era galeria,am parcat masina undeva aleatoriu si am pornit sa caut Galeria Posibila. Evident,era la celalalt capat fata de masina,but no worries,parea placut drumul. O strada plina de case,cu tufe de mana Maicii-Domnului proaspat inflorite,cu tei si alte verzituri care miroseau incredibil de proaspat,de frumos. O pisica razleata care se holba la mine si nicio urma de om. Asta a fost contextul perfect care m-a facut sa ma simt atat de constienta de sine si totusi atat de calma. Eram clasa a 12-a,ingrozita de examene,de niste alegeri pe care trebuia sa le fac si nu voiam. Aveam in jur colegi hotarati,disciplinati,realisti,rationali. Adica tot ceea ce eu nu eram. Si atunci mi-am zis "De ce atata presiune? Poti sa faci atat de multe.S-o gasi un strung si pentru tine.Totul o sa fie bine :)". Bineinteles,galeria era inchisa,dar nici n-a mai contat.

Acum,o strada plina de tei infloriti,fara oameni si cu felinare puternice imi pare ca un platou de film. Dar tot imi da senzatia de liniste.

Ironic

  Te trezesti dimineata singur,fara sa iti sune alarma,e duminica si e soare. Gasesti tort de ciocolata proaspat in bucatarie. Te urci in masina,pui un cd cu muzica pe care o ascultai acum vreo doi ani si ti se pare ca te intorci la parfumul unei iubiri vechi. Iti place. Doamne,de cand asteptai sa vina caldura. Pentru prima oara anul asta,picioarele sunt dezgolite,pielea e libera sa respire. Si e asa ciudat,pentru ca te-a prins un sentiment in ultima vreme,un sentiment care te face sa crezi ca poti sa faci orice vrei de-acum incolo. Esti tanar si ti se pare ca ai atat de mult de iubit,atat de mult de mangaiat,atat de mult de glumit,atat de mult de alergat noaptea pe strazi cand miroase a tei,atat de mult de dansat si atatea greseli de facut,cu totul noi decat cele de pana acum. Ai aripi. Oameni iti intra in viata si iti arata ca e atat de misto sa ai cu cine sa razi,ca sunt atatea locuri de cucerit si atatea priviri pe care poti sa le intorci,incat tot ce poti sa faci e sa iei o pauza de la toate activitatile zilnice,de la scoala,de la toata lumea pe care ai cunoscut-o,sa ii lasi putin in stand-by si sa pornesti cu rucsacul in spate. Sa dansezi cu necunoscuti si sa aberezi despre viata.Sa intrebi 'de ce?' si sa ti se raspunda 'de ce nu?'. Sa te bagi,doar de dragul de a vedea ce iese si pana cand poate sa tina. Sa ai curajul,aproape tampit uneori,de a gandi mai putin si a-ti elibera complet instinctele. Sa crezi ca urmatoarea ta miscare poate sa schimbe cursul vietii,nu numai al vietii tale,ci al vietii tuturor celor ce te inconjoara. Sa mananci la 5 dimineata in orase indepartate si sa iti apara un om care nu vrea sa te lase sa mananci singur,are povesti sa iti spuna si te place. Sa iti dai seama ca sunt atatea senzatii de experimentat si ca fiecare fiinta cu care interactionezi te provoaca in feluri diferite, te face sa scoti din tine unele parti de care nu aveai habar. Sa te certi doar de dragul pasiunii. Sa vrei sa nu te atasezi si sa iti dai seama ca iti iese,dar nu chiar conform planului. Viata iti arata ca se poate juca cu tine mai spectaculos decat crezi tu ca te poti juca cu ea. Sa cuceresti si sa iti dai seama ca nu asta voiai. Sa ai mai multe de povestit decat timp sa o faci. Sa nu ai timp sa dormi,pentru ca sunt atatea de trait.


   Si apoi,si apoi,si apoi...sa faci pana de benzina pentru prima oara in viata ta,pe un bulevard din centrul Capitalei,pe banda din mijloc :)