joi, 20 ianuarie 2011

Childish

Cand am terminat "Casa spiritelor",am avut un sentiment ciudat,intre placerea cititului si o trezire a unei sensibilitati pe care o am din copilarie. Ceea ce citeam mi se derula in cap sub forma unor imagini cinematografice. Si-atunci mi-am dat seama ca am plans candva la astfel de scene,intr-un film care parea sa