DRIVE(n)

   Ok,recunosc. Imi plac blonzii. Si masinile. I'm the queen of the superficial,baby. Combinatia dintre un blond care face mai mult decat spune,care conduce incredibil de bine si mai are si manusi misto de piele,care-i a bad guy,fiind,de fapt,a good guy,ma da pe spate.Haha. Atunci cand un film e chiar mai mult de atat,to me it's called happiness.

  Mda,baiatul asta care e regizorul si care a si fost premiat la Cannes anul asta pentru regie,stie,nene,sa construiasca momente de tensiune. Stie sa foloseasca tacerea si sa se axeze pe ochi. Stie sa foloseasca muzica in film. Si stie chiar sa se foloseasca si de lumina. As putea sa vorbesc despre poveste,de obicei, aia e cea care ma atrage prima. M-a enervat pe la inceput. Ce-s momentele alea dragalase intre Ryan si Carey Mulligan si el carand copilasul atat de uuu dragut uuu si vai,cat de afectuos,vai ce impresionata sunt. Chiar si romantica de mine a simtit ca sunt prea repede venite momentele alea,prea aglomerate si fara sare si piper. Dar,na,se revanseaza dupa aia,ca sa zic asa. Probabil ca avea nevoie de ele ca sa construiasca ceea ce urmeaza si,pana nu ma gandesc eu insami la o solutie scenaristica,nu-i dau in cap (prea mult).

 Vine dupa aia cu niste momente pentru care vreau sa revad filmul asta: momentul din lift,in care el o saruta usor pe ea,ca apoi sa omoare prin strivirea cu pantoful un om. Omul care nu venise cu intentii prietenoase. E tehnica alaturarii extremelor,care nici nu-i noua si nici nu-mi dau seama cat de rafinata e,dar again,e important CUM folosesti,nu neaparat CE. Tipul o foloseste bine. Inca de la inceput,cand,dupa ce vezi cum driverul e un personaj care face chestii total ilegale,il vezi cum fuge de politie and stuff,apare imbracat in politist. Haha,jur ca am crezut ca e politist,mai ales ca stie frecventele pe care vorbesc politistii prin statie. Si apoi afli ca e doar un tip care dubleaza actorii in cascadoriile cu masinile si de-aia era imbracat in politist! Asta inseamna sa te joci. Mmmm,imi place alipirea de senzatii,de trairi,umane amandoua,dar atat de diferite. Dragoste si violenta. Ce iese dintre alaturarea lor le face si mai valoroase (vezi faza cu liftul). Inca mi-a ramas in cap cum e pusa pe ecran lupta finala dintre ultimul mafiot to be killed and the driver. Omu' asta e cam subtil,filmeaza umbrele lor. E cel mai usor sa le arati fetele pline de furie si sange si in incalcirea agresiva a corpurilor si e mai greu sa faci din cadre care,luate separat,sa nu exprime atata violenta si sfasiere de oameni cliseica,pe fata,dar sa aiba totusi efectul scontat. Apoi il ia pe driver,cu detalii,te duce pana la ochii lui si,pentru cateva secunde,te intrebi "e mort?" si abia astepti raspunsul. Ori ii tine deschisi pana la sfarsitul cadrului,ori clipeste. He got me there. Si iubesc secventa in care,seara,la pizzeria lui Nino e petrecere. Fete oxigenate cu țâțe bune,mafioti imbracati la costum (superb ales actorul care-l joaca pe Nino,pentru mine e un exponent care pare botoxat,a carui fata arata cel putin ciudat; nu stiu sa aleg cuvantul care sa exprime mai mult de atat,dar nu atat de exagerat ca "monstruos"; si e intr-un fel ironic construit,nu e genul de mafiot dur,know-it-all,care te sperie),sampanie. Apoi aceeasi tehnica,a alaturarii a doua extreme: muzica e atat de bine aleasa cat sa puna in valoare momentul in care driverul se uita,cu masca lui pe fata,prin usa de geam la cel care petrece atat de frumos in costum. Cel pe care se pregateste sa-l extermine.

  Sa nu uit de geaca lui cu Scorpion (mmm,ce zodie! a lui Ryanel) si de chestia cu glontele si baietelul,apoi glontele,mafiotul si fetele dezbracate in aceeasi camera. Si de Christina Hendricks,pe care o ador.

  Da,nu sunt fan violenta in MY real world,de-aia ma bucur de ea in filme. De la un baiat destept stiu un citat: "Violența este ultimul refugiu al incompetenței." - Isaac Asimov. Pledez pentru un alt stil de comunicare. Dar asta nu inseamna ca nu ma emotioneaza violenta,pe care o cred un soi de comunicare bruta,puternica. La fel ca dragostea. E strict legata de supravietuire,de viata,de instincte. E viata densa.


  Hai la mai multe filme cu tipi buni,curse de masini si Christina Hendricks!

Marilena de la P 7 and I

  Da,cu siguranta e una dintre povestile mele preferate. Ma emotioneaza de mor sa aflu cum se indragostesc baietii/barbatii,cum simt ei toata treaba asta. Oh,Doamne,si nu din gura lor,te rog. Pentru ca ei trebuie sa fie sofisticati si in sinea lor cea mai adanca,putin timizi,suficient cat sa curteze o fata/femeie cu maxima emotie in viscere si maxima subtilitate in afara. Atunci e bărbatul vulnerabil în singurul mod acceptabil pentru un bărbat și cel mai frumos posibil,totodată.

  Povestea asta e mai mult de-atat. Dacă aș zice că e povestea unui băiat de nici 14 ani îndrăgostit de-o curvă,care ajunge să fure un troleibuz ca s-o impresioneze,ar fi prea sec și prea puțin,chiar și pentru o afirmație atât de bombastică, pentru a face un om să înțeleagă ce e filmul ăsta. E povestea lui,a lui Andrei,un pusti superb, care se indragosteste de o Marilena a unei Madaline Ghitescu scurt-circuitante. La propriu. She's magic. E mișto ca Marilena nu e un clișeu de curvă. N-are țâțele cât casa,dar te cheamă prin maioul ei să le mângâi. Are un păr de-o culoare nehotarata,o privire pișicheră și mai mult de-atât,face nazuri (atât cât își poate permite,că,na,totuși...) în alegerea clienților. Și e ceva trist la mijloc: îl vezi pe puști cum încearcă s-o câștige (printr-o acțiune superb construită,ajunge să fure troleibuzu' lu' ta-su ca s-o impresioneze -gagiu' are vână,nu alta!-),megaîndrăgostit de ea,o vezi pe ea cum face un mișto delicios de el (oh,da! e copios să faci mișto de cineva îndrăgostit de tine,mai ales dacă e atââât de neajutorat de soartă -vezi diferența de vârstă-) și ajungi să o cunoști și îndrăgostită de un Giani cu Bemve,care-i simte slăbiciunea pentru el. Și nu,Giani nu e genul ăla de gentleman rasat care nu profită de asta :)
    Da,cu siguranță e unul dintre filmele mele preferate. Aici e faza,de-aia e mai mult de o poveste. E film. Iubesc,în primul rând,atmosfera aia de cartier. CARTIERUL. Unchiul care crește legume pe bloc,burlac cu opinii clare și profunde despre legătura femei-bani,imitația lui Elvis care face o dedicație pentru "Nicu care i-a umplut chitara de coins" ,rufele agățate la geam,baba care veghează (adică mai trage și cu ochiu',drăguța de mamaie nostalgică aww) asupra bunei desfășurări a activităților sexuale plătite.Cred uneori că viața pură,densă,vie,e în oamenii care vor chestii simple de la viață. Să te lupți să supraviețuiești înseamnă,poate,să trăiești mai mult cu instinctele. Să faci. Să te zbați. E acțiune,e ambiție,e 'care pe care'.

