sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Lumières d'été

Mi-as dori sa merg intr-un loc in care ma cunoaste doar un singur om. Cel mult.Sa fiu la o petrecere mare,cu oameni sofisticati si suficient de deschisi si cu ganduri neocupate de banalitati,incat sa n-aiba alte scopuri in afara de a simti briza,marea,oamenii din jur si stelele. Sa nu ma stie mai nimeni si sa nu stiu pe mai nimeni. Sa am chef sa glumesc si sa mi se raspunda la fel. Sa dansez conform ritmului meu,coordonata de ritmul lui. Sa fie vin alb demidulce bun  si pahare frumoase. Sa fie vara,o terasa mare cu o piscina si sa se vada marea. Si sa coboram apoi pe plaja,cu discutii pornind de la constelatii,siroind printre filosofia trairilor. Filosofia trecutului,viitorului. Prezentul sa nu-l vorbim. Vreau sa-l simtim,fara sa-l constientizam. Sa fie oameni destepti,care sa ma faca sa rad si sa ma provoace in conversatie,sa scot ce am mai interesant din mine. Sa fie suculent. Sa nu avem obiecte intre noi,doar melodii si priviri. Sa am o rochie de matase cu spatele gol. Si un inel mare din argint. Si parul sa-mi fie lung,in cosite mangaiate de o adiere numai de mare avuta. Sa respir educatia celor din jur si sa o apreciez cu naturalete. Sa-i vreau in viata mea. Sa mi se vada in zambet cheful de viata si in ochi iubirea pentru fiecare senzatie pe care o traiesc. Emotia necunoscutului si dorinta de a patrunde dincolo de noi,de ce-am trait,de familii,de fosti iubiti,de copii si de durerea fiecaruia. Sa fie un moment unic,in care sa realizezi ca ne intrepatrundem gandurile si ca ti-as putea aduce fix ceea ce ai visat intotdeauna,dar n-ai stiut sa spui ca vrei. Sa nu ne fi ponegrit vreodata oamenii la care tinem si sa nu ne fi gandit vreodata sa ne inecam neputinta in cunostinte comune. Sa fim puri.

Sa tresarim cand ne simtim parfumul.

joi, 20 ianuarie 2011

Childish

Cand am terminat "Casa spiritelor",am avut un sentiment ciudat,intre placerea cititului si o trezire a unei sensibilitati pe care o am din copilarie. Ceea ce citeam mi se derula in cap sub forma unor imagini cinematografice. Si-atunci mi-am dat seama ca am plans candva la astfel de scene,intr-un film care parea sa aiba aceeasi poveste ca cea a romanului. Stiu sigur ca am vazut un film cu ai mei cand eram mica,in genul celor care le place lor mult (dragoste interzisa sau imposibila,razbunare intre familii cu conflicte vechi de generatii si alte teme siropoase -cu care am crescut,de altfel :p -). Imi amintesc perfect scenele de tortura,sangele,soldatii. Ma fragilizeaza groaznic orice forma de violenta fizica. Eu eram copilul care nu putea sa vada si nici sa fie de acord cu chinuirea unei pisici,activitate pe care unii o considerau distractiva. Nu puteam sa ma uit cum era un cal biciuit. Nu mi se facea rau,dar simteam ca oasele nu mai exista si sunt doar o carpa de carne,fara putere si fara vana.

Soarta personajelor astora m-a facut sa ma simt doar un copil rasfatat. Un copil,care,ca si copiii si nepotii familiei Trueba,a avut confortul necesar pentru a deveni idealist. Un copil neconfruntat cu probleme mari. Care oricum a avut mereu sprijin din partea parintilor,care a fost lasat in pace sa viseze nelimitat,nederanjat cu probleme pamantesti.

Uitasem ce pot cumpara banii,indarjita sa vad numai ce nu pot cumpara. Uitasem ca pot cumpara confortul si libertatea de a trai fix cum vrei. M-am gandit mereu ca se poate trai ca in "La vita e bella",dar acum cred ca e mai mult o utopie. Superba,de altfel :)

joi, 13 ianuarie 2011

Calator

Oau. Nu stiam de ce m-a apucat cheful de scris si dau peste o chestie: "O carte mare te face sa vrei sa scrii". Am inceput sa citesc din nou Allende, de data asta "Casa spiritelor". Sunt abia la inceput,dar imi place. Au ceva sud-americanii in scrisul lor care ma prinde,ma fascineaza si ma face sa scriu si eu. Percep ei intr-un fel lumea asta,locurile,oamenii,intamplarile,mortile,iubirile,familia.

Imi amintesc ca am vrut dintotdeauna,nici nu stiu din ce motiv,sa apuc sa vad Brazilia. Poate cea mai interesanta chestie e toata treaba asta cu amintirile: imi amintesc emotia pe care am trait-o candva,pe care mi-a dat-o o carte,un film,o persoana,fara sa-mi revina in minte intamplarea sau situatia propriu-zisa. Nu-mi aduc aminte exact povestea din "Copiii capitanului Grant",dar stiu ca inca ma fascineaza calatoria lor prin Patagonia. Si mi-am dus toate fanteziile copilaresti si dorinta de aventura in capitolul din capul meu care se numeste "Patagonia".

Si asta ma duce cu gandul la un domn care mi-a facut o radiografie. Era vara si abia intrasem la Ase si Snspa. Si m-a intrebat de ce acolo. Si n-am stiut ce sa-i zic,pentru ca nici eu nu stiam ce caut acolo. I-am zis doar ca sunt tanara si ca o sa am multe oportunitati deschise de scolile astea. Mi-a zis ca el in locul meu,s-ar fi facut fotograf la National Geographic. Ca nu exista treaba mai frumoasa si care sa imbogateasca un om mai mult decat calatoria.

Si asta ma duce cu gandul la Londra si la India. Si la faptul ca mi-ar placea mult sa ma mut singura intr-o mansarda :)

miercuri, 12 ianuarie 2011

Bzzz

In postul asta imi permit sa fiu haotica. Uite asa!

Imi place ca mi-a crescut parul si,daca in 2010 mi l-am lasat lung,anul asta il las si mai lung. Azi,la dansuri,o fetita de vreo maxim 10 ani m-a intrebat daca se face si balet acolo si i-am raspuns ca nu,ca si eu fac tot dansuri ca ea. Era confuza din cauza cocului meu de balerina. Ce-mi place ca imi pot prinde parul in coc de balerina. Cred ca si influenta "The Black swan" se vede. Ah,lumea filmelor mele :). As vrea sa ajung sa imi exprim calumea my dark side, nu s-ajung sa am halucinatii cu crime comise,hell no,dar am realizat cat de importanta e latura asta in oameni. Daca si eu traiam in lumea controlului si a cautarii perfectiunii,a rozului pudrat (la figurat) si a rigorii,am ajuns sa vad cat de bine si de frumos pot sa iasa lucrurile si cand dai drumul pasiunii. Da,pasiunea. Cum zicea Vincent Cassel,ai nevoie de pasiune ca sa joci the bad character. Ajunsesem sa cred ca nu sunt pasionala si ca nobletea se bate cap in cap cu latura neagra,dar nu e asa. Mi-ar placea sa ajung,metaforic vorbind (desi si rochia si aripile sunt foarteeee frumoase si NEGRE), sa intind aripile negre de lebada,asa cum le intinde Natalie Portman.

Am bagat si o portie de Sam Mendes si mai urmeaza. "Away we go" s-ar mula mult mai bine pe personalitatea mea (mai ales ca are un personaj masculin absolut adorabil, de luat acasa),dar "Revolutionary road" se lipeste de valtoarea actuala. Imi place ca se cearta oamenii aia si imi place nebunul ala care spune lucrurilor pe nume. Si una dintre replicile mult iubite: "All I wanna know is that I wanna feel things. Really feel them. How's that for an ambition?". Quite an ambition,as zice.


Miercurea trecuta mi-am (re)dat seama cat de mult iubesc sa am un ecran de cinema in fata. Si sa vad filmele pe ecran mare. Nu pot descrie senzatia.

Mi-era dor de franceza,s-o aud vorbita si sa vad multe flirturi pe metru patrat si pe minut de film. Da,ok,si superbitatile de gagici pe la 40 ani care arata impecabil si mai au si doza de sexualitate asumata si neintamplatoare. "La fille coupee en deux" a venit la momentul potrivit. Am ras ceva de fiecare data cand astia declarau dragostea dupa zece minute de cunoastere a unei persoane.

Si iubesc sa vorbesc ore la telefon. Cu prietenul meu B. care ma contrazice intr-una,dar macar avem gusturi comune la filme. Si ma cearta,dar macar ne-a placut "Revolutionary road" amandurora. Si ce bine fac contrazicerile si certurile ay ay ay