marți, 20 septembrie 2011

DRIVE(n)

   Ok,recunosc. Imi plac blonzii. Si masinile. I'm the queen of the superficial,baby. Combinatia dintre un blond care face mai mult decat spune,care conduce incredibil de bine si mai are si manusi misto de piele,care-i a bad guy,fiind,de fapt,a good guy,ma da pe spate.Haha. Atunci cand un film e chiar mai mult de atat,to me it's called happiness.

  Mda,baiatul asta care e regizorul si care a si fost premiat la Cannes anul asta pentru regie,stie,nene,sa construiasca momente de tensiune. Stie sa foloseasca tacerea si sa se axeze pe ochi. Stie sa foloseasca muzica in film. Si stie chiar sa se foloseasca si de lumina. As putea sa vorbesc despre poveste,de obicei, aia e cea care ma atrage prima. M-a enervat pe la inceput. Ce-s momentele alea dragalase intre Ryan si Carey Mulligan si el carand copilasul atat de uuu dragut uuu si vai,cat de afectuos,vai ce impresionata sunt. Chiar si romantica de mine a simtit ca sunt prea repede venite momentele alea,prea aglomerate si fara sare si piper. Dar,na,se revanseaza dupa aia,ca sa zic asa. Probabil ca avea nevoie de ele ca sa construiasca ceea ce urmeaza si,pana nu ma gandesc eu insami la o solutie scenaristica,nu-i dau in cap (prea mult).

 Vine dupa aia cu niste momente pentru care vreau sa revad filmul asta: momentul din lift,in care el o saruta usor pe ea,ca apoi sa omoare prin strivirea cu pantoful un om. Omul care nu venise cu intentii prietenoase. E tehnica alaturarii extremelor,care nici nu-i noua si nici nu-mi dau seama cat de rafinata e,dar again,e important CUM folosesti,nu neaparat CE. Tipul o foloseste bine. Inca de la inceput,cand,dupa ce vezi cum driverul e un personaj care face chestii total ilegale,il vezi cum fuge de politie and stuff,apare imbracat in politist. Haha,jur ca am crezut ca e politist,mai ales ca stie frecventele pe care vorbesc politistii prin statie. Si apoi afli ca e doar un tip care dubleaza actorii in cascadoriile cu masinile si de-aia era imbracat in politist! Asta inseamna sa te joci. Mmmm,imi place alipirea de senzatii,de trairi,umane amandoua,dar atat de diferite. Dragoste si violenta. Ce iese dintre alaturarea lor le face si mai valoroase (vezi faza cu liftul). Inca mi-a ramas in cap cum e pusa pe ecran lupta finala dintre ultimul mafiot to be killed and the driver. Omu' asta e cam subtil,filmeaza umbrele lor. E cel mai usor sa le arati fetele pline de furie si sange si in incalcirea agresiva a corpurilor si e mai greu sa faci din cadre care,luate separat,sa nu exprime atata violenta si sfasiere de oameni cliseica,pe fata,dar sa aiba totusi efectul scontat. Apoi il ia pe driver,cu detalii,te duce pana la ochii lui si,pentru cateva secunde,te intrebi "e mort?" si abia astepti raspunsul. Ori ii tine deschisi pana la sfarsitul cadrului,ori clipeste. He got me there. Si iubesc secventa in care,seara,la pizzeria lui Nino e petrecere. Fete oxigenate cu țâțe bune,mafioti imbracati la costum (superb ales actorul care-l joaca pe Nino,pentru mine e un exponent care pare botoxat,a carui fata arata cel putin ciudat; nu stiu sa aleg cuvantul care sa exprime mai mult de atat,dar nu atat de exagerat ca "monstruos"; si e intr-un fel ironic construit,nu e genul de mafiot dur,know-it-all,care te sperie),sampanie. Apoi aceeasi tehnica,a alaturarii a doua extreme: muzica e atat de bine aleasa cat sa puna in valoare momentul in care driverul se uita,cu masca lui pe fata,prin usa de geam la cel care petrece atat de frumos in costum. Cel pe care se pregateste sa-l extermine.

  Sa nu uit de geaca lui cu Scorpion (mmm,ce zodie! a lui Ryanel) si de chestia cu glontele si baietelul,apoi glontele,mafiotul si fetele dezbracate in aceeasi camera. Si de Christina Hendricks,pe care o ador.

  Da,nu sunt fan violenta in MY real world,de-aia ma bucur de ea in filme. De la un baiat destept stiu un citat: "Violența este ultimul refugiu al incompetenței." - Isaac Asimov. Pledez pentru un alt stil de comunicare. Dar asta nu inseamna ca nu ma emotioneaza violenta,pe care o cred un soi de comunicare bruta,puternica. La fel ca dragostea. E strict legata de supravietuire,de viata,de instincte. E viata densa.


  Hai la mai multe filme cu tipi buni,curse de masini si Christina Hendricks!

luni, 12 septembrie 2011

Marilena de la P 7 and I

  Da,cu siguranta e una dintre povestile mele preferate. Ma emotioneaza de mor sa aflu cum se indragostesc baietii/barbatii,cum simt ei toata treaba asta. Oh,Doamne,si nu din gura lor,te rog. Pentru ca ei trebuie sa fie sofisticati si in sinea lor cea mai adanca,putin timizi,suficient cat sa curteze o fata/femeie cu maxima emotie in viscere si maxima subtilitate in afara. Atunci e bărbatul vulnerabil în singurul mod acceptabil pentru un bărbat și cel mai frumos posibil,totodată.