   La cât am revăzut unele scene,am învâțat replici pe de rost.Atunci când fură troleibuzul,tresar la replica fratelui mai mic "Să vezi ce omor ne luăm acasă" (cum traduci asta în altă limbă,cât să nu-și piardă din farmec?!) și-mi vine în minte frate-miu și toate momentele în care ne-am zis unul altuia chestia asta. Ceva râde în mine și mă topește. Dragostea și complicitatea fraternă te lasă fără cuvinte uneori. Dacă ai un frate sau o soră căruia ai putut să îi zici asta,înțelegi ce zic. Tresar la dialogul din bucătăria unde fierbe piftia,mama mă-sii de piftie! O mamă trist de decento-responsabilo-cu-pâclă-pe-ochi,care-l descoperă pe puști masturbându-se în baie (unde să aibă și bietul propria intimitate?! că îl sperie pe fra-su,care nu poa' s-adoarmă în paturile suprapuse,de grija orbirii,"c-așa i-a zis lui învățătoarea") și,na,normal că nu știe cum să abordeze subiectul decât extraordinar de frustrant, pentru propria persoană până la urmă. Să-i arate cât e de lovită în propria inocență dezolant de desuetă și de scârbită de sărmanele instincte umane n-o face decât să ajungă  la propriile frustrări erotice,printr-un dialog atât de frumos: de la problema masturbării copilului la unde se duc banii lu' bărba-su,la a-l acuza pe cel din urmă ca se duce la curve și la a-i reproșa astfel lipsa activității sexuale. Aia dintre ei,că singuri cine știe HAHA. E problematică mare,complexă și mișto, ridicată într-o singură secvență (ok,probabil foarte puțin construită prin apariția ei în alte scene). Iar tăcerea tatălui e de-o complicitate umană față de fiu și-o resemnare față de nevastă emoționante pentru mine.
   Ce-mi place e că secvențele in filmul ăsta sunt mult mai mult decât groaznic de amuzante. Sau măcar sunt foarte bine realizate. Mă trezesc uitându-mă la secvența cu visul puștiului cu ozn-urile lipite,de parcă aș visa eu.Și eu urăsc să visez,mă obosește. Dacă aș vrea să visez și să nu fie obositor,aș vrea să visez ceva asemănător ca emoții. Oamenii care se sperie și peștele care scoate o replică superbissimă: FUGIȚI BĂĂĂ,NE ATACĂ ȚÂȚELEEEE,BĂĂĂ!



 Cred c-aș putea să scriu mult despre filmul ăsta. Îl iubesc și mă face fericită de fiecare dată când îl văd,și sunt cu puștiulică pân' la capăt și mă îndrăgostesc de Marilena și eu și simt scânteia dintre degetul lui și sânul ei dintr-o baie infectă de cârciumă de Ferentari. E o lume total diferită de lumea în care am crescut și am fost educată,dar e o lume privită cu mare afecțiune de un regizor pe care multă lume îl regretă (și care ar fi putut umple sălile la filmele românești). A știut să-i ghicească emoția.

Nimic.

     Imi place atat de mult uneori cum pur si simplu viata mi se asaza,in asa fel,incat sa intalnesc tot felul de oameni. Eram la un moment dat la Amzei,asteptam sa vina Blondino al meu in fosta gradina Uniter. Si am inceput sa umblu si eu,ce era sa fac. Vin dinspre Mc Romana si merg alene. Aud in spatele meu o tanti care striga ca are cactusi de vanzare la doi lei. Ma opresc,stiam ca mergem la ziua cuiva. Ma opresc,ma gandesc ca am mai mult de doi lei in portofel si ma intorc. Tanti era batrana,n-avea dinti in gura. Ceea ce nu ma impresioneaza in mod normal. Dar vindea cactusi la doi lei, mai avea si o muscata cu doi mini-cactusi pe langa,totul la zece lei. Oau,ce cadou perfect,imi zic! Si culmea e ca mi-a si vorbit vreo doua minute despre cum s-o ingrijesc si mai culmea e ca am ascultat-o,mi-era mila sa isi dea seama ca n-o sa am nicio treaba cu planta aia.Sau cu vreo alta. Si-mi mai zic "de ce naiba nu face toata lumea care cerseste ceva asemanator?!". Pe bune,as plati un leu o poezie sau un desen sau un colaj. Sau o furnica jucausa drept animal de casa. As plati orice,numai cersetoria pe fata nu. Pentru ca o mana intinsa care nu spune o poveste,nu primeste nimic,nu?
    Apoi intru in Nic. Cumpar o guma si o apa.Observ casiera,care avea o arsura mare pe-un brat. Mmmm. Oare ce poveste o avea arsura,ma intreb. La casa,platesc si imi observa muscata si mini-cactusii. Si ma intreaba "de unde i-ati luat?",si ii povestesc de batranica mea. Si ma intreaba "dar planta de aloe nu avea? stiti,am nevoie,e foarte buna pentru piele si n-am gasit la florarii". Si incep sa-i povestesc de nasa-mea,in casa careia am vazut pentru prima oara o planta de aloe si ii promit (nu stiu cum am ajuns sa fac asta) ca,daca mai trec pe acolo,ii aduc eu. Nu stiu ce nimicuri mai vorbim,o las zambind si plec zambind.
   Azi,ies pe strada,e deja aproape noua seara si e intuneric. Ma melancolizez,trece vara. Ajung aproape de tramvai,ma suna Moka. Vorbesc cu ea intens,il vad pe Galusca,vecinul meu de cartier,colegul meu de an de la Ase,dubiosul cu casti in urechi si nume amuzant. Incep sa strig dupa el,nu ma aude. O fetita cat juma din mine ca inaltime imi spune zambind,pe sub ochelarii ei rotunzi "Nu aude,are castile-n urechi". Ii raspund "Da,ai dreptate." si-mi zambeste pustoaica! Moka ma intreaba cu cine sunt,incep sa rad,ii zic ca sunt singura,dar vorbesc cu necunoscutii pe strada,pustoaica rade si mai rau,incep sa ii explic ca vorbesc cu cineva la telefon si crede ca sunt cu cineva cunoscut,cand eu,de fapt,vorbesc cu ea.
    Apoi ma intorc acasa cu un nene taximetrist. Cate povesti nu s-au nascut in taxi... (vezi Night on Earth). Nenea e microbist. Si eu m-am bagat in discutie,iubesc sa vorbesc despre ceea ce nu cunosc,sunt un părerolog iscusit. Ii zic despre amicul meu mexican,care mi-a vorbit despre '94 si despre Ilie Dumitrescu. Imi vorbeste despre Inna,Mangalia,pielea ei maslinie si Arena,cica fostul Lia Manoliu,care se redeschide cu ocazia meciului cu Franta. Ii zic despre superbul slogan Sport.ro "Nu va bateti joc,bateti Luxembourg" haha,pe care mi l-a impartasit frate-miu azi,cu o intonatie geniala. Imi spune ca el are sperante si ca Mutu ar fi fost departe daca n-ar fi luat droguri. Ma dau mare si serioasa si scot un truism moralizator gen performanta sportiva nu se face la spritz. Incepe sa imi povesteasca despre echipa '70,Dobrin,Tamango (Raducanu?) si semifinala cu Suedia, si Brazilia care a ajuns in finala. Imi imaginez favelele si un Ronaldinho bebelus,care cum incepe sa mearga pe plaja,vede mingea si,instinctiv,incepe s-o atinga.

