Îmi place foarte mult să fiu un observator, cam oriunde aș fi. Iubesc să stau la coadă la doctor sau la magazin, pentru că oamenii reacționează și acționează în multe feluri, ca să umple timpul ăla. Ori vorbesc la telefon, ori încep o discuție cu cel de lângă, ori citesc ceva, ori se agită.
Îmi place mult să scriu ce observ la oameni, atât timp cât ceea ce fac, ce zic sau chiar ce poartă ei transmite ceva interesant.
Orice om te lasă să scrii despre el, atât timp cât scrii de bine. Când emoționezi scriind de bine despre cineva, acel cineva e complimentat, se simte bine, te mai roagă să scrii despre el. Îmi plac mult reportajele și documentarele care vorbesc despre pasiunile unui om, orice fel de pasiune a oricărui fel de om. Iubesc oamenii care vorbesc cu profunzime și pasiune despre timpul dedicat meseriei lor, îmi plac oamenii care se redescoperă prin hobby-urile lor și îmi place să scriu/văd/citesc despre ceea ce îi face pe oameni fericiți sau îi face să fie curioși, să se caute; e vorba despre ceea ce îi ține într-un ritm propice evoluției lor. Cred că atunci omul e viu, e într-un moment bun al vieții sale și poți scrie ceva care să inspire mulți alții. Cred în lucrurile simple pe care le fac oamenii, care te surprind, dându-ți peste cap toate impresiile pe care ți le făcusei.
Dar ador, de fapt, reportajele/documentarele complexe, iar complexitatea nu apare decât atunci când cunoști și un pic din slăbiciunile, defectele, lucrurile care fac confuz/nefericit/nesigur omul respectiv. Când cunoști bine, poți scrie poate și de bine și de rău; cu un ton echilibrat, vreau să cred că va ieși ceva interesant, care să nu fie deloc răutăcios.
Și mă gândesc la asta și analizez procesul, pentru că viața îmi iese deseori în cale cu imagini pur cinematografice ale unor personaje care se află într-un moment de slăbiciune al vieții lor. Ceva e trist acolo, e un moment în care n-au control de sine și nu sunt nici eroi, nici modele, nici luminați. Aș zice că sunt oameni, dar pe cine interesează să scrii despre el, atunci când nu flatezi?
Chica și cercelul în ureche mi s-au părut mai mereu kitschoase. Și la el tot kitschoase le-am găsit. Farfuriile jegoase, traiul în casa aia cu tavanul ud, unde se adună fluturi negri. Cerșetorul care stă pe stradă, dormitând, cu un porumbel pe el. Cearșafurile din casa fratelui, stropite cu vin, pe care acesta se culcă liniștit apoi. Casa negrului, în care stau trei oameni într-o cameră foarte mică, în care se face mâncare într-o bucătărie improvizată. Nevastă-sa, care își ține piciorul pe masă, fumează la masă, ca, mai târziu, să mănânce înghețata cu degetele și să-i instige pe copii să facă același lucru (și asta-mi amintește de un foarte drăguț medic nutriționist -mai degrabă un om care vrea să învețe oamenii să trăiască sănătos, dar și cu chef, cu plăcere-, care spunea că am uitat de legătura dintre simțul tactil și mâncare; furculița ne-a cam îndepărtat de plăcere).
Pentru mine, toate cele de mai sus sunt o exprimare foarte plastică a unei lumi. Toate cele de mai sus arată foarte bine în film, iar Inarritu chiar știe cum să pună camera pe ele, în ce lumină să le filmeze șamd. E jegul și e kitschul, exprimate plastic, așa cum îmi place mie.
Mi-am amintit de cum îmi pune bunică-mea la pachet ghiveci de legume (cel mai bun din lume, evidemment) în găletușele de smântână, puțin murdare pe dinafară de țărână. Mi-am amintit de mătușă-mea Dorina, care stă la ultimul etaj al unei vile naționalizate, cu camere ciudate și mici, și de tavanul ei mereu-ud-atunci-când-plouă (în mare contrast cu cearșafurile ei albe perfecte, mereu apretate).
Când a pus mâna pe actele vechi, ale tatălui mort de demult, mi-am amintit cum am găsit într-un sertar actele bunică-mii moarte, certficatul ei de naștere (probabil cel mai vechi obiect personal al familiei mele), unde, în dreptul tatălui, e o liniuță.
Filmul ăsta mi-a amintit de cum îmi vorbește mama de oameni care fac "bișnița mică", genul ăla de activitate high risk, în care câștigurile sunt foarte mici. Mama vorbește cu respect de oamenii de genul ăsta. Sumele câștigate sunt mici și culmea e că ele contează pentru oamenii ăia, încât riscă atât de mult și nici nu au vreo metodă de apărare (legală sau ilegală, I don t give a damn). Ban la ban trage și când nu ai niciun ban, banul nu are la ce să tragă. Și te chinui, așa cum poți, și cum consideri. Ăia care vând și droguri mi-au amintit de un interviu televizat cu o femeie care vânduse droguri și primise o pedeapsă mai mare decât cea a unui violator. Beat this shit! Îmi amintesc de domnul educat, cu bani, respectabil, care făcea asigurări bijuteriilor, diamantelor foarte scumpe și care-i vindea ponturi lui Cary Grant în To catch a thief (1955). Diferența dintre el și femeia care a luat nu știu câți ani e că ea n-a știut pentru ce să riște. E nașpa și mă-nfurii că viața nu-i educă pe oameni din timp să nu riște pentru puțini bani, iar disperarea e o doamnă periculoasă, care întunecă gândirea, istețimea (ideile de afaceri sunt destul de proaste la disperare -cine naiba o să dea bani mulți pentru genți falsificate?!-), mai ales atunci când ai copii.
N-am cum să zic despre filmul ăsta că e genial, dar în mine a trezit emoție și îmi asum că n-oi fi vreo rafinată când e vorba de emoții instinctive (cele mai ușor de trezit), dar le simt și asta mi se pare uneori mai important și mai inspirațional.
P.S. Titlul. And pay attention to Bardem, care e bun, deși mie nu-mi place deloc arătarea lui.
Aș fi scris despre Bill Cunningham, sunt niște idei interesante pe care le-am reținut din documentarul ăsta:
Dar documentarul ăsta m-a făcut să mă gândesc la o concluzie a lui 2011.
1. E anul în care mi-a fost silă de orice fel de dependență.
Nenea Bill zice: "That s the important thing, never to be OWNED". El se referă la banii pe care i-a refuzat uneori de la reviste, doar pentru a-și face treaba fix așa cum voia el și mai zice "Money is the cheapest thing. Liberty and freedom is the most expensive."
Eu zic că în sfârșit am simțit starea de stabilitate singură, mi-am simțit viața plină, dedicată în primul rând mie, ca apoi să simt și în cuplu o stare dulce, dar nemaladivă, lipsită de bolnăviciunea unei dependențe emoționale.
Mai zic că e primul an în care am simțit nevoia să stau mai mult în lumea mea și să am chef mai mult de gărgăunit în capul meu, decât să gărgăunesc cu lumea, socializând.
Și e anul în care m-am lăsat de fumat.
2. Am realizat că ai nevoie de foarte puține lucruri ca să trăiești, să simți că viața e bogată. Anne Flanders, redactorul șef "Details", care a lucrat cu Bill, crede despre el că ar proveni dintr-o familie înstărită și nu ar recunoaște asta, pentru că "Only people who come from wealth live the way he lives". Bill locuia în Carnegie Hall, într-o cămăruță plină cu fișete metalice, în care păstrează toate negativele fotografiilor pe care le-a făcut. Peste fișete, e un pat. Ah, și multe cărți. Baia o are pe hol, la comun. Poartă o jachetă albastră, pe care și gunoierii din Paris o poartă, pentru că e foarte practică, are multe buzunare. Circulă cu bicicleta. Bea cafea ieftină și declară că în New York, cafeaua e cu atât mai bună, cu cât e mai ieftină.
Eu am fost în excursia mea prin Italia, când am realizat de cât de puține produse și haine am, de fapt, nevoie. Și ce mă fascinează și mai mult e o discuție avută cu mama, care e prima generație încălțată din neam. Care are tendința de a acumula material mult, să facă, să lase, casă, mașină. Și vin eu și zic că-mi doresc să vizitez cât mai mult, că aș face masterul în Argentina și tot așa. Și stă ea și se gândește și-mi zice că poate că fericirea mea nu stă în lucruri, pentru că eu deja le am, chiar dacă la modul basic.
3. E anul în care am redescoperit sportul. Daca unele dintre cele mai fericite veri din viața mea de copil se desfășurau pe terenul de tenis, unul dintre momentele mele cu mine se desfășoară pe salteaua de exerciții. Și mai ales după. Am reînceput să-mi simt mușchii. Și cred cu desăvârșire că e o manieră de respect pentru mine, ca om și ca femeie. E o nouă metodă de testare și antrenare a voinței. E secunda când mușchiul doare și aș renunța instant, dar mă pot ambiționa să duc mișcarea până la capăt. Iar capătul îmi dă o mare satisfacție.
4. E anul conștientizării puterii părului femeii. Dacă părul scurt simțeam că-mi accentuează ochii, că îmi dă o mare libertate când vine vorba de spălat, aranjat, cu părul lung e altă poveste. E adevărat, părul scurt e genial, poți face sport lejer, îl speli zilnic, se așază instant, ai mai mult timp pentru cu totul altele. Îmi imaginez o femeie-artist, cu trei copiii, care poartă și tocuri și mai și gătește. Poate să aibă o feminitate puternic definită, o personalitate efervescentă, care te duce dincolo de fizic, exprimată prin părul scurt, care îi și permite, strict ca timp vorbind, să ducă la capăt cât mai multe. Dar părul lung e părul ielelor, al nimfelor, al ondinelor. Îți dă posibilitatea de a-l coafa în multe feluri, de a purta orice cercei (pentru mine cerceii și inelele sunt BIJUTERIILE), deci de a găsi cu mult mai multe expresii vizuale ale feminității.
5. Apropo de documentar...mi-am dat seama cât iubesc documentarul, și mai ales cel axat pe oameni. Să încerci să cunoști un om înseamnă, în primul rând, să te fascineze, să trăiască/gândească/facă ceva într-o manieră cu totul proaspătă ție, ca spectator. Da, e vorba și de cum vezi oamenii. Am o idee de emisiune/documentar/interviu în care să pot cunoaște oameni diverși, de la spălători de mașini, instalatori, până la cântărețe, fotomodele sau profesori universitari. Asta pentru că am fost fascinată pe rând de domnul Fane, instalatorul nostru, de băiatul care vinde în piața Gorjului carcase de telefoane și prize, de fenomenul Inna și tot ce înseamnă echipa și disciplina din spatele unui astfel de performer (și nu, nu discut calitatea muzicii ei, mă interesează cu totul altceva), de unii dintre profesorii mei, care mi-au servit drept model de minte deschisă prin întrebările lor, care se nasc și din căutarea lor continuă (deci și cultura acumulată), dar și prin normalitatea cu care își trăiesc astfel viața.
Of course, being nostalgic and old, I can't stop falling for Truffaut's words:
"When I was a critic, films were often more alive though less "intelligent"
and "personal" than today. I put the words in quotes precisely
because I hold that there was no lack of intelligent directors at that
time, but that they were induced to mask their personalities so as
to preserve a universality in their films. Intelligence stayed behind
the camera; it didn't try to be in evidence on the screen. At the
same time, it must be admitted that more important and profound
things were said around the dinner table in real life than were reflected
in the dialogue of the films that were being made, and that more
daring things took place in bedrooms and elsewhere than in the movies'
love scenes. If we had known life only through the movies, we could
quite believe that babies came from a kiss on the lips with the mouth closed.
(...)
As for erotic or pornographic films, without being a passionate
fan I believe they are in expiation, or at least in payment of a debt
that we owe for sixty years of cinematographic lies about love. I am
one of the thousands of his readers who was not only entranced but
helped through life by the work of Henry Miller, and I suffered at
the idea that cinema lagged so far behind his books as well as behind
reality. Unhappily, I still cannot cite an erotic film that is the equivalent
of Henry Miller's writing (the best films, from Bergman to Bertolucci,
have been pessimistic), but, after all, freedom for the cinema is still
quite new. Also, we must consider that the starkness of images poses
far more difficult problems than those posed by the written word.
Anyone can be a film critic. The apprentice supposedly need not
possess a tenth of the knowledge that would be demanded of a critic
of literature, music or painting. A director must live with the fact
that his work will be called to judgment by someone who has never
seen a film of Murnau's."
Pentru că iubesc spatele gol al femeilor precum Ashley Judd.
Pentru că iubesc atunci când prietenia unor femei și empatia pentru o ființă care iubește același bărbat sunt mai mari decât gelozia și neputința instinctivă de a-l împărți.
Pentru: "Diego has never belonged to anybody. He belongs only to himself. And that, of course, is what makes him so desirable. He's the best of friends and the worst of husbands."
Pentru:
"-I want an exhibition in my own country.
-Which they will give you after you become famous somewhere else."
Apropo de asta, Truffaut reamintea un citat: "People of the world are so imbued with their own stupidity that
they can never believe that one of their own has talent. They appreciate
only people of letters who are not of their world." So Marcel Proust
wrote to Mme. Straus
Și pentru discursul Tinei, pe care aș fi vrut să-l am în cap atunci când vorbeam cu profa mea de română dintr-a 12-a, Adriana Donciu, despre căsătorie:
"I don't believe in marriage. I think at worst it's a hostile political act, a way for small-minded men to keep women in the house and out of the way, wrapped up in the guise of tradition and conservative religious nonsense. At best, it's a happy delusion. These two people who truly love each other have no idea how truly miserable they're about to make each other. But...When two people know that and they decide with eyes wide open to face each other and get married anyway, then I don't think it's conservative or delusional. I think it's radical and courageous and very romantic."
Și pentru că, până la urmă, e o poveste despre Frida Kahlo.
Acum, că te-ai uitat la reclama de mai sus, sunt curioasă ce crezi despre ea. Pentru că mie mi-a lăsat două gusturi diferite.
First of all, da, și eu cred că norocul îți vine în viață după felul de a aborda lucrurile. Cred că ne cam facem singuri norocul și ne merităm oportunitățile. Și mai cred că ceea ce e menit să ți se întâmple bun, ți se va întâmpla, important e să rămâi deschis și curios (în sensul pozitiv al cuvântului; curios în sensul de a vrea să înveți, să evoluezi, să asculți, SĂ AI CHEF). Și iubesc într-un mod total nesuperficial superba manieră care poate părea superficială, de a trata viața cu umor, cu nonșalanță, je m'en fiche-ismul. Adică să nu iei viața în serios, cum pare să facă personajul care se bucură DE TOT, prinde oportunitățile din zbor, trăiește și după aia gândește.
Laud spontaneitatea și lipsa de frici. Dar nu ridic la rang de "așa da" tupeul (care se poate confunda cu curajul -dar, vedeți, e o nuanță între ele, iar nuanța asta dă sau nu finețea fenomenului-). Cred că spontaneitatea se mai și naște când deja ai un bagaj de cunoștințe în spate (o să ridic toată viața în slăvi educația și mințile deschise de educație, deci o să cred toată viața despre mine că mai am muuuult de învățat. Și, da, spontan ești când ai încredere în tine.
Mi se pare totuși că alipitul a două atitudini atât de extreme le face pe ambele personaje să aibă câte o problemă. Unul e prea tupeist și e de iertat doar pentru că e tânăr. Unul pare antisocial, de-a dreptul, deci și el, sărmanul, are o problemă. Dar poate fi doar un tip cu bun-simț, pe care, în opoziție cu celălalt, îl vezi antisocial. Na, dacă ești antisocial și îți asumi, stai cuminte în casă, citești sau ce faci tu pe-acolo și ești total de respectat pentru asta, nu ieși. Și ce mă deranjează, de fapt, e că reclama asta prezintă rețeta asta a succesului ca fiind SINGURA. Or mie varianta tupeistului mi se pare un atac la discreție. Adică cum, e singura cale de a fi fericit și de a te bucura de tot ceea ce îți oferă viața?! Ba bine că nu. Cred că și oamenii lenți și atât-de-uncool-liniștiți se bucură de viață. Numai că asta chiar ține de experiență și de percepția asupra lumii. Înțeleg tagma hulpavilor, dar cred că maturizarea și rafinarea înseamnă, uneori, îndepărtarea de ea (deși...când o să mă satur de comedii sofisticate?!), dar nu moartea pasiunii.
Anyway, pentru mine, viața era ca o masă cu multe feluri de mâncare, pe care le-nghițeam nemestecate. Or, când mănânci nemestecat, de-aia mănânci mult, pentru că papilele gustative nici nu au timpul de a trimite informația la creier, ca să poți avea senzația că savurezi, că simți cu adevărat gustul și plăcerea. Acum e altceva. N-aș mai grăbi lucrurile.
Dar na, e de-nțeles că trebuie să asociezi o asemenea stare cu un brand și că ție, în calitate de consumator, trebuie să îți rămână senzația că doar cu brandul ăla se poate fericirea; întrebarea e dacă se poate face asocierea mai fin și mai complex de-atât, tot în două minute. Probabil, dar scopul propovăduirii "căii unice" rămâne arghh.
"Nu poate fi inventat niciun kitsch pe care viața să nu-l depășească."
Mă fascinează kitsch-ul, mă fascinează uneori viața brută, cu un simț estetic sălbatic. Cred că e o frumusețe care se naște din urât, din gunoi, din aglomerare inconștientă. Mă fascinează favelele, zonele noastre periferice. Porobabil că mă fascinează cumva cât de pline de viață sunt locurile respective.
Că tot m-am dus cu gândul la favele, mi-am amintit de:
Ce e tare la filmele bune e că întotdeauna îți expun cel puțin două opțiuni, niciodată nu îți dau senzația că e doar o variantă-n viață. Vrei să te căsătorești, foarte bine, nu vrei, la fel de bine; singurul lucru important e să fii conștient și mulțumit de decizia ta. Filmele bune nu judecă, nu expun teze. Gen dacă ești burlac convins, workaholic și în weekend petreci cu fotomodele și Grey Goose, un film bun în care ești personaj nu te va privi nici ca pe ceva supercool și nici nu te va blama, ci va scoate din tine o emoție, o senzație, niște gânduri umane. Filmele bune ies din sfera moralei, nu discută în termeni de "așa e bine" sau "așa e rău", ele se învârt în sfera estetică și, mai ales, a unghiurilor proaspete asupra vieții.
Filmele bune nu te învață să cauți cu disperare fericirea, filmele bune te învață să te cauți întâi pe tine, să-ți pui probleme, să te iei la întrebări. Și cred că ar trebui să fiu mai concretă, că altfel nu scot altceva decât truisme, I know. Să te cauți întâi pe tine înseamnă să vezi dacă îți explorezi potențialul la maximum, să afli dacă tu ești cea mai importantă ființă din Univers pentru tine, dacă stima de sine e la cote ridicate, pentru că asta te face să atingi așa-numitele momente de succes (profesional sau personal). Să înveți care ți-e locul, și aici mă refer la educație. Crede-mă, întotdeauna va fi un om mai educat decât ești tu, dar asta nu trebuie să te frustreze, ci să îți dea energie, că mai ai de la cine învăța ceva. Așa cum discutam azi la școală, e cea mai mare greșeală să crezi că tu ai inventat roata, să petreci timp și energie, încercând să inventezi roata și fiind mulțumit tu de tine că ai reușit s-o inventezi, când au fost alții înaintea ta demult care-au inventat-o.
Filmele bune m-au ajutat să-mi accept natura romantică și să-mi ascut istețimea, să scap de naivitatea copilărească. Aș râde de mine zicând că era o naivitate tâmpă; well, am învățat să lupt totodată să-mi păstrez candoarea. It's freakin gold.
Filmele bune te fac să te iei mai puțin în serios, să te relaxezi, să îți rafinezi umorul, care it's freakin platinum. The shit in life e mult și tre să-i faci față, iar eu altă metodă mai bună ca umorul jur că nu știu!
Filmele bune nu te impresionează arătându-ți victime perfecte și călăi perfecți. Pentru că ei nu există, pentru că victimele emoționale există, atât timp cât ele însele permit să fie. Călăul perfect pălește când realizezi că te poți detașa, ca victimă, când ai siguranța propriilor alegeri care nu te lasă să te simți pus la colț de un om cu minte-ngustă.
Filmele bune pun în discuție complexitatea, în general. De-aia mi-aș fi dorit atât de mult ca soția tipului din One Day(2011) să nu fie extrema lui Anne Hathaway, pentru că e prea simplu când e așa și e prea simplist să vezi lucrurile așa.
P.S.: Filmele bune schimbă ceva în tine. Dacă nu m-ai mai văzut de-un an sau chiar mai mult, când ne-ntâlnim, dac-o să-mi spui că m-am schimbat, să știi c-o s-o iau ca pe-un compliment.
E ciudat cum te legi de spațiul în care trăiești. Am nostalgia primului apartament căruia i-am zis casă, unde încă mă visez de fiecare dată. Deși am crescut până la șase ani la țară, așa cum povesteam, am considerat mereu că, de fapt, casa mea e apartamentul în care stăteam cu părinții în București.
Când am trecut clasa a 6-a, ne-am mutat de-acolo. Îmi amintesc perfect calendarul mare pe care îl aveam și pe care încercuiam datele când se întâmpla ceva legat de apartament: când au venit să-l vadă cei cărora le-am vândut, când s-a luat hotărârea de a-l vinde, când a fost ultima noapte în care am dormit acolo.
Nu știu ce copac aveam în fața geamului, unul care crește mare și viguros, oricum. Ideea e că tot așteptam să crească suficient, încât să deschid geamul, să întind mâna și să ajung astfel să rup o frunză din el. Era mai și ploua. Fix în perioada în care am hotărât să vindem apartamentul, a venit o ploaie care îndoia copacul și-așa am reușit eu s-ajung să iau o frunză din el. N-o mai am.
Când a venit la școală vorba de ideea unui proiect cu 15 povești scurte (scrise de cei 15 studenți ai clasei noastre de Scenaristică), pe care să le lege un fir roșu, a venit și ideea unui apartament închiriat în care se tot mută oameni. Încă mi se pare una dintre cele mai mișto idei, să vezi ce oameni ajung să-l locuiască, cum se schimbă apartamentul după cum sunt și ei, și, MAI ALES, ce se întâmplă acolo. Că sunt poveștile tale, cu primul tău iubit student care locuia acolo și prima ta noapte de sex cu el, că sunt poveștile mele cu colega mea de bancă din liceu și diminețile de weekend mahmure împreună, în care visam și ne plănuiam viitorul, că e primul apartament pe care l-ai închiriat cu femeia cu care erai hotărât să trăiești toată viața, e clar că sunt bucăți de viață în ele. It's the road-map of your life.
P.S.: Un film foarte mișto despre o familie tânără, care încearcă să găsească locul potrivit pentru a petrece viața de-acum înainte, cu tot cu copilul lor pe care îl așteaptă.
În ultimele zile, stau și mă gândesc la un om pe care mai am puțin și-l trec la oameni care mă inspiră. E vorba despre un nene, despre al cărui film, Flaming Creatures, tre să scriu o analiză la școală. Și chiar e un film care îmi pune multe probleme, pentru că nu e în niciun fel convențional. Da, știu că un om face revoluție când reușește să gândească în afara convențiilor. Scriam eu când eram mai mică, deci și mai naivă, că e foarte important să îți construiești cumva propria logică și să fii capabil să o impui. De-aia e genial frate-miu, pentru că orice-ar face, e capabil să scoată argumente din neant în propriul său interes și așa devine omul care are un răspuns la orice răspuns (!), deci și ultimul cuvânt. Desigur, te stoarce de energie ca interlocutor sau te motivează (a se citi te enervează). Dar tot e fascinant, tocmai pentru construcția unei logici, unei retorici proprii, pe care o susține instinctiv foarte bine.
Jack Smith, nenea ăsta de care zic, e un personaj cu totul aparte și total interesant. Pentru mine, e un scriitor vizual de basme contemporane, mai complexe și mai extravagante decât basmele as we all know them. E un om care avea o imaginație dementă, o mare dragoste pentru imprevizibil și gunoi (adică frumusețea anti-Hollywood) și cea mai frumoasă chestie la el e că încerca s-o fotografieze și s-o pună pe ecran. IMAGINAȚIA, the coolest thing ever. M-am trezit că era născut fix pe 14 noiembrie, deci azi e într-un fel ziua lui. E un personaj extrem, pentru care mâncarea nu era deloc importantă și care s-a autoinfectat cu HIV, pentru că i se părea lui că o astfel de moarte ar fi o moarte departe de banal. Și era fericit în spital, cred că era prima oară când mânca mese la interval de timp regulat. Era în stare să țină unul dintre performance-urile lui 7 ore, fără niciun spectator, doar de dragul conceputului, al ideii. Am aflat asta într-un documentar foarte interesant, cumva despre lumea aia underground de după anii 60 în America. Iaca și trailerul.
Nenea Jack Smith era atât de cool, încât l-a inspirat pe mult-mai-celebrul Andy Warhol, omul care, în opinia mea, a mainstream-izat undergroundul. La modul că e un exemplu celebru de pr și marketing personal, un om care a schimbat imaginea romantică a artistului care moare singur, în mizerie, în imaginea dezirabilă a artistului cu care toate vedetele vor să petreacă. Bleah. Deși îmi dau seama că e un soi de inteligență, remarcabilă chiar, simt atât de instinctiv să o resping. Desuetă, maică, asta sunt. De Anna dello Russo ce să mai zic, o urăsc pentru că știu despre ea mai mult decât știu despre pictorialele pe care le realizează.
Și aici ajung cumva la perversitate. Și la îndemnul-clișeu, care nu spune nimic concret "Fii tu însuți/însăți", căruia îi înțelegi sensul și de care poți să râzi abia după ce ți-ai dat seama pe propria piele ce înseamnă să fii tu însăți. Pentru mine, ăla e cumva momentul-cheie când naturalețea e pe cale să dispară și să vină perversitatea în loc. De fapt, ăsta e riscul, nu se întâmplă neapărat așa. Perversitate poate e un termen prea generic și încă nu știu dacă frumos sau urât, eu îl folosesc aici doar pentru a descrie ceea ce se întâmplă atunci când realizezi că ceva atât de natural ființei tale poate deveni un mijloc excelent pentru a trage foloase de pe urma celorlalți, de orice natură. Sau că pur și simplu realizezi că ceea ce ești poate fi folosit într-un anume scop. Și nu, nu e vorba doar de a-ți asuma ceea ce ești. De-aia apare întrebarea oare tot ceea ce a fost Jack Smith până la moartea lui a fost o treabă conștientă, la modul "băi oamenii sunt șocați, eu trebuie să îi șochez în continuare cu ceva"? Eu înclin să cred că nu, că în mintea mea asta e Lady Gaga, o tipă genială, care scoate bani mulți de pe urma mișto-ului pe care îl face de oameni. Cred că la el chiar era natural, sau sper, spre binele meu, adică al dragului de care îl am de omul ăsta.
P.S. Cel mai frustrant pentru mine e să mă pună cineva pe loc să inventez/spun o poveste. Ok, cu asta intenționez să mă ocup, asta mă-nvață la școală, dar să zică cineva "hai bagă o poveste" e ca și cum îți cere iubirea vieții tale "spune-mi că mă iubești". Măi iubirea vieții mele, unde mai e farmecul? Eu i-aș răspunde cu o glumă, pentru că să ceri nașterea unei astfel de afirmații îi știrbește tot farmecul, toată naturalețea, tot neașteptatul.
P.P.S. De-aia atunci când am un deadline, e ca și cum îmi ține cineva cuțitul la gât "trebuie să scrii ceva frumos și interesant pentru că la orele 12 cineva îți va citi povestea". Și de-aia, la un minut după ce ratez deadlineul, mă relaxez și mintea mea își zice "Stai drăguță liniștită, acum te poți dezlănțui cum vrei, nimeni nu se mai așteaptă la ceva de la tine, poți scoate câte revel-absurdități dorești. Ești liberă." Și uite-așa, tre să-nvăț s-o păcălesc pe Doamna Minte, să-mi provoc, să-mi induc cumva procesul de "stai liniștită, ești liberă". Bună ziua, doamnelor și domnilor, tocmai ați asistat la nașterea unei perversități la cel mai abstract nivel!
Mă trezesc uneori într-o stare retardă de fericire și stau și mai stau și-mi dau seama că e o stare clișeică și totuși mă face să mă simt atât de vie. Mă face fericită o zi de început dintr-un noiembrie-nsorit în parc în care joc de mama focului x și o pe linie de cinci. Sunt fericită atunci când mă prinde ora 10 dimineața pe strada mea și sunt câțiva oameni în zare și o mare furtună de frunze galbene în față. Și e soare. Doamne, ce lumină. Îmi vine să mă mut în clădirea facultății mele, să prind lumina caldă de după-amiază tomnatică și să văd toate casele din zona aia, care se văd perfect de la noi, de la etajul trei. Și mă uit spre geam și văd pielea unei colege, de la claviculă-n jos. Moamă, ce frumoase-s femeile când lumina asta de toamnă le vine din spate și mai ajunge puțină și caldă și pe pielea lor.
E fericirea aia simplă că stai o zi întreagă cu el în pat, făcând absolut nimic util societății, discutând cascade de nesemnificativ magic și aberații dulci. Și mai sunt plimbările de toamnă. Și apoi dormi cu el, te trezești noaptea și parcă ți-ai împleti corpul în jurul corpului lui și dai să-l pupi în somn și na, e sensibil și se trezește și e cel mai mișto sărut, venit din întuneric.
E ca secvența lui Godard din À Bout de Souffle, din camera Patriciei, când ea îi cere să-i zică ceva frumos. Și el răspunde: Je voudrai recoucher avec toi parce que tu est belle. Ce poate fi mai frumos și mai sincer de-atât :)))))? Mai jos, una dintre secvențele din Top Favourites.
Da, domle, unele zile sunt de rahat. Îți dai seama că lumea e de rahat, că oamenii ascund multe laturi scârboase, că sunt capabili să atace: lasă că foarte dur, dar o mai fac și foarte murdar. Oameni de la care nu te așteptai, în unele contexte care se vor rafinate. Pardon, intelectuale. Oameni care ți-au zâmbit, dar, care, de îndată ce ți-au decodat simpla prezență ca pe-un soi de amenințare de vreun fel la vreun oareșce statut de-al lor, de care nu sunt siguri nici ei înșiși ( social sau sentimental sau profesional sau etc), sar să muște. Oameni care investesc energie în a asezona viața cu multă mizerie. Pentru că așa luptă ei pentru supraviețuire.
E prea fin să încep să vorbesc de emoțiile de copil pe care le simțeam acum câțiva ani, când îmi dădeam seama că delicatețea, inocența sunt rare și oamenii nu mai au timp de ele. Ceea ce mă făcea nostalgică. Chiar și oamenii mei, de lângă mine, aleși de mine, uită de ele uneori. Dar îmi dau seama, o dată cu trecerea anilor, că scârboșenia trece la un nivel mai mare când mai crești, gen devii adult.
Numai că astea sunt ca niște teste. Tre să te păstrezi curat, să supraviețuiești, fără să te bagi în albia cu porci. Pentru că vin apoi momente frumoase, cu oameni frumoși. Și atunci înveți să ții cu dinții de oamenii ăia.
P.S.: De obicei îmi iau sarsanalele și mă mut, statui nu se mai construiesc de ceva timp și nu de alta, dar chiar sunt demodate. În afară de tata, nu mai știu pe alții să le valoreze și aș minți să zic că nu, eu nu-l iau drept naiv și nu,nu încep un dulce mișto. Doar că atunci când ești târât, e clar că ai un cuvânt de spus înainte să scapi și, deși trebuie să-l rostești într-o limbă de mucigai, zic: măcar să iasă niște flori.
P.P.S.: De văzut In a better world. Nu e perfect, dar e un subiect interesant.
Eu și fetele mele, Vlad și Andrei,niște doi frați,unul natural (se zice) și unul adoptat (se pare),adorăm să dăm iama în comediile romantice din mall-uri. Guilty pleasure. Eu,una,mi-am dat seama că mor de dragul comediilor romantice. Frate-miu e fan chiar mai mare ca mine,a văzut de nush câte ori Love and oher disasters,iar când butona telecomanda și am dat de The boy in the striped pyjamas,eu eram "Las-aici,las-aici! Hihi!",și frate-miu era un maaare straight face. Era începutul unui discurs menit să mă reeduce pe mine,să mă aducă pe calea cea bună,adică aia a vizionării filmelor colorate, să aibă happy-end, să fie vesele, să ne mângâie pe creștet și să ne spună ce frumoasă e viața.
