sâmbătă, 2 aprilie 2011

Zambreasca

Se spune ca fiecare om isi aminteste de copilaria sa ca fiind perioada cea mai frumoasa din viata,indiferent de conditiile in care a trait. Cand aud chestia asta,ma intreb daca nu cumva "cea mai frumoasa" asta vine din dulceata pe care o capata amintirile. Cu cat sunt mai vechi,cu atat sunt mai frumoase. Cu cat te departezi de un eveniment sau de o perioada anume din viata,cu atat se pune o patina care te face sa vezi si sa intelegi altfel intamplarile. Cu nostalgie.

Vazand astazi niste fotografii de la nunta de aur a bunicilor unui prieten,mi-a venit in cap vechea doleanta,pe care o am inca din clasele primare: sa fi avut si eu un bunic cu o pieptanatura clasica,cu papion si smoking impecabile si alura de aristocrat,care sa fi venit sa ma culeaga de la scoala. Am ratacit mult prin curtea scolii primare,asteptand-o si ore intregi pe mama,care avea sarcina sa ne ia acasa,printre multe altele, si care nu facea fata tuturor activitatilor care o solicitau. Si vedeam cum vin bunicii si-si culeg nepotii,le cară ghiozdanele si ii intreabă cum a fost ziua de scoala. Iar acest prieten al meu imi spune ca el isi dorea,de fapt,bunici la tara,cum am avut eu.

Eu inca ii am pe Petra si Pantelimon,cuplul de foc,cum le zic eu,ca-s amandoi nascuti in zodia Leului. La ei,la Zambreasca,am aterizat cica atunci cand aveam abia patru luni. Bunica-mea imi vorbeste cu mare dragoste de prima parte a copilariei mele,de care,eu,evident,nu-mi amintesc nimic. Zice ca eram un copil grasan,care nu plangea,manca tot ce i se dadea,facea caca des si dormea mult,in schimb ce verisoara-mea mai mare,si,mai tarziu,frate-miu,se intreceau in urlete si in nazuri la mancare.Eu eram pe treaba mea inca de-atunci.

Amintirile incep de undeva mai tarziu si n-as prea sti sa le sortez cronologic. Am in minte perfect sarbatorile de-acolo: Rusaliile,Pastele,Revelionul,Craciunul,nuntile si inmormantarile. Rusaliile imi erau cele mai dragi,trebuia sa ne perindam pe la toate matusile,sa mancam colarez si sa fim spalati pe picioare intr-un lighean cu apa,unde erau taiate bucatele de sapun si tot felul de plante frumos-mirositoare. Imi amintesc ca era totul deja inverzit si erau diminetile insorite si calde. Primeam,parca,si oale de pamant,preferatele mele. Si acum iubesc apa de la fantana bauta in oala de pamant.

Nuntile erau sarbatoare pentru tot satul,nuntasii se plimbau pe jos pana la biserica cu bradul impodobit cu hartii colorate,cu plosca cu vin sau palinca,din care gustau toti privitorii. Oamenii se strangeau puhoi pe la portile de pe strada principala,sa vada mirii,nasii,alaiul. Deh,intr-un sat in care nu se intampla nimic,ce era de facut decat sa casti gura? Inmormantarile erau mult mai distractive,in afara de moartea uneia dintre surorile bunica-mii,cand o vedeam mereu plangand pe Petra. Nu prea intelegeam eu mare lucru,decat ca bunica-mea nu prea mai avea timp sa ma indoape cu pomana si coliva. Avea mult mai multa grija de mort. Iubeam coliva si inca o iubesc. De pe atunci am fost invatata (chestie care azi mi se pare una dintre cele mai amuzante invataturi ale bunica-mii) sa jelesc. La noi in sat, jelitul e o treaba privita foarte serios. Deci ori ai iubit mortul ala,ori ba! Daca ti-a fost sot si l-ai urat,ei bine,acum trebuie sa-l jelesti sa te auda satele invecinate,caci altfel ti-ai pus in cap gura lumii! Jelitul asta e mai mult un cantat-strigat cu versuri gen "de ce ai plecat,cui m-ai lasat,nu mai am rost pe lume fara tine,ia-ma si pe mine acolo". Sirop cu miere. Si multe lacrimi pentru induiosarea audientei. Ma gandesc cu groaza la moartea bunica-mii. Ce-o sa fac daca n-o sa pot plange si urla?! O sa inteleaga vreodata ca am iubit-o si ii multumesc ca m-a crescut? As vrea s-o fac fericita si cand trece in lumea cealalta,dar,pe bune,mamaie,nu stiu daca o sa pot si plange si urla-canta "mamaia mea de m-ai crescut,viata grea ai mai avut". Pentru ca,mda,m-a pus sa repet cum o s-o jelesc.

Cand era vreo sarbatoare dedicata mortilor,trezitul era cea mai interesanta activitate din lume. Se intorcea bunica-mea de la cimitir si gaseam in cosnita bomboane de menta,eugenii,prajituri si tot felul de imparteli. Ah,ca si atunci cand ma treazeam si simteam miros de orez cu lapte,proaspat facut de bunica-mea. Nimeni,nici macar mama,nu face orezul ca al ei,si nu ma refer neaparat la gust,ci mai degraba la textura. Un singur trezit m-a infricosat,desi acum ma amuza teribil. M-am trezit si nu era nimeni acasa,frate-miu inca dormea. Am inceput s-o caut pe bunica-mea,apoi pe bunica-miu. Nimic. M-am speriat atat de tare,incat am trezit si pe mogaldeata negricioasa aka frate-miu,l-am apucat de-o mana si-am pornit pe ulita desculti,in pijamale,plangand amandoi si intreband pe toata lumea de mamaie. Doi copii muciosi imbracati in pijamale flausate alergau plangand,impiedicandu-se de cate-o balega. Am aterizat la tusa Geta,cea mai misto matusa,unde am gasit-o,in cele din urma pe bunica-mea,care radea copios uitandu-se la noi. Iar eu n-am putut intelege cum de ne-a putut lasa singuri,fara sa ne anunte ca pleaca asa de dimineata,si,mai ales,nu intelegeam cum putea sa rada cand eu eram atat de serios speriata.

M-am mai speriat eu o data cam urat. Eram in camera principala,unde si dormeam,si ne uitam la televizor. Seara,iarna. Deodata am auzit ca usa de la intrare se deschide,am apucat doar sa zic "mamaie,s-a auzit usa" si am zbughit-o catre gemuletul mic care dadea spre hol,fix spre usa de la intrare,care s-a si inchis,pana sa apuc sa vad pe cineva. Bunica-mea,chitibusara, "Hai mamaie nu te duci sa vezi ce-a fost asta?". Doamne fereste,nu m-as fi miscat nici sa ma bati,muream acolo de frica a ceea ce a fost si ea ma trimitea sa investighez. A ras,s-a dus si ne-a adus pungile cu cadouri. Venise Mos Craciun.

Revelionul era mare sarbatoare. Rochie festiva neaparat 'frez' (adica roz),dormit dupa-amiaza,ca sa rezistam noaptea (pana la 12 macar),par pus pe niste moate facute din ziare (mamaaa,si ce carlionti frumosi ieseau),nitica sampanie sa ciocnim si noi si,bineinteles,programul special de la televizor. Ne imbracam de gala si petreceam cu cozonac si salata de boeuf cu frate-miu si bunicii,pana ne lua somnul.

Apropo de par,cea mai mare amenintare pe care o putea spune bunica-mea atunci cand nu eram cuminte era "Te tund" si toate visele mele urate erau cu tunsul parului. Imi iubeam parul si nu voiam sa-l tund niciodata. De-as fi stiut ca de bunavoie o sa ajung sa ma tund mai scurt ca frate-miu hehe


Frate-miu. P-asta il stiu de cand s-a nascut si povestea relatiei cu el e lunga,incalcita si slava Domnului,fara final. Partea povestii traita la tara e luminoasa,desi era cam enervant si chiar am fost nevoita sa imi perfectionez muscatul,ca altfel nu prea ne intelegeam. Era mic si negru si extraordinar de dragut. Ca o maimutica mi se parea. Asta cand tacea sau dormea. Plangea mereu cand plecau ai nostri la Bucuresti si nu plecam si noi cu ei,iar eu trebuia sa il iau de-o aripa si sa nu plang,pentru ca,vezi-Doamne,plecam in vizita la una dintre matusile noastre si sa vezi ce frumos o sa fie,hai sa mergem pan-acolo. Pe el l-a pierdut bunica-miu de vreo doua ori. Atat i-a trebuit bunica-mii sa-l faca pulbere pe Pantilie. Se imbata Pantilie,dragul de el,si il uita cu cel mai bun camarad al lui,care n-avea copii,si ne adora. O data a ajuns frate-miu intr-un balci doua sate mai incolo (are niste poze superbe,creatura se distra maxim,in timp ce Petra lua foc c-a pierdut copilul),iar altadata a stat uitat vreo noapte intreaga la o carciuma de la celalalt capat al satului,urcat pe o motoreta. Statea cumintel cu betivanii notorii,care aveau grija de el. Asa l-a gasit bunica-mea,stand cuminte. Cam tot ce faceam eu,facea si el si cam tot ce aveam eu,trebuia sa ii cedez lui (altfel urla),chestie pentru care l-am detestat cu sinceritate. Aaa,si,pentru ca din cauza lui,dormeam incomod. Adormea cu bunica-miu si eu cu bunica-mea,dar de fiecare data se furisa noaptea intre mine si bunica-mea. Intr-un pat de o persoana si jumatate. Ah! Paturi cu arcuri,pe care le-am distrus sarind cu atata bucurie in ele.