 Iubesc oamenii si iubesc sa vorbesc nimicuri cu ei,cum fac 80% din timpul meu. Pentru ca exista sansa ca din nimicuri sa ajungi la un profund incredibil. Mi s-a intamplat si, de atunci,cred in minuni de felul asta. Nimicu' nu e niciodata nimic.

P.S.: am uitat sa zic de tanti casiera din Real. Am inceput la un moment dat sa citesc "Amantul doamnei Chatterley" si nu stiu cum am reusit (vai,ce surpriza) sa pierd cartea. Si am regasit-o in hipermarket,am luat-o,am zis sa vad cat costa,nu stiam daca-mi ajung banii. Tanti imi zice cat costa,zic ok, o cumpar si incepem discutia despre roman,mi-l recomanda,zice ca l-a citit,ca e bun. Eram atat de incantata,nu mai fusesem de ceva timp intr-o discutie cu un necunoscut pornita de o carte. (bineinteles,dupa ce am cumparat-o,am gasit si editia pe care credeam ca am pierdut-o; era la tara)

Din ciclul "Sunt un tren care isi cauta gara". Capitolul I

Acasă. Fiecare are conceptul lui de acasa,asa cum ma gandesc eu ca are conceptul lui de "mama",de grija materna. Daca pentru mine,grija mamei mele ma duce cu gandul la cele mai bune,mai calde si mai diverse mancaruri,in mirosul carora ma trezesc dimineata,pe altii ii duce cu gandul la povestile pe care mama lor le inventa. Filip si Matei Florian spuneau atat de frumos: " Pentru mama, care n-a copt în viaţa ei o plăcintă,dar ne-a făcut fericiţi." Au copilarit in Drumul Taberei,intr-un apartament de bloc,cu o mama care nu le-a gatit,dar care le-a construit o lume proprie,de poveste. O mama care a stiut cumva sa le angajeze imaginatia,sa le dea libertate tocmai prin magia universului ideatic. La fel de valabil ca orezul cu lapte al maica-mii :).


1.Roma


Ce inseamna acasa?  Mi-am dat seama ca am crescut oarecum in puf,ai mei m-au plimbat prin tara toata copilaria,cu fundul in masina personala. Am avut camera mea,spatiul meu personal. Mai tarziu masina proprie. Un confort mai mult decat decent. Am ajuns la 22 ani sa strabat Italia timp de aproape o luna,dormind pe o saltea gonflabila,noptiera fiindu-mi trollerul,cu multi oameni in jurul meu. Adunati cu totii,cinefili cica,sa facem filme,sa stam la workshopuri si la proiectii. Cu kilometri multi facuti cu pasul,cu metrou schimbat de multe ori,legat autobuz,autocar si mult-prea-iubitul feribot. Mi-am redefinit intimitatea,mi-am redefinit confortul si mi-am dat seama ca le poti construi atat de usor,ca ai nevoie de atat de putine,de fapt. Prima noapte am fost printesa cu bobul-de-mazare. Eu,pe saltea gonflabila,ma intrebam daca voi reusi sa inchid vreun ochi. Luminile erau puternice,de neon,si se stingeau in toate salile simultan,de undeva de jos. Iar eu urasc sa dorm pe lumina. 


  Conversii mi-au devenit cei mai buni aliati,dupa ce sandalele mele superbe mi-au facut niste bataturi si mai superbe fix in talpa. Mi-am cumparat ghiozdan,pentru ca superba mea geanta Accesorize,incapatoare,de altfel,era cam nepractica,cam greu de carat cand se umplea. Mai ales daca-mi caram si laptopul in ea.Iubesc sa merg pe jos cand sunt intr-un loc nou,asa ca Roma n-a facut exceptie. De la Colosseum pana la Vatican,pe jos,cu escala pe la Fontana di Trevi,Pantheonul (spre care am dat din greseala: "oau ce cladire interesanta,hai s-o vedem,ce-o fi oare? da' uite strada aia ce frumos se duce in sus in dreapta cladirii"),piazza Navona,Tibru. N-am avut ghid,n-am avut harta,nu obisnuiesc sa-mi cumpar,desi poate mi-ar fi fost de ajutor. A doua zi am facut drumul asta cu Andra. A treia zi am luat-o de nebuna singura si nu m-as mai fi oprit,daca n-ar fi trebuit sa ajung la proiectii. O strada ma trimitea spre alta.


In prima saptamana,am inventat un personaj,Yolanda,un fel de intersectie a mea si a Andrei,colega mea roscata. Am stat in Eur,cartierul in care trebuia sa filmam. Dupa prima seara acolo,in care am vazut un cuplu care iesise la picnic cu lumanarele,un date intre o doamna si un domn bine trecuti de 40 ani (stateau pe o banca si tipul ii facea masaj pe spate; ne-a vazut plimbandu-ne si a inceput sa zica "10 euro masajul",iar tipa s-a intors spre el semi-rusinata,semi-complice,mustrandu-i cu drag interventia),si multe cupluri la plimbare pur si simplu in parc,eu am ramas fascinata de romantismul oamenilor de acolo. Si-am inceput,intr-o alta zi de observatie,sa discut cu Andra despre dragoste. Cum ne zicea amicul nostru portughez,Ricardo,de ce ar fi lumea interesata de altceva?! E clar ca asta e esenta vietii. Ei bine,ne gasisem locul. Am inceput sa-i spionam. Yolanda noastra e o gagica respectabila,care foloseste ruj rosu,asculta Pink Martini,isi calca hainele cu placa de indreptat parul siiii e fascinata de dragoste. Pentru asta a reusit ea sa inventeze un dispozitiv care sa decodeze povestile cuplurilor,din simplele lor gesturi.


Culmea,am inceput sa am mai multa grija de ceea ce mananc decat aveam acasa. Purtam permanent fructe la mine,ma mai opream pentru paste si inghetata,pe care o urasc in general,dar n-ai cum sa nu mananci gelato. E o prajitura,nu o inghetata. N-am vrut sa-mi cheltui banii in restaurante (pana le-am gasit pe-alea chinezesti...),cand aveam atatea afise de film de cumparat si printuri cu balerine.


Baia era jos si era comuna. Am invatat ca gelul de dus,samponul 2 in 1,periuta de dinti,lotiunea de fata si crema sunt esentiale si arhisuficiente. Mi-am spalat haine de mana si am facut,atunci cand ne-am intors in Roma din Sardinia,prima baie rece din viata mea. Ok,a fost rapida,dar vorba lui Einstein aflata de la Radu, „Put your hand on a hot stove for a minute and it seems like an hour. Sit with a pretty girl for an hour and it seems like a minute. That’s relativity.” Deci,fa un dus cu apa rece rece de cateva minute si o sa crezi ca te-ai spalat vreo ora. M-am spalat si pe cap si n-am murit,ba chiar la jumatatea baii,am reusit sa ma relaxez. Senzatia de proaspat spalat,atunci cand e cald afara si apa a fost rece,e incredibila.