Discuția e mai complexă. Așa cum discutam zilele trecute la școală,e similar statutul în care ne prezintă comedia romantică de azi femeia cu statutul pe care îl are în filmele mai vechi. Dacă în Meet me in St. Louis (1944), principala dorință a fetelor să se mărite,deci să fie împlinite amoros,în The Proposal (2009), gagica ajunge să-și dea seama,vezi Doamne,că asta era și neîmplinirea ei. Avem un personaj feminin care a ajuns din punct de vedere profesional la un nivel înalt,dar OMG,e frustrată și nefericită și singură,de fapt,că nu e împlinită amoros. Și uite-așa îmi zboară gândurile la o matușă a mamei mele,care chiar e o supergagică (mamaie,știu că mă lași să-ți zic așa) de vreo 70 și ceva de ani,singură de vreo 20 ani,de când a divorțat de soțul ei. Femeia se distrează,are prieteni în bloc și nu numai,pe care îi vizitează,e încă un bulgăre (cocoșat -la propriu-,ce-i drept) de energie. Încă are cearșafurile apretate,încă are o manichiură perfectă,încă se bucură de pălinca adevărată și de glume. Unul dintre cele mai amuzante momente pe care mi le-a povestit apropo de viața ei amoroasă e de acum câțiva ani,când a venit s-o viziteze fostul ei soț,care i-a propus să se împace,ca să nu-și petreacă bătrânețea singuri. Mamaia Dorina l-a ușuit,zicându-i că n-are nevoie să-i spele șosetele doar ca să nu stea singură. Pentru că,în definitiv,ea nu e singură. Se respectă și se iubește prea mult pe ea însăși și se distrează prea bine cu prietenii ei. E vorba de o alegere. Dacă dragostea nu e DRAGOSTE,nu apelezi la înlocuitori și nici n-o cauți disperat,că deh,altceva ce să faci și tu,doar "Vai,la naiba,sunt singur(ă) și neîmplinit(ă) amoros".
Ideea e că îmi plac mult comediile romantice,dar le iubesc pe alea care sunt mai mult de atât,mai mult decât o teză despre veselie. Sau care sunt incredibil de witty. De-aia o să mă tot uit și-o să mă tot uit la The Awful Truth (1937), His Girl Friday (1940) sau The Shop Around the Corner (1940). Pentru că viața e,pentru mine,o chestie de opțiune. Tre să cunoști mult și să te știi pe tine,ca să elimini frustrările,clișeele,tâmpeniile din propria viață,să alegi după aia ce îți place și ce ți se potrivește. De-aia-s și morbidă și cred că și moartea ar trebui să fie o opțiune,mi-a plăcut You don't know Jack (2010) (bine, e și un personaj foarte simpatic ăsta al lui Al Pacino și cu mult simț al umorului :p).
Și iată că am ajuns și la ce voiam să ajung,de fapt. Voiam să ajung la Crazy,Stupid,Love (2011) și nu,nu voi scrie despre pasiunea mea pentru Ryan Gosling. Comedia asta romantică mi s-a părut salvată de premisă (și de Ryan în costum,normal -se pare că nu mă pot abține prea mult-). Ce-a tras-o în jos e fix cum a tratat premisa aia. Așa,deci este vorba despre un cuplu,genul ăla căsătoriți de 20 ani, nu mai e scânteia, e doar confortul. Nașpa. Deci se despart. Și nenea și tanti care au făcut filmu ăsta găsesc rezolvarea în a schimba hainele domnului proaspăt părăsit,a-i schimba atitudinea,în sensul simplist,adică învață să agațe și face sex și cu alte femei,nu doar cu iubirea vieții lui și vorbește mai puțin despre el și dramele lui,deci e mai puțin lame. E aproape la fel de cool ca Ryan Gosling hahahaha. Acuma,după părerea mea,treburile sunt puțin mai complicate în viață. Când stai cu iubirea-n pat,îi adori fiecare centimetru de piele și n-ai mai vrea s-o vezi îmbrăcată (da,dragule,e foarte tristă imaginea unei femei care se îmbracă,știu). Că poartă adidași nașpa în rest,asta vezi după ce se îmbracă,dar de ce te-ai gândi la adidași când deja îi iubești pielea-n pat? Umila și micuța mea opinie (sunt foarte curioasă dacă și cum se va modifica după ce-o s-ajung și eu la 150 ani de căsnicie) e că te uiți la adidași înainte să ajungi să-i vezi pielea. DAR dacă e o chimie emoțională incredibilă și ajungi să vezi omul ăla după personalitate și atunci când e cu tine construiți niște momente incredibile, dacă mai are și calitatea prețioasă de a asculta și rumega când îi zici că adidașii lui sunt urâți și respingători,cu siguranță veți ajunge departe și nu e nevoie de ceva atât de traumatizant ca o despărțire să și-i schimbe,deci să te facă să te reîndrăgostești de el.
Încerc să îmi dau singură un exemplu vizual de cum funcționează o relație și ajung acum la roata aia care împinge apa,nush,la han,la moară,nu știu unde. Dacă paleta de sus n-o să împingă apa,aia de sub ea n-o să aibă ce apă să împingă. La modul că,dacă într-un cuplu,lucrurile merg în cascadă,de-aia celălalt e EL și nu e CELĂLALT. Pentru că,într-un anume moment al vieții,e capabil să dea drumul unui bulgăre de zăpadă pe care doar tu îl poți face mai mare,ca apoi să i-l arunci înapoi și doar el să-l poată face mai mare și tot așa. De-aia,dintre zece sau o mie de femei,tot aia, care au doi ochi,doi sâni,două picioare și-un zâmbet drăgălaș vei alege UNA,pe EA.
E ceva mai adânc atunci când te desparți de un om,după 20 ani de căsnicie. Da,poate și el s-a ofilit într-un confort care vă ofilește relația. Dar ofilitul ăsta înseamnă moartea curiozitații față de ceea ce se petrece în jurul lui,stoparea pasiunii cu care-și trăiește propria viață,confuzia și nesiguranța în ceea ce privește propriul eu.
Și n-o să rezolve COMPLET asta un costum și-o pereche de pantofi, și nici o femeie nouă cu care să facă sex. Și nici măcar un Ryan Gosling superb.
P.S.: se aude la un moment dat,în bar,Nina Simone.
Am zis să încetez cu profunzimile. Și în viață și în scris haha. Dar nu,nu poooot. Destinul nu mă lasă :)))). Ceea ce urmează e strict legat de ceva profund ființei umane.
