Nimic.

     Imi place atat de mult uneori cum pur si simplu viata mi se asaza,in asa fel,incat sa intalnesc tot felul de oameni. Eram la un moment dat la Amzei,asteptam sa vina Blondino al meu in fosta gradina Uniter. Si am inceput sa umblu si eu,ce era sa fac. Vin dinspre Mc Romana si merg alene. Aud in spatele meu o tanti care striga ca are cactusi de vanzare la doi lei. Ma opresc,stiam ca mergem la ziua cuiva. Ma opresc,ma gandesc ca am mai mult de doi lei in portofel si ma intorc. Tanti era batrana,n-avea dinti in gura. Ceea ce nu ma impresioneaza in mod normal. Dar vindea cactusi la doi lei, mai avea si o muscata cu doi mini-cactusi pe langa,totul la zece lei. Oau,ce cadou perfect,imi zic! Si culmea e ca mi-a si vorbit vreo doua minute despre cum s-o ingrijesc si mai culmea e ca am ascultat-o,mi-era mila sa isi dea seama ca n-o sa am nicio treaba cu planta aia.Sau cu vreo alta. Si-mi mai zic "de ce naiba nu face toata lumea care cerseste ceva asemanator?!". Pe bune,as plati un leu o poezie sau un desen sau un colaj. Sau o furnica jucausa drept animal de casa. As plati orice,numai cersetoria pe fata nu. Pentru ca o mana intinsa care nu spune o poveste,nu primeste nimic,nu?
    Apoi intru in Nic. Cumpar o guma si o apa.Observ casiera,care avea o arsura mare pe-un brat. Mmmm. Oare ce poveste o avea arsura,ma intreb. La casa,platesc si imi observa muscata si mini-cactusii. Si ma intreaba "de unde i-ati luat?",si ii povestesc de batranica mea. Si ma intreaba "dar planta de aloe nu avea? stiti,am nevoie,e foarte buna pentru piele si n-am gasit la florarii". Si incep sa-i povestesc de nasa-mea,in casa careia am vazut pentru prima oara o planta de aloe si ii promit (nu stiu cum am ajuns sa fac asta) ca,daca mai trec pe acolo,ii aduc eu. Nu stiu ce nimicuri mai vorbim,o las zambind si plec zambind.
   Azi,ies pe strada,e deja aproape noua seara si e intuneric. Ma melancolizez,trece vara. Ajung aproape de tramvai,ma suna Moka. Vorbesc cu ea intens,il vad pe Galusca,vecinul meu de cartier,colegul meu de an de la Ase,dubiosul cu casti in urechi si nume amuzant. Incep sa strig dupa el,nu ma aude. O fetita cat juma din mine ca inaltime imi spune zambind,pe sub ochelarii ei rotunzi "Nu aude,are castile-n urechi". Ii raspund "Da,ai dreptate." si-mi zambeste pustoaica! Moka ma intreaba cu cine sunt,incep sa rad,ii zic ca sunt singura,dar vorbesc cu necunoscutii pe strada,pustoaica rade si mai rau,incep sa ii explic ca vorbesc cu cineva la telefon si crede ca sunt cu cineva cunoscut,cand eu,de fapt,vorbesc cu ea.
    Apoi ma intorc acasa cu un nene taximetrist. Cate povesti nu s-au nascut in taxi... (vezi Night on Earth). Nenea e microbist. Si eu m-am bagat in discutie,iubesc sa vorbesc despre ceea ce nu cunosc,sunt un părerolog iscusit. Ii zic despre amicul meu mexican,care mi-a vorbit despre '94 si despre Ilie Dumitrescu. Imi vorbeste despre Inna,Mangalia,pielea ei maslinie si Arena,cica fostul Lia Manoliu,care se redeschide cu ocazia meciului cu Franta. Ii zic despre superbul slogan Sport.ro "Nu va bateti joc,bateti Luxembourg" haha,pe care mi l-a impartasit frate-miu azi,cu o intonatie geniala. Imi spune ca el are sperante si ca Mutu ar fi fost departe daca n-ar fi luat droguri. Ma dau mare si serioasa si scot un truism moralizator gen performanta sportiva nu se face la spritz. Incepe sa imi povesteasca despre echipa '70,Dobrin,Tamango (Raducanu?) si semifinala cu Suedia, si Brazilia care a ajuns in finala. Imi imaginez favelele si un Ronaldinho bebelus,care cum incepe sa mearga pe plaja,vede mingea si,instinctiv,incepe s-o atinga.

 Iubesc oamenii si iubesc sa vorbesc nimicuri cu ei,cum fac 80% din timpul meu. Pentru ca exista sansa ca din nimicuri sa ajungi la un profund incredibil. Mi s-a intamplat si, de atunci,cred in minuni de felul asta. Nimicu' nu e niciodata nimic.

P.S.: am uitat sa zic de tanti casiera din Real. Am inceput la un moment dat sa citesc "Amantul doamnei Chatterley" si nu stiu cum am reusit (vai,ce surpriza) sa pierd cartea. Si am regasit-o in hipermarket,am luat-o,am zis sa vad cat costa,nu stiam daca-mi ajung banii. Tanti imi zice cat costa,zic ok, o cumpar si incepem discutia despre roman,mi-l recomanda,zice ca l-a citit,ca e bun. Eram atat de incantata,nu mai fusesem de ceva timp intr-o discutie cu un necunoscut pornita de o carte. (bineinteles,dupa ce am cumparat-o,am gasit si editia pe care credeam ca am pierdut-o; era la tara)