2. Sardinia


A doua locatie a fost Sardinia. Daca Dumnezeu isi petrece vacantele pe undeva,cu siguranta merge si-n Sardinia. Mi-am amintit de Corbu din adolescenta mea,cand am vazut apa albastra si clara la Marea Neagra,doar pentru ca nu era nimeni care sa se balaceasca si sa-i strice claritatea. Aici se si balaceau oameni si tot clara era apa. Aici am avut primul party oficial,unde am dansat sub cerul Sardiniei,cu un italian nebun,o poveste de om cu miez ciudat si invelis de cliseu. Am continuat sa dansam pe strazile Romei,apoi pe scena unui teatru dintr-o gradinita,in somn sau la trezire. (Am sfarsit prin a juca voluntar -haha,trebuia sa tip ca in Psycho,specialitatea mea dementa- sau involuntar -filmulet facut din fotograme,in timp ce dansam in preaiubita mea fusta de balerina-).


Mi-am dat seama ca italienii astia neseriosi iubesc muzica si iubesc dansul,asa cum le iubesc si eu. Raspund superb la orice incercare de a manifesta bucuria de a trai,pur si simplu. Tin la glume si se-arunca sa raspunda tot in gluma,pasional. Iubesc sa iubeasca si pot sa te faca sa te simti singura femeie de pe Pamant dintr-o singura replica (si imi amintesc de Marcellino,dansand cu Anita Ekberg in La Dolce vita si vorbindu-i despre cum ea e FEMEIA). A nu-si lua in serios din prima latura asta amoroasa ii face mai jucausi,mai perversi in sensul ala bun,seducatori cu siguranta. Sunt latini ingrijiti,care au grija de parul si pielea lor si poarta mereu un parfum proaspat. Iubesc hainele si se lauda cu asta. Sigur,rafinati sunt putini,ca peste tot,dar am apreciat intentia si mi-a placut directia lor. 


Femeile nu sunt frumuseti pure fizic.Dar il au pe vino-ncoa. E fix ideea (care mie-mi place mult si care mi-a mai adaugat un strat incercarii de a defini feminitatea,implicit de a o construi pe-a mea) ca rochia aia cambrata,fix pana la genunchi,gleznele alea frumoase purtate pe tocuri (sau nu),cerceii aia,parul,umerii,clavicula,spatele gol,privirea de felina sigura pe sine,umorul si pofta de viata,sunt expresii ale feminitatii lor. Seductia lor e una carnala,viscerala. 


Nu stiu eu sa fac prea multe in viata,stiu insa sa fac roata si sa impletesc parul in spic. De la romancele mele,pana la Barbara,portugheza sau Mayssan,iranianca,m-au rugat sa le fac spic. Si atunci a venit Gianfranco,un El Salvador-ian cu radacini italienesti si m-a vazut si a facut una dintre marturisirile care mie mi se pare a fi dintre cele mai intime ale unui baiat (si pe care le ador,tocmai pentru ca sunt simple): lui ii place ca o fata sa isi impleteasca la tample doua codite mici si sa si le uneasca la spate :)


 E un preaplin cu care m-am intors si pe care inca il rumeg. E greu sa-mi gasesc locul aici,am noroc cu niste rataciti de oameni speciali (o Mokă,un Blo,un M,o Op,o Gîg -care insistă sa creada că e prietena mea si c-o iubesc; ce aroganță :))) -).

Viata intr-un autobuz

  La 'fosta mea prietena adevarata' ma emotioneaza multe. Nici nu stiu cum sa zic ca o cheama,are multe nume frumoase,numai ca la fel cum personalitatea ei e inca in cautarea definitiei proprii,asa e si numele. Stiu doar ca in telefonul meu e trecuta 'Dragostea e Moka'.

  De fiecare data cand stranut,ma gandesc la ea si zambesc instantaneu. Mi-a zis intr-o zi "Dragoste,stii cand ma simt eu singura?" "Cand,dragoste?" "Atunci cand stranut si nu are cine sa imi zica noroc, imi dau seama ca nu e nimeni in jurul meu si ca sunt singura".

  Era cald si eram intr-un autobuz care ma ducea undeva in afara Romei. Stateam pe un scaun langa geam,toate celelalte locuri erau de asemenea ocupate. Ii suna telefonul doamnei din stanga,vorbeste in engleza. E o doamna pe la 40 ani,chinezoaica probabil,datorita trasaturilor (cum spune un mare om,pe asiatici parca i-a facut Dumnezeu fara ochi si atunci le-a taiat cu lama pielea,ca sa poata si ei vedea cat de cat). Ii suna telefonul tipei din spatele meu,vorbeste intr-o limba balcanica,cine stie,poate albaneza. Tocmai ea ma intrebase in statie,in italiana,daca a plecat deja autobuzul 700 nu stiu cat,acelasi pe care il asteptam si eu. I-am raspuns ca da,tot in italiana. Acum raspunde si vorbeste in limba asta ciudata. In stanga mea sunt patru turisti americani cu siguranta,o familie,care se plange de caldura,dar arata totusi incantata de pinii mediteraneeni pe care ii arata cu degetul pe fereastra. In spate sunt niste preoti catolici care vorbesc o engleza stalcita. In fata mea e un barbat mai in varsta,tracasat,cu o punga de plastic sifonata,care sta cu mainile incrucisate si se uita la tot amestecul asta de oameni la fel de uimit ca mine. Ba chiar putin speriat,mi s-a parut ca are o pozitie si o privire defensive,vrea sa stea in carapacea lui,sa ajunga la locul pe care acum il numeste acasa si poate sa vorbeasca si el in limba lui cu cineva care o cunoaste.

 Si,la un moment dat,acel barbat stranuta. Liniste.Am zambit instant si m-am gandit de ce nu zic noroc,sa se simta si omul ala mai putin singur :)


P.S.: am auzit romana la fiecare colt in Italia. In Piazza Navona rasuna "Drumurile noastre toate" din voce,acordeon si chitara. M-am dus,le-am lasat o moneda,am inceput sa cant si sa dansez cu ei. Si atunci au transformat in "Drumurile noastre toate se vor intalni la Romaaa". Intr-un restaurant,am mancat niste carbonara ca la mama mea acasa,ca sa zic asa,pentru ca am aflat ca toti cei care lucrau acolo erau romani,inclusiv bucatarul. Tocmai platisem si am mai cerut o cafea,cand ni s-a raspuns in romaneste,soptit,spunandu-ne ca sunt toti romani,dar nu ii lasa sa vorbeasca romaneste si ca daca pot sa ne ajute cu ceva,sa le spunem. M-am simtit ciudat,parca trebuia sa ne ascundem,parca eram tatal si copiii din  Equilibrium .Bine ca am aflat asta dupa ce ne-am chinuit sa mai cerem un tacam in italiana noastra de balta,pentru ca engleza nu intelegeau. In Sardinia,am intalnit o singura romanca,intr-un supermarket. Mi-a vazut badge-ul de Romania,asta dupa ce m-a certat in italiana,pentru ca am atins nectarinele. Mi le-a ales apoi pe cele mai frumoase,mi-a povestit de iubitul ei cu care e de opt ani in Sardinia si de sora ei,de varsta mea,la studii in Anglia. In autobuz prin Roma nu mai stiam cum sa reactionez.Pana nu raspundea omul de langa mine la telefon,nu stiam ce natie e. Daca raspundea in romana,ma arunca in confuzie: ce sa fac? Sa ii zic ca si eu sunt romanca si sa ma prezint :))?

Ti pupo grande

Eu,Florinachi 'Little Migdal' si Andra 'Bella Rossa'.  O sa-mi ia mult sa le descriu si nu am timp,e una dintre perioadele alea in care abia dorm,dar nu ma pot abtine sa nu scriiiiiiiiiiiiiiiiiu.

Little Migdal e the greatest of all,asa cum automentioneaza,doarme putin,da cu spirt pe tot ce prinde si e cea mai amuzanta si autoironica persoana atunci cand e obosita. A zis ca moare de 100 ori in trei zile si tot n-a murit. Nu stiu daca are 30 kg,tocmai de-aia o ridic mereu pe sus. Andra e o foarte emotionabila,dar si emotionanta fiinta roscata pe care o cunosc,care e dependenta de placa de indreptat parul,pe care o foloseste pana sa isi calce hainele cu ea. E un om care se afla intr-un tren,dupa cum zice singura si care inca nu stie in ce statie sa opreasca,dar spera ca va afla pe drum. Avand in vedere ca de ea se indragostesc oameni din Kosovo,Mexic sau Italia,o inteleg cand zice ca e greu de zis unde se va opri.

Cu Andra am stat si am admirat o zi intreaga cuplurile dintr-un parc din Roma. Doamne,cat se mai iubesc oamenii astia si cati trandafiri cumpara de la vanzatorii ambulanti. De la asta am si pornit exercitiul nostru audiovizual. Am scornit un personaj numit Yolanda care a inventat un aparat ce poate decoda gesturile de iubire ale cuplurilor,mai exact povestile complexe pe care ele le ascund. Una dintre cele mai frumoase imagini imi ramane un cuplu care statea pe iarba asa: el pe spate,ea pe burta,iar el ii bataia fundul cu un picior. Mi s-a parut un gest atat de simplu de afectiune intr-o iubire rodata deja. Ce sa mai zic...astia se iubesc noaptea la picnic cu lumanari,au date-uri oamenii pe la 50 ani si isi fac masaj si glumesc cu trecatorii "10 euro masajul" zice el,iar ea il loveste afectuos,razand.

Cu Florinachi stateam intr-un restaurant,asteptand portia de carbonara. Dupa ce am mancat si ne-am chinuit sa mai cerem chelneritei o furculita (pentru ca italienii nu stiu boaba de engleza,iar noi doar intelegem cat de cat italiana; le punem o intrebare de doua ori si ei ne raspund prima oara cu da,apoi cu nu),am mai cerut o cafea si un corn. Ca sa ne spuna apoi chelnerita ca e romanca si ca mai sunt doi romani la bucatarie,dar nu au voie sa vorbeasca in romana atunci cand sunt multi oameni in jur in restaurant. Si ca,daca avem nevoie de ceva,ei ne ajuta. M-am simtit foarte ciudat.

  Mai sunt Daniellissimo,un mexican care traieste in Canada,face animatie si se imbraca doar in costume negre,un regizor englez cu par afro care s-a indragostit de o rusoaica si acum traieste in St. Petersbourg,mai sunt strazile superbe,fantanile,cismelele si italienii care lasa Aqua di Gio in spatele lor atunci cand trec pe strada,care zambesc mult si te fixeaza cu privirea de mai mai sa te rusinezi,golanii!, italiencele dichisite rau de tot si multi,multi romani,fiecare cu povestile lor. Pana si doamna care face curatenie aici unde stau e romanca.Si-a dat seama o colega care,in prima zi,a stat zece minute sa ii explice in engleza ceva,pana cand mai mai sa renunte,dar una dintre ele si-a exprimat frustrarea in romana si atunci si-au dat seama ca,de fapt,se pot intelege foarte bine in,mdeah,romana.

 As vrea sa am o memorie enorma,sa depozitez toate micile intamplari,detalii,povesti. Astea ma incarca.

Random

  Eram in benzinarie,pe la 1 noaptea. Ma grabeam. Voiam sa las banii pentru benzina si sa plec. Casierul era ocupat cu un tip inaltut,blond,tuns scurt si simplu,imbracat intr-un sacou gri quite cool asa si niste tenesi fancy. Mirosea bine. Nu stia ce tigari slims sa aleaga,ii tot punea intrebari casierului. A luat pana la urma doua pechete de tigari slims slabe si a cerut si un pachet de guma. Cand a plecat de la casa mi-a cerut scuze,a vazut ca ma grabeam. A urcat intr-un taxi. Mi-am imaginat ca se duce sa se intalneasca cu o EA. Pentru ca era clar dichisit,voia sa ii miroasa si gura bine si mi-era si mai clar ca el nu fuma si ca lua pentru o EA tigari. Poate ca erau primele lor intalniri,poate ca se intalneau chiar la ea acasa sau poate intr-o cafenea deschisa si noaptea si poate au sfarsit plimbandu-se pe strazi amandoi. Sau poate se intalneau cu mai multi amici comuni şi ei nici macar nu îi era atat de clar că el ca o place.

  Asta inseamna pentru mine o secventa dintr-un film. Subtilitatea vietii. Sa pot dintr-o actiune banala si o interactiune umana banala sa decodez intimitatea unui om. Emotii,interese,frici,asteptari. Orice uman.

 Cu toate astea,iubesc sa ajung sa stau de vorba cu cate cineva intr-un context total diferit de cum eram obisnuiti sa ne intalnim. Si sa ajungem sa ne povestim vietile,cu invatamintele,furiile,fericirile,curiozitatile,credintele proprii. Daca vine pe fundalul unor aparente total opuse de ceea ce aflu,cu atat mai bine. Microuniversul unui om ma incarca. Ma intreb uneori daca o sa am timp si energie in viata asta sa ascult povestile oamenilor de care ma apropii si apoi sa diger si sa transmit mai departe viziunea mea asupra lor. Pentru ca multe merita spuse. Noroc ca s-au inventat personajele!

  Am ajuns la concluzia ca ne meritam aparentele,desi,de multe ori,sunt cioburi,sunt scoase din contextul vietii noastre. Din cioburi nu prea poti avea imaginea ansamblului a ceea ce a fost inainte sa se sparga.  Sunt (destul de) convinsa ca un om destept si evoluat emotional va invata sa armonizeze aparentele cu restul pachetului. Sau cel putin,un om impacat cu sine,sigur pe sine,fara frici. O sa traiasca liber si discret,cu aparente asumate.

 Recunosc,de multe ori,viata bate filmul :)

 Drumul pe care l-am ales pana acum m-a invatat ca fiecare om e mai mult decat un cliseu. Am invatat sa imi iubesc personajele,oricat de pacatoase ar fi,oricat de ratate sau de kitchoase ar fi,ideea e sa le inteleg alegerile,sa inteleg de unde pornesc ele,fara sa judec. Admit că să faci asta ia multa energie şi trebuie să fii dispus sa ai rabdare (si na,cum oamenii au real jobs,copii,neveste,rate la casa si balene de salvat,cum sa mai aiba si rabdare :))? nu-i nimic,de-aia scriem povesti,sa le usuram calea) (Piece of advice for myself: trebuie sa incetezi sa faci asta tot timpul,you silly! De-aia zice maica-ta ca tu tot ce faci e sa dormi si sa vorbesti la telefon si poate de-aia n-o sa apuci sa salvezi balenele haha).  Acum doar vad slabiciuni si răni. Nu stiu cum mi-am permis sa judec. Sincer,ma credeam mult mai desteapta si mai deschisa la minte.Somehow,we're all damaged.

 Mi-ar placea sa scriu o poveste in care jumatate din film sa fie al ei,si jumatate al lui. Sa arat o poveste de dragoste,de la inceputul efervescent si magic si frumos,pana la sfarsitul plin de durere sau indiferenta sau tristete (sau plin de franturi de durere si de indiferenta si de tristete!). Sa arat ce a marcat-o pe ea,ce a facut-o sa ia decizii poate mici si prostesti,dar care,adunate,sa o aduca la sfarsit. Ce l-a facut pe el sa ia decizii,poate mici sau poate mari. Poate chiar deciziile ei,pe care el le-a perceput cum a putut. Poate ea s-a intristat intr-o zi si si-a hranit frica de singuratate,avea nevoie de certitudinea lui, si poate el in aceeasi zi s-a certat cu ai lui si avea nevoie de certitudinea ei,si amandoi au asteptat sa primeasca ceva ca sa poata sa dea. Sa arat de ce s-a indragostit ea de el si de ce s-a indragostit el de ea,care au fost momentele care l-au miscat pe el si cele care au miscat-o pe ea (pentru ca e incredibil de savuros uneori cat de diferite sunt). Sa arat ca fiecare are adevarul lui si nu exista niciodata un singur vinovat. Sa imi pun intrebari despre ei,sa reusesc sa-mi raspund sau poate nu. Macar sa inteleg povestea LOR,nu doar pe-a ei si nu doar pe-a lui. Poate daca ar fi stiut unul de versiunea celuilalt ar fi luptat mai mult si n-ar fi uitat magia inceputului si credinta ca se vor face fericiti unul pe altul. Sau poate ca,daca n-ar fi invatat din povestea asta sfarsita ceva,n-ar fi stiut sa-si faca actualul/actuala  iubit/iubita atat de fericit/fericita...

P.S.: Splitscreen: A love story

De ce nu imi fac eu patul

 Da,mama,stiu,te-ai intrebat de multe ori asta si te-ai enervat de si mai multe ori. Si ca sa vezi ca totul are un sens,acum am gasit explicatia. Pentru ca am dat de-un un personaj,Vera,o combinatie de Regina Spektor si Fiona Apple,impachetata frantuzeste si servita in Londra. Se iubea cu unu',Lucas,da' s-a terminat. E cam trista Vera,simte nevoia chiar sa schimbe salteaua pe care dormea cu el.

 Asa,deci ea lucreaza intr-o librarie si e genu' ala care tace,tace,pana scoate pe gura o chestie ciudatico-originala. Sta intr-un bar intr-o seara si na,iese si ea sa fumeze,ca doar e Londra si n-are voie inauntru. O observa un tip si-si incearca si el norocul si o intreaba cu ce se ocupa. Vera asta e ludica rau. Pentru ca aude un avion pe sus,zice ca e stewardesa. Baiatu' se prinde si ii face jocul,ii zice ca el e baiatul ala care verifica bagajele si se mira ca n-a vazut-o pana acum. Beau cate ceva si e clar ca in preajma lui ea chiar se distreaza. Pentru ca el o place si stie sa ii creeze starea de bine. Iar ea se joaca. Da' grav. La modul ca nu ii spune cum o cheama,nici nu ii da numarul de telefon. Nimic . Stabilesc sa se intalneasca uite asa: ea spune un loc si el o ora. El,la sfarsitul intalnirilor tot o intreaba atat de frumos: "When will I see you again?". Si,la un moment dat,cireasa de pe tort,ta-daa: "Cat crezi, mai fato, ca putem rezista atat?". Si ea raspunde absolut superb,la fel de superb ca si jocul pe care-l face: "I don't know. Let's find out."  Restul povestii, aici. Iaca traileru':

P.S.: Vera poarta dupa ea un aparat Polaroid cu care pozeaza si paturile proaspat ravasite. Hihi.
P.P.S. Are o atmosfera asa misto filmu' asta,plina de oameni tineri,confuzi,petrecareti,in cautarea propriului destin,cu muzica si something magical pe alocuri :)

Discutie

   Azi,dupa ce Nadal l-a invins (iar) pe Federer in finala de la Roland Garros,a avut loc o discutie intre Doamna Viata si o tanara minora pe nume Licurici,care purta conversi galbeni si avea genunchii rupti:

-Mai,Doamna Viata,ce e chestia asta cu increderea in sine? Am tot citit despre ea,toata lumea zice ca fara incredere in sine e cam naspa,dar niciodata n-am vazut-o,niciodata n-a tinut-o cineva in palma sa imi zica si mie "Uite,asta e!". E de mancare,o gasesc la Carrefour,e o crema scumpa,ce e?
-Ai avut-o de-atatea ori in tine cand ai trait,fata natanga. Nu se vede,ea se simte.
-Cum adica se simte? Ma mai doare uneori cate-un dinte si atunci simt. Durerea. Dar n-am simtit niciodata increderea in sine.
-Pai da,ca nu vin ingeri cu clopotei sa te anunte "Uhuu,acum e faza cu increderea in tine"
-Exact!De-aia nu-mi amintesc nimic.
-Mai tii minte cand erai nervoasa si te simteai singura si nu aveai chef de nimeni cunoscut si a aparut el? Si l-ai tras de mana si-ati inceput sa dansati,mai tii minte? Mai tii minte cand scriai poezii si tot scriai si tot scriai si intr-o zi,i le-ai aratat,in sfarsit,mamei?
-Mda...
-Atunci ai avut incredere in tine.
-Ciudat,nu m-am simtit cu nimic mai speciala,nici macar nu am simtit ca am mai multe kilograme.
-Dar ce umbla prin in capul tau atunci?
- Nu stiu,ca traiam si nu puteam sa si gandesc. Nu ma descurc sa fac doua lucruri deodata. Cred ca am simtit doar ca el,ca si mama, o sa ma lase sa ma exprim cum vreau eu fara sa gandeasca ceva nasol. E ca si cum ei ar fi facut noapte deodata. Pentru ca na,daca nu e noapte,un Licurici nu se vede...



P.S.: Cum zice prietenul Tom Waits in Wristcutters:a love story: "As long as you want it so bad,it's not going to happen- the only way it's gonna work is if it doesn't matter."