Cumva,ajungi la un moment dat în viață pretențios. Sau ești de când te știi,depinde de caz. Te bucuri cu greu de ceva,dar când te bucuri,o faci cu mare pasiune. Asta nu e o poveste despre fericire. Când începe viața să îți arate căile,cremele,parfumurile și pieptenele care te fac fericit,se întâmplă ceva. Nașpa. Te atașezi de o anumită cremă și ghici ce! nu se mai importă. Cum naiba fix crema aia din toată gama? Te atașezi de un fond de ten și nici ăla nu se mai importă. Și-l găsești pe net,normal,te costă chiar de două ori mai iefîtin decât te-ar fi costat în mod normal,numai că transportul e de trei ori juma mai scump ca fondul de ten. Îți cumperi la 18 ani un parfum ieftin dintr-un duty free și îți dai seama că îți place mult. Nu-l găsești în țară,evident. Îl mai cauți și-l mai cauți și dai de el la 21 ani,pe net. Oaaaa,ce fericire,echilibrul vieții s-a restabilit,personajul e fericit,deci tăiem și filmul e cu happy-end. Dar nu,nene,viața nu e un film. Nu-l mai găsești pe același site,îl găsești după aia pe unul care nici n-a auzit de livrare în România.
Și apoi te trezești într-o zi minunată,în care n-ai de făcut nimic altceva decât uitat la filme și lalala te speli pe dinți și lalala te piepteni. Opa. Se aude un sunet. Știi,sunetul ăla care te anunță că ceva (în tine) s-a rupt. Glumesc,pur și simplu ceva s-a rupt. Da' cum ar fi să sune un clopoțel când ceva în tine se rupe? Haha,nasol,nu e ca și cum ai fi fericit și ai vrea ca îngerii să cânte ca toată lumea să știe că ești fericit. Așa, deci durerea în suflet vine acum de la pieptenele meu cu dinți mici și poziționați la o distanță foarte mică unul de celălalt (deci deși),cauciucat,ca să nu electrizeze părul,singurul de care m-am atașat și de care-mi pasă și singurul cu care îmi plăcea să-mi descâlcesc părul. Și era al meu,drăgălașul mamei,deși frate-miu susținea în mod greșit că e al lui de la mașina de tuns.( Prietene,al tău nu e cauciucat! ) Am încercat să-l resuscitez,înainte să-mi dea lacrimile. Am fugit panicată (în slow-motion) la lipici și am reușit să-l întregesc,cu o rană evidentă,bietul pieptene. Vedem peste 24 ore dacă mai trăiește. Vorba aia,primele 24 ore sunt cruciale.
Apoi a trebuit să mănânc ceva dulce,căci na,tristețea e vindecată cu ceva dulce.Urăsc înghețata,clișeul preferat al femeilor părăsite în filme. Iubesc mierea. Mi-am uns două felii mari de pâine cu un unt genial,care are și grăunțe de sare de mare în el (Doamne,chiar am ajuns pretențioasă și,cu siguranță,foaaarte profundă, dacă scriu despre grăunțele de SARE DE MARE din unt. Salvează-măăă!). Și dă-i cu mierea. Îmi dau seama că n-am cum să mănânc vreodată miere în public și n-am cum să mănânc la mai mult de 5 m depărtare de o chiuvetă și...
Și atunci mă gândesc să inventez felia de pâine special construită să fie mâncată împreună cu mierea lichidă. Adică să aibă marginile cumva ridicate, astfel încât să țină mierea de la a aluneca spre alte tărâmuri. Daaa! Ce victorie, ce întâmplări și ce final! Că na,mă gândesc că or mai fi și alți oameni cu aceeași problemă ca mine atunci când mănâncă miere. Mai sunt,nu? Oh wait...Și toate produsele de care eu ma superatașasem și care s-au scos de pe piață? De obicei,ceva dispare de pe piață când nu e cerere. Hm.
Revelații. Am tot timpul,mă încântă,îmi dau sens și,mda,mă fac ținta miștoului prietenilor mei (hehe). Eu: Dragoste,am o revelație! Moka: Eh na,dragoste,încă una?! Alta?!
Sunt un fel de descoperiri ale unui copil care,nush,își dă seama singur de ce se învârte Pământul
(empiric,nu împins de școală - sentimentul ăla că ai descoperit ceva banal pe cont propriu și că ai înțeles logic-)
Așa stăteam eu și mă gândeam profuuuund și afară ploua și gândurile-mi alunecau la fel ca picăturile pe geam...Pardon! Conduceam și muzica era la maxim și claxoanele bucureștene mă făceau să mă simt ca acasă și încercam să mai adaug un strat definiției personale a feminității. Un prof destul de tare i-a pus anul trecut,pe doi flăcăi-colegi,să discute despre feminitate. Să dea unul o definiție,iar celălalt să îl contrazică argumentat. Eram incredibil de curioasă,niciodată nu știi cum percepe fiecare accentele de feminitate. Acum vreun an și ceva,mi-a fost pusă la îndoială prima oară feminitatea. A venit un băiat în viața mea superbă și plină de dezechilibre și mi-a arătat cu degetul cum nesiguranța de sine iese prin crăpăturile ființei mele pierdute în buncăre pline de fum (moamă,cum am scos-o pe-asta :p). Slavă Cerului,am început să-mi pun probleme. Tanti Viață,îmi explicați și mie,vă rog, ce e această feminitate? Nu sunt rochiile mele și umerii goi și clavicula frumoasă și gleznele în pantofii ăia cu toc și faptul că vorbesc franceza și privirea aia de felină?! Dar fundele?!There's more?! Dau mai târziu peste citatul lui Simone de Beauvoir,care zice cu patos "Femeie nu te naști,devii" și răsuflu extrem de fericită. De tânără sunt tânără,deci,dacă țin urechile ciulite și găsesc pâlnia potrivită,am mari șanse,pentru că potențial am,asta nu poate nimeni să-mi ia și nici să mă clintească de la a crede asta.
Ei,unul dintre flăcăii care au deschis gura la examenul ăla,să dezbată feminitatea,a zis o chestie cum că fiecare are propria percepție despre feminitate (parcă așa ai zis,dragule) și mai ales,a început să își exprime ferm poziția despre toate regulile care ne ghidează și a început să pună regulile alea în discuție. Se pornește de la DE CE e așa? DE CE trebuie să fac asta? DE CE gândim așa? (apropo,iată o chestie simpatică) Adică dacă unul zicea că femeile au instinct matern,sunt mai răbdătoare,știu să trateze cu mai multă diplomație anumite probleme (se lega de rolul femeii,complementar rolului bărbatului -în societate,în celula societății as in familia-),celălalt zicea "Dar DE CE e așa? Doar pentru că am fost obișnuiți așa?". Mi-am reamintit cumva de discuția lor și îmi dau seama că atunci am început decantez tot ce auzeam,citeam,vedeam,credeam. Atunci am început să îmi dau seama unde se plasează părerea mea,lăsând loc liber pentru ceea ce va fi să vină și va fi să-mi facă părerea să evolueze,să se rafineze.