De jucat,ne jucam pe maidan sau "in valcea",asa-i ziceam. Nici nu mai stiu ce naiba jocuri,omu' negru,ratele si vanatorii,tara,tara vrem ostasi,care se catara mai sus in stalpul de lumina (moama,ce-mi placea cat mai sus,iubeam si inca iubesc inaltimile - nu prea mai stiam sa ma dau jos...asta ma speria-). Petreceam mult timp in valcea,pana picam lati,infometati,plini de praf si ne intorceam la casele noastre. La sosea era perfect pentru v-ati ascunselea,aveam acolo o casa in care nu mai locuia nimeni,facuta pentru ascuns. Visam ca acolo erau fantome. Era fascinant si deloc inspaimantator,mai degraba eram mandri ca avem o casa parasita la dispozitie. Pentru mine era interesant sa ma intreb "dar oare cine-a locuit aici si de ce nu mai locuieste?". Aveam cam acelasi sentiment ca atunci cand ma plimbam prin spatele patulului,casa cea mica,unde erau tot felul de lucruri abandonate de bunica-mea,o adunatura de vechituri si nimicuri. Acolo mi-am descoperit caruciorul in care am fost plimbata si acolo mi-am descoperit si vechea tricicleta. Aratau altfel pline de praf.

Tricicleta mea ma facuse partenerul de joaca cel mai dorit. Era,de fapt,o tricicleta care avea in spate un fel de sareta. Dimineata a ajuns de la mama si seara nu mai era buna de nimic,pentru ca eu lasasem tot satul sa se plimbe cu ea. A cam urlat Petra la mine si n-am inteles niciodata de ce. Doar voiau si ceilalti sa se plimbe,nu?

Printre toate astea,incepusem sa merg la gradinita. As vrea sa am tot timpul atunci cand descopar ceva senzatia pe care am avut-o atunci cand ni s-a explicat de ce mor plantele si chiar am facut un suuuuperexperiment,am lasat un ghiocel pentru o noapte fara lumina si fara apa. N-am dormit in noaptea aia,doar ca sa vad ghiocelul mort. Imi amintesc cum faceam pe mine si am zis foarte tarziu ca fac pipi,mi-era jena,nu voiam sa fiu ca toti copiii care cer toata ziua voie la toaleta. Cand,in sfarsit,mi-am luat inima in dinti,am zbughit-o si in drum spre toalete (care erau undeva in spatele gradinitei,trebuia sa merg prin zapada,era iarna),mi-am dat drumul pe mine. Aveam pantaloni de fas grosi. N-am zis nimanui,pana cand nu am ajuns acasa. Mi-era groaznic de rusine. La gradinita aveam o colega foarte frumoasa. Nu ii mai tin minte figura,stiu doar ca o consideram atat de frumoasa,incat credeam ca toata lumea trebuie s-o iubeasca pentru asta si ca toti baietii trebuie sa se lupte ca sa se casatoreasca cu ea. Stiu ca era "fiica secretarei",n-am mai vazut-o cand am crescut.


Si mai e bunica-miu,ai carui genunchi erau metrou sau motociclete si mai sunt eu transformata in paparuda,ca sa ploua,si fusta mea de lambada,si vaca Puica care m-a luat in coarne si era atat de blanda,incat singura m-a dat jos,si mai e prispa si mai e "pitita",adica branza ascunsa-n mamaliga. Toate astea intr-un sat in care principalele indeletniciri ale oamenilor erau munca la camp,bautura si statul la poarta. Toate astea cu doi bunici care mai mult s-au certat si s-au batut decat iubit. Pe niste ulite prafuite sau mocirloase,depinde de anotimp. Dar da,asta nu m-a impiedicat sa raman cu amintiri frumoase. Cand am plecat de acolo,ma asteptam sa plang cumva,sa imi para rau,sa fiu trista. Ma pregatisem pentru asta. Dar n-a fost niciuna. Eram nerabdatoare sa stau cu ai mei,sa incep ultimul an de gradinita si sa am o camera noua.

2 comentarii:

  1. Hahahha am fost toata un zambet cand am terminat de citit. Si eu am petrecut copilaria la tara alaturi de fratele meu. Si acum ma apuca dorul si ma gandesc..doamne ce frumos era la bunici.Mi-e dor de mirosul de tara. Ma regasesc in articolul tau. La fel ca si tine stiu cum sa-ti pui parul pe moate din ziar si mi-era frica si de glumita cu tunsul parului(avandu'l pana la fund):))
    L-am enervat pe frate-miu toata copilaria,pentru ca a trebuit sa-l urmez mereu : unde se juca el,eram si eu. Am fost umbra lui :)) Deci il inteleg pe fratele tau. Este super sa te joci cu fratii mai mari :))
    Ps. mi-ai inseninat seara ^^ yeeei

    RăspundețiȘtergere