It's all so quiet

  Mergand noaptea pe strada mea plina de tei in floare,mi-am amintit de un moment care mie si acum mi se pare de maxima intimitate cu mine insami. Acum vreo 3-4 ani,era noaptea galeriilor si nimeni nu mai voia sa vina cu mine sa vada Galeria Posibila,ne plimbaseram cam peste tot,asta era ultima de vazut. A fost momentul meu "gata,sunt rebela si nu am nevoie de voi ca sa fac asta". Imi placea prea mult numele si credeam ca sigur se intampla ceva misto pe-acolo. Am nimerit strada,nu stiam numarul la care era galeria,am parcat masina undeva aleatoriu si am pornit sa caut Galeria Posibila. Evident,era la celalalt capat fata de masina,but no worries,parea placut drumul. O strada plina de case,cu tufe de mana Maicii-Domnului proaspat inflorite,cu tei si alte verzituri care miroseau incredibil de proaspat,de frumos. O pisica razleata care se holba la mine si nicio urma de om. Asta a fost contextul perfect care m-a facut sa ma simt atat de constienta de sine si totusi atat de calma. Eram clasa a 12-a,ingrozita de examene,de niste alegeri pe care trebuia sa le fac si nu voiam. Aveam in jur colegi hotarati,disciplinati,realisti,rationali. Adica tot ceea ce eu nu eram. Si atunci mi-am zis "De ce atata presiune? Poti sa faci atat de multe.S-o gasi un strung si pentru tine.Totul o sa fie bine :)". Bineinteles,galeria era inchisa,dar nici n-a mai contat.

Acum,o strada plina de tei infloriti,fara oameni si cu felinare puternice imi pare ca un platou de film. Dar tot imi da senzatia de liniste.

Ironic

  Te trezesti dimineata singur,fara sa iti sune alarma,e duminica si e soare. Gasesti tort de ciocolata proaspat in bucatarie. Te urci in masina,pui un cd cu muzica pe care o ascultai acum vreo doi ani si ti se pare ca te intorci la parfumul unei iubiri vechi. Iti place. Doamne,de cand asteptai sa vina caldura. Pentru prima oara anul asta,picioarele sunt dezgolite,pielea e libera sa respire. Si e asa ciudat,pentru ca te-a prins un sentiment in ultima vreme,un sentiment care te face sa crezi ca poti sa faci orice vrei de-acum incolo. Esti tanar si ti se pare ca ai atat de mult de iubit,atat de mult de mangaiat,atat de mult de glumit,atat de mult de alergat noaptea pe strazi cand miroase a tei,atat de mult de dansat si atatea greseli de facut,cu totul noi decat cele de pana acum. Ai aripi. Oameni iti intra in viata si iti arata ca e atat de misto sa ai cu cine sa razi,ca sunt atatea locuri de cucerit si atatea priviri pe care poti sa le intorci,incat tot ce poti sa faci e sa iei o pauza de la toate activitatile zilnice,de la scoala,de la toata lumea pe care ai cunoscut-o,sa ii lasi putin in stand-by si sa pornesti cu rucsacul in spate. Sa dansezi cu necunoscuti si sa aberezi despre viata.Sa intrebi 'de ce?' si sa ti se raspunda 'de ce nu?'. Sa te bagi,doar de dragul de a vedea ce iese si pana cand poate sa tina. Sa ai curajul,aproape tampit uneori,de a gandi mai putin si a-ti elibera complet instinctele. Sa crezi ca urmatoarea ta miscare poate sa schimbe cursul vietii,nu numai al vietii tale,ci al vietii tuturor celor ce te inconjoara. Sa mananci la 5 dimineata in orase indepartate si sa iti apara un om care nu vrea sa te lase sa mananci singur,are povesti sa iti spuna si te place. Sa iti dai seama ca sunt atatea senzatii de experimentat si ca fiecare fiinta cu care interactionezi te provoaca in feluri diferite, te face sa scoti din tine unele parti de care nu aveai habar. Sa te certi doar de dragul pasiunii. Sa vrei sa nu te atasezi si sa iti dai seama ca iti iese,dar nu chiar conform planului. Viata iti arata ca se poate juca cu tine mai spectaculos decat crezi tu ca te poti juca cu ea. Sa cuceresti si sa iti dai seama ca nu asta voiai. Sa ai mai multe de povestit decat timp sa o faci. Sa nu ai timp sa dormi,pentru ca sunt atatea de trait.


   Si apoi,si apoi,si apoi...sa faci pana de benzina pentru prima oara in viata ta,pe un bulevard din centrul Capitalei,pe banda din mijloc :)

Epic

-Zi-mi prima imagine,primul miros,primul sunet,prima idee, care iti vine in minte cand te gandesti la senzualitate.

-Doi oameni mulandu-se unul pe celalalt.

-Si a doua idee?

-Trei oameni mulandu-se unul pe celalalt.

Gavalda-ing

  Fiecare carte pe care am citit-o imi aminteste cumva de locul unde eram,de starea pe care o aveam si de oamenii prezenti atunci in viata mea. Am dat de Anna Gavalda,cu "Impreuna", in vara in care am fost prima oara in delta,la Sulina si tin perfect minte ca am terminat-o la etajul al patrulea dintr-un bloc din Tulcea. Era foarte cald,eram la si cu OP a mea,care se uita la seriale cu fantome. Imi placuse. Am vazut apoi si filmul (Audrey Tatou si Guillaume Canet in aceeasi oala,mmm),care e sub roman si atunci mi-am dat seama ca e vorba de cum abordeaza tipa povestea si ca ii si iese bine. E vorba despre chestia aia: nu conteaza daca cineva incearca sa ii fure ideile,pentru ca oricum n-o sa le poata aborda ca ea. Sîc!

  Mi-am amintit de asta,pentru ca tocmai am citit "O iubeam",tot al Annei Gavalda. Da,abordeaza subiecte la care sunt sensibila (haha,eu sunt genul ala de gagica,sensibila la anumite subiecte si tot ce mai pot sa sper,spre binele meu,e ca pot face diferenta intre cine le trateaza prost si cine le trateaza bine). Femeia asta are un stil curat,simplu,cu mult dialog si mult umor. Si uite asa se salveaza de la a scapa in melodrama si in sentimentalisme si in patetism.

  Am dat in "O iubeam" de multe puncte mici care ma preocupa. Tocmai ridicasem unui prieten problema celui care trebuie sa spuna "Ba,mi-esti indiferent,tre sa ne separam vietile". In orice fel de relatie,de prietenie,de cuplu. E groaznic sa fii ala care trebuie sa spuna asta. Adica pe celalalt,cum zice si unul dintre personaje din romanul asta,o sa se gaseasca cineva sa-l consoleze. Ma rog,sunt doua dureri diferite,dar sunt DOUA dureri,nu e una singura in momente ca astea. Ce ii spui unui om care nu a gresit cu nimic,practic,pe care poate il cunosti de mult timp si cu care ai trait momente foarte frumoase? Dar simti ca tu te-ai transformat,nu mai mergi in aceeasi directie cu el si (urat spus,dar atat de adevarat) nevoile tale s-au schimbat? Mda,probabil ca e nevoie de curaj sa iti asumi asta, s-o si rostesti si sa iti asumi si reactia celuilalt. Eu,recunosc,nu l-am avut la momentul cand am trait asa ceva. Mi se parea ca nu poti spune prea multe in asemenea situatii,mai bine pleci,mai dai un buna ziua din complezenta si lasi viata sa umple goluri.