Pentru mine,Malena lui Tornatore e cumva un film cult. Îl iubesc tocmai pentru că mă face să mă gândesc și să-mi și gândesc anumite personaje feminine în funcție de senzualitatea aia carnală. L-am sunat pe Lucian(o),unul dintre flăcăii implicați în discuție și i-am cerut să-mi spună primele concepte,imagini care îi vin în minte când spune feminitate. Mi-a spus blândețe,delicatețe. Apoi au venit imaginile,care mie-mi par mult mai puternice,cel puțin pentru un prim contact. Oricât s-ar rafina un bărbat din punct de vedere intelectual,n-o să mă poată convinge că pielea,parfumul,gâtul,talia,gleznele femeii din fața lui nu-l impresionează. Em,simpaticul maestru,m-a făcut să-l îndrăgesc tocmai pentru că mi-a spus c-a observat-o pe iubita lui atunci când a a început să râdă la o glumă de-a lui și au dat-o într-o cascadă de glume și mișto-uri,care i-a unit. Atunci a început să îi observe existența,inclusiv pe cea fizică,cu piele,plete șamd. Pe Blo al meu,prima oară când mi-a spus că mă place,l-am întrebat "de ce?" și a început să-mi vorbească despre un anume aspect al personalității mele,care mie nu mi s-a părut niciodată special și credeam că toată lumea îl are. Cel mai probabil,mulți îl au,numai că aia i s-a părut lui special la mine,în comparație cu ce cunoscuse până atunci.
Percepția fiecăruia e un puzzle enorm. Pornește de la ce te-a impresionat la familia ta,la ce filme vezi,la ce muzică asculți,la străfundurile eului propriu,eul care te duce instinctiv spre anumite decizii și alegeri (mie-mi plac ochii deschiși la culoare,spre exemplu,Moka adoră ochii închiși la culoare). E o ecuație complexă și necunoscutele sunt multe.
Revelația se leagă totuși,de mine însămi. Cred despre mine că sunt o piatră și toate relațiile,discuțiile mă ajută să mă șlefuiesc,ca să pot ajunge la cea mai frumoasă formă. Mi-am dat seama cât de frumoase sunt femeile care se apropie de 30 ani și au știut să-și evidențieze potențialul. Ajung cumva la apogeu,mai ales dacă știu să cizeleze ce au și să îngrijească subtil. Găsisem o frază legată de zâmbet,care spunea că "The sexiest curve on your body is your smile." Poate părea de-a dreptul superficial din partea mea,dar așa m-am lăsat de fumat. Mi-am dat seama că nu vreau să-mi îngălbenesc dinții și nu vreau să-mi îmbâtrânesc pielea aiurea. Vreau să mă bucur eu de corpul meu și să-l folosesc pentru exprimarea exterioară în cel mai bun mod posibil. După ce ai încercat aproape tot,poți spune care rochii te avantajează,care coafură îți stă cel mai bine,îți știi deja rujul preferat. După ce ai făcut prostiile adolescenței,îți dai seama că discreția e un lux și nu-ți mai vine să te expui prin orice metodă. Pentru că deja ai înțelepciunea de a te exprima coerent și a construi o imagine mai subtilă. E ca o investiție pe termen lung. Nu mai vrei să iei liftul,scările te-au făcut ceea ce ești. Mă gandeam la Marilyn Monroe. Norma Jean era o fetișcană.
Marilyn Monroe e o femeie. Deja a căpătat atitudinea cu care-și poartă rochiile glamouroase,deja are coafura -simbol important al ei-.
Scriam eu în eseul meu de admitere la facultate despre profesoara mea de română din clasa a 12-a,Adriana Donciu. A fost primul meu personaj la care descoperisem eu o feminitate căreia îi ziceam intelectuală,în primul rând (discuții despre Arizona Dream,Who's afraid of Virginia Woolf?,Edward Albee în pragul bacului yum yum). Mi-a fost profesoară foarte puține luni,apoi s-a îmbolnăvit. I-am scris un mail înainte de balul de absolvire,de-o naivitate care mă face să bufnesc în râs. Îi povesteam că mă enervează basmul (care mi-a și picat la bac),că ador Iona a lui Sorescu și îi mai povesteam că simt că mi-a schimbat viața discuția cu ea despre căsătorie. Desigur,n-am ratat ocazia de a-i povesti cum arată rochia mea și cât de fericită sunt că m-a costat doar 10 lire. Avea cancer,am aflat mai târziu. Nu mi-a răspuns niciodată la mailul ăla,dar i-am mai scris,după ce am intrat la UNATC și după ce Lariza s-a întâlnit întâmplător cu ea pe stradă,faptul că îmi scrisesem eseul despre ea și că aș vrea să ne vedem cândva,e un om pe care îl admir. Mi-a răspuns la un moment dat că ne vom vedea. Nu ne-am mai văzut niciodată,cel puțin nu în dimensiunea asta.
Discutând apoi despre feminitatea femeilor care au funcții de conducere, (o mai au sau n-o mai au?),mi-am dat seama că am fix sub ochii mei o mamă incredibilă. Întotdeauna a condus,de la tractoare,până la oameni în subordine. De la grădiniță spuneam că la noi în casă cântă găina,o găină care niciodată nu și-a demasculinizat cocoșul,niciodată nu l-a făcut să se simtă mai puțin cap al familiei,niciodată nu l-a condus într-un vals. Încă mă fascinează amestecul dintre tradiționalismul ei (valoarea ei esențială e familia) și modernismul uimitor (e o femeie de carieră,cu mintea incredibil de deschisă,care crede tot timpul că mai are de învățat ceva,de la atașat fotografii în mail până la a înțelege ritmul meu de viață,atât de diferit de al ei).
Femei mi s-au părut soția lui Maradona și cea a lui Stephen King. Să rămâi lângă soțul tău când începe să ia calea drogurilor,să lupți cu el și pentru el,mi se pare o dovadă de putere,dragoste și da,feminitate. Acum ceva timp n-aș fi fost în stare de așa ceva.
Femeie nu te face bărbatul cu care faci sex prima oară,femeie te fac bărbații care te provoacă să evoluezi emoțional. Eu,una,credeam că știu să iubesc (cu mare patos). A venit o bucată de meteorit blond în viața mea și mi-a arătat,cu demnitate,fără să vrea vreodată asta,că nu știam nici măcar să fac pe cineva să se simtă special. Mi-a arătat că să fii îndrăgostit nu te face mai slab,ci mai frumos,mai demn. Asta dacă te iubești pe tine și mai ales,te respecți mai mult decât te iubești,chiar.
P.S.: cum vede cinema-ul femeile? (haha,poate-mi scriu licența pornind de la întrebarea asta)
În "On the town",sunt trei exemple diferite de femei. Una e taximetristă,tunsă mai scurt ca celelalte și-l agață pe Frank Sinatra. Alta e o blondă ingenuă,cu picioare longiline de balerină,dansează for a living și se lasă agățată. A treia e o femeie-antropolog,care nu se sfiește să-l ia acasă pe cel care arata a neanthertalian.Care e mai femeie dintre ele?