  Povestea asta e mai mult de-atat. Dacă aș zice că e povestea unui băiat de nici 14 ani îndrăgostit de-o curvă,care ajunge să fure un troleibuz ca s-o impresioneze,ar fi prea sec și prea puțin,chiar și pentru o afirmație atât de bombastică, pentru a face un om să înțeleagă ce e filmul ăsta. E povestea lui,a lui Andrei,un pusti superb, care se indragosteste de o Marilena a unei Madaline Ghitescu scurt-circuitante. La propriu. She's magic. E mișto ca Marilena nu e un clișeu de curvă. N-are țâțele cât casa,dar te cheamă prin maioul ei să le mângâi. Are un păr de-o culoare nehotarata,o privire pișicheră și mai mult de-atât,face nazuri (atât cât își poate permite,că,na,totuși...) în alegerea clienților. Și e ceva trist la mijloc: îl vezi pe puști cum încearcă s-o câștige (printr-o acțiune superb construită,ajunge să fure troleibuzu' lu' ta-su ca s-o impresioneze -gagiu' are vână,nu alta!-),megaîndrăgostit de ea,o vezi pe ea cum face un mișto delicios de el (oh,da! e copios să faci mișto de cineva îndrăgostit de tine,mai ales dacă e atââât de neajutorat de soartă -vezi diferența de vârstă-) și ajungi să o cunoști și îndrăgostită de un Giani cu Bemve,care-i simte slăbiciunea pentru el. Și nu,Giani nu e genul ăla de gentleman rasat care nu profită de asta :)
    Da,cu siguranță e unul dintre filmele mele preferate. Aici e faza,de-aia e mai mult de o poveste. E film. Iubesc,în primul rând,atmosfera aia de cartier. CARTIERUL. Unchiul care crește legume pe bloc,burlac cu opinii clare și profunde despre legătura femei-bani,imitația lui Elvis care face o dedicație pentru "Nicu care i-a umplut chitara de coins" ,rufele agățate la geam,baba care veghează (adică mai trage și cu ochiu',drăguța de mamaie nostalgică aww) asupra bunei desfășurări a activităților sexuale plătite.Cred uneori că viața pură,densă,vie,e în oamenii care vor chestii simple de la viață. Să te lupți să supraviețuiești înseamnă,poate,să trăiești mai mult cu instinctele. Să faci. Să te zbați. E acțiune,e ambiție,e 'care pe care'.

   La cât am revăzut unele scene,am învâțat replici pe de rost.Atunci când fură troleibuzul,tresar la replica fratelui mai mic "Să vezi ce omor ne luăm acasă" (cum traduci asta în altă limbă,cât să nu-și piardă din farmec?!) și-mi vine în minte frate-miu și toate momentele în care ne-am zis unul altuia chestia asta. Ceva râde în mine și mă topește. Dragostea și complicitatea fraternă te lasă fără cuvinte uneori. Dacă ai un frate sau o soră căruia ai putut să îi zici asta,înțelegi ce zic. Tresar la dialogul din bucătăria unde fierbe piftia,mama mă-sii de piftie! O mamă trist de decento-responsabilo-cu-pâclă-pe-ochi,care-l descoperă pe puști masturbându-se în baie (unde să aibă și bietul propria intimitate?! că îl sperie pe fra-su,care nu poa' s-adoarmă în paturile suprapuse,de grija orbirii,"c-așa i-a zis lui învățătoarea") și,na,normal că nu știe cum să abordeze subiectul decât extraordinar de frustrant, pentru propria persoană până la urmă. Să-i arate cât e de lovită în propria inocență dezolant de desuetă și de scârbită de sărmanele instincte umane n-o face decât să ajungă  la propriile frustrări erotice,printr-un dialog atât de frumos: de la problema masturbării copilului la unde se duc banii lu' bărba-su,la a-l acuza pe cel din urmă ca se duce la curve și la a-i reproșa astfel lipsa activității sexuale. Aia dintre ei,că singuri cine știe HAHA. E problematică mare,complexă și mișto, ridicată într-o singură secvență (ok,probabil foarte puțin construită prin apariția ei în alte scene). Iar tăcerea tatălui e de-o complicitate umană față de fiu și-o resemnare față de nevastă emoționante pentru mine.
   Ce-mi place e că secvențele in filmul ăsta sunt mult mai mult decât groaznic de amuzante. Sau măcar sunt foarte bine realizate. Mă trezesc uitându-mă la secvența cu visul puștiului cu ozn-urile lipite,de parcă aș visa eu.Și eu urăsc să visez,mă obosește. Dacă aș vrea să visez și să nu fie obositor,aș vrea să visez ceva asemănător ca emoții. Oamenii care se sperie și peștele care scoate o replică superbissimă: FUGIȚI BĂĂĂ,NE ATACĂ ȚÂȚELEEEE,BĂĂĂ!



 Cred c-aș putea să scriu mult despre filmul ăsta. Îl iubesc și mă face fericită de fiecare dată când îl văd,și sunt cu puștiulică pân' la capăt și mă îndrăgostesc de Marilena și eu și simt scânteia dintre degetul lui și sânul ei dintr-o baie infectă de cârciumă de Ferentari. E o lume total diferită de lumea în care am crescut și am fost educată,dar e o lume privită cu mare afecțiune de un regizor pe care multă lume îl regretă (și care ar fi putut umple sălile la filmele românești). A știut să-i ghicească emoția.