Aici avem un socru si o ...fosta nora. Adica se intampla ca baiatul domnului socru sa isi ia intr-o zi bagajele,sa se urce intr-un avion cu amanta lui si astfel sa se desparta de sotie. Asta,sarmana,se credea fericita,avea viata ei de familie pe care o alesese si care ii placea si se trezeste deodata cu barba-su cu bagajele in mana. E cam devastata. Pleaca la casa de la tara a lu' socra-su cu cele doua fete si acolo ajunge sa aiba un dialog misto cu batranul asta conformist,care nu-si arata niciodata sentimentele. Insa,in fata femeii asteia care purta candva,demult,conversi galbeni (cred ca sunt misto gagicile care poarta conversi galbeni),el se deschide. Si ii atrage atentia prin povestea lui de viata,prin netrairea unei mari povesti de dragoste (haha,de-aia e mare,ca e neterminata),pentru ca nu a avut curajul sa isi paraseasca sotia si s-o iubeasca pe cealalta. Asta,asa mare si gros rezumat de mine. Lucrurile sunt mult mai fine in roman. Batranul e misto ca personaj. Un copil extraordinar de cuminte inca de mic,pentru care sa urce cu liftul pana la etajul sase era marea aventura,care se casatoreste cu primul flirt (transformat intr-o sotie ca la carte,intr-o relatie prea confortabila si prea conventionala). (Si acum imi amintesc de Yohji Yamamoto in trailerul filmului sau: Too good harmony is boring,maybe conflict is charming,exciting.) Nenea asta,la 42 ani,se indragosteste de o traducatoare cu care isi traieste momentele (evident, scurte si intense) prin camere de hotel in diverse orase ale lumii. Si e atat de misto cum COINCIDENTELE ii dicteaza cursul vietii: cand se hotaraste sa divorteze,ii apare in birou secretara pe care tocmai o parasise sotul si pe care o vede daramata. Si atunci i se pare ingrozitor sa iti lasi sotia.

Si amanta din amintirile lui e misto. Cum scrie ea,cand stau impreuna in camere de hotel, liste lungi cu activitati banale pe care viseaza sa le faca cu el: "...sa beau margarita la umbra,sa trisez,sa invat sa folosesc un fier de calcat,sa arunc fierul de calcat pe fereastra,sa cant in ploaie,sa fug de turisti,sa ma ametesc,sa-ti spun tot adevarul,sa-mi amintesc ca nu orice adevar trebuie spus,sa te ascult,sa-ti dau mana,sa-mi recuperez fierul de calcat...".

Sunt multe chestii mici si misto. De exemplu,fraza care il convinge sa o angajeze pe cea care ii va fi o viata secretara: ii spusese ca ea nu vrea sa fie ciupita de fund si ca nu vrea sa se intoarca la parintii ei acasa. Ca o se intoarca numai cand o sa aiba o masina a ei,ca sa fie sigura ca poate pleca!


Cand eram mica,eram obsedata de nobletea oamenilor in situatii dintr-astea de viata. Nici nu voiam sa imi imaginez viata langa niste oameni care se cearta voluptuos. Cum mi se mai parea ca nu am ce discuta cu oamenii care nu dau la mate-info dupa clasa a opta.Acum cred ca nobletea asta pe care mi-o imaginam eu era de multe ori amestecata cu ipocrizie,acum cred ca un om care se cearta cu pasiune poate sa fie mult mai nobil decat unul care refuza sa se certe si mai cred ca unii dintre oamenii care nu au facut mate-info sunt foarte interesanti.Dixit!

Nothing is forever and that's cool

Una dintre cele mai misto premise intalnite in ultima vreme mi se pare asta: One Day. Deocamdata doar trailerul. Nu vorbim de capodopere,dar are sanse sa fie un film decent si poate chiar foarte dragut. Ma astept sa aiba chestii care sa-mi placa,nu doar ideea asta. Bine,si Anne Hathaway,careia mi se pare ca ii sta bine cu orice lungime de par (ador asta la femei).

 Credeam ca oamenii AIA importanti sunt cei fara de care nu poti trai zilnic. Credeam cu putere numai in povestile mari si lungi. Ma astept ca povestea asta sa imi demonstreze fix inversul,si anume ca e FOARTE TARE sa cunosti pe cineva,sa te intalnesti cu el o singura zi pe an,in fiecare an,si sa traiesti momente intense,sa iti lase emotii mari si diverse,sa lase intrebari si curiozitati care sa creasca,sa te faca sa te simti viu,timp de 364 zile,cate mai ai,pana la urmatoarea intalnire. Sa iti traiesti viata,cu amalgamul ei,care uneori strica povestile de dragoste,departe de celalalt. Pe celalalt sa il stii la fel de ocupat cu viata lui,la fel de ocupat sa se lupte sa evolueze,sa greseasca,sa doarma langa altcineva noptile, dar sa se intoarca la tine cu o sete incredibila de momentele voastre scurte. Cred ca e un schimb de energii foarte misto si mai cred ca e atat de tare sa lasi uneori lucrurile in coada de peste,sa nu clarifici nimic,sa nu stii ce se intampla maine sau la anul,sa alergi,avand totusi credinta ca alergatura asta are cel putin cate un final. Macar unul pe an,in care nu discuti/simti/faci nimicuri cotidiene,ci chestii mult mai mari.

 Poate pentru ca am o maaaare foame pentru tot ceea ce imi poate arata ca 'marile' mele idei pe care le am despre viata si care sunt pur teoretice (majoritatea)(ok,radeti) sunt,de fapt,niste mari clisee si pot fi rasturnate,pentru ca viata este groaznic de ironica,se distreaza maxim testand limitele unor fiinte natangi,care se autolimiteaza prin definitie.

 Abia astept sa ma indragostesc de un baiat cu parul lung. Abia astept sa ma opreasca politia si sa fac misto,sa ma comport ca o nebuna. Abia astept sa intalnesc prima ciorba de burta perfecta. Abia astept sa ma ridic in picioare,in timpul unui curs plictisitor si sa plec. Asta dupa ce urlu nitel. Abia astept micile momente in care pur si simplu,viata bate filmul.

Franţuzisme

 Stau uneori si ma minunez la frumusetea unor expresii. E clar ca am o sensibilitate pentru cuvinte,pornind cu forma (de la cea scrisa pana la cea rostita),si terminand cu fondul,de la sensul lor denotativ,pana la (mai ales) cel conotativ. Iubesc alunitele,mi se pare ca alunitele sunt semne distinctive (sunt sigura ca gemenii au altfel pozitionate alunitele) care infrumuseteaza oamenii,am crezut asta dintotdeauna. Cand am descoperit cum spun francezii alunitelor,cred ca am avut un fel de revelatie,un soi de confirmare a modului cum vad lumea prin alunite: grains de beauté. Daca as traduce mot-à-mot,ar insemna grăunţe de frumusete. Alunitele nu sunt niciodata banale,sunt frumusete adunata in grăunţe pe pielea unui om :)

Am vazut recent 'Stardust' si cred ca titlul asta ar fi sunat mult mai bine daca ar fi fost in franceza: poussière d'étoiles. Imi placea expresia inca din liceu (Diana,daca citesti asta,cred ca-ti amintesti). Mi se pare ca forma expresiilor astora in franceza emana o senzualitate care fac conceptele in sine cu mult mai seducatoare. 

Parca si maselele de minte,pe care le urasc cu desavarsire si de care abia astept sa scap,suna mai bine: dents de sagesse. Cand o sa am film(ulete) la fel de bune ca synopsisurile sau tag-line-urile pe care le scriu,o sa fiu mare.

P.S.: Eram in primul sau al doilea an de liceu,intr-o farmacie de pe Magheru;atunci am vazut un gel de dus Bourjois pe care scria 'grains de beauté'. Cand ma gandesc ca au unul care se numeste 'Déshabillez moi!'...