luni, 12 septembrie 2011

Marilena de la P 7 and I

  Da,cu siguranta e una dintre povestile mele preferate. Ma emotioneaza de mor sa aflu cum se indragostesc baietii/barbatii,cum simt ei toata treaba asta. Oh,Doamne,si nu din gura lor,te rog. Pentru ca ei trebuie sa fie sofisticati si in sinea lor cea mai adanca,putin timizi,suficient cat sa curteze o fata/femeie cu maxima emotie in viscere si maxima subtilitate in afara. Atunci e bărbatul vulnerabil în singurul mod acceptabil pentru un bărbat și cel mai frumos posibil,totodată.

  Povestea asta e mai mult de-atat. Dacă aș zice că e povestea unui băiat de nici 14 ani îndrăgostit de-o curvă,care ajunge să fure un troleibuz ca s-o impresioneze,ar fi prea sec și prea puțin,chiar și pentru o afirmație atât de bombastică, pentru a face un om să înțeleagă ce e filmul ăsta. E povestea lui,a lui Andrei,un pusti superb, care se indragosteste de o Marilena a unei Madaline Ghitescu scurt-circuitante. La propriu. She's magic. E mișto ca Marilena nu e un clișeu de curvă. N-are țâțele cât casa,dar te cheamă prin maioul ei să le mângâi. Are un păr de-o culoare nehotarata,o privire pișicheră și mai mult de-atât,face nazuri (atât cât își poate permite,că,na,totuși...) în alegerea clienților. Și e ceva trist la mijloc: îl vezi pe puști cum încearcă s-o câștige (printr-o acțiune superb construită,ajunge să fure troleibuzu' lu' ta-su ca s-o impresioneze -gagiu' are vână,nu alta!-),megaîndrăgostit de ea,o vezi pe ea cum face un mișto delicios de el (oh,da! e copios să faci mișto de cineva îndrăgostit de tine,mai ales dacă e atââât de neajutorat de soartă -vezi diferența de vârstă-) și ajungi să o cunoști și îndrăgostită de un Giani cu Bemve,care-i simte slăbiciunea pentru el. Și nu,Giani nu e genul ăla de gentleman rasat care nu profită de asta :)
    Da,cu siguranță e unul dintre filmele mele preferate. Aici e faza,de-aia e mai mult de o poveste. E film. Iubesc,în primul rând,atmosfera aia de cartier. CARTIERUL. Unchiul care crește legume pe bloc,burlac cu opinii clare și profunde despre legătura femei-bani,imitația lui Elvis care face o dedicație pentru "Nicu care i-a umplut chitara de coins" ,rufele agățate la geam,baba care veghează (adică mai trage și cu ochiu',drăguța de mamaie nostalgică aww) asupra bunei desfășurări a activităților sexuale plătite.Cred uneori că viața pură,densă,vie,e în oamenii care vor chestii simple de la viață. Să te lupți să supraviețuiești înseamnă,poate,să trăiești mai mult cu instinctele. Să faci. Să te zbați. E acțiune,e ambiție,e 'care pe care'.

   La cât am revăzut unele scene,am învâțat replici pe de rost.Atunci când fură troleibuzul,tresar la replica fratelui mai mic "Să vezi ce omor ne luăm acasă" (cum traduci asta în altă limbă,cât să nu-și piardă din farmec?!) și-mi vine în minte frate-miu și toate momentele în care ne-am zis unul altuia chestia asta. Ceva râde în mine și mă topește. Dragostea și complicitatea fraternă te lasă fără cuvinte uneori. Dacă ai un frate sau o soră căruia ai putut să îi zici asta,înțelegi ce zic. Tresar la dialogul din bucătăria unde fierbe piftia,mama mă-sii de piftie! O mamă trist de decento-responsabilo-cu-pâclă-pe-ochi,care-l descoperă pe puști masturbându-se în baie (unde să aibă și bietul propria intimitate?! că îl sperie pe fra-su,care nu poa' s-adoarmă în paturile suprapuse,de grija orbirii,"c-așa i-a zis lui învățătoarea") și,na,normal că nu știe cum să abordeze subiectul decât extraordinar de frustrant, pentru propria persoană până la urmă. Să-i arate cât e de lovită în propria inocență dezolant de desuetă și de scârbită de sărmanele instincte umane n-o face decât să ajungă  la propriile frustrări erotice,printr-un dialog atât de frumos: de la problema masturbării copilului la unde se duc banii lu' bărba-su,la a-l acuza pe cel din urmă ca se duce la curve și la a-i reproșa astfel lipsa activității sexuale. Aia dintre ei,că singuri cine știe HAHA. E problematică mare,complexă și mișto, ridicată într-o singură secvență (ok,probabil foarte puțin construită prin apariția ei în alte scene). Iar tăcerea tatălui e de-o complicitate umană față de fiu și-o resemnare față de nevastă emoționante pentru mine.
   Ce-mi place e că secvențele in filmul ăsta sunt mult mai mult decât groaznic de amuzante. Sau măcar sunt foarte bine realizate. Mă trezesc uitându-mă la secvența cu visul puștiului cu ozn-urile lipite,de parcă aș visa eu.Și eu urăsc să visez,mă obosește. Dacă aș vrea să visez și să nu fie obositor,aș vrea să visez ceva asemănător ca emoții. Oamenii care se sperie și peștele care scoate o replică superbissimă: FUGIȚI BĂĂĂ,NE ATACĂ ȚÂȚELEEEE,BĂĂĂ!



 Cred c-aș putea să scriu mult despre filmul ăsta. Îl iubesc și mă face fericită de fiecare dată când îl văd,și sunt cu puștiulică pân' la capăt și mă îndrăgostesc de Marilena și eu și simt scânteia dintre degetul lui și sânul ei dintr-o baie infectă de cârciumă de Ferentari. E o lume total diferită de lumea în care am crescut și am fost educată,dar e o lume privită cu mare afecțiune de un regizor pe care multă lume îl regretă (și care ar fi putut umple sălile la filmele românești). A știut să-i ghicească emoția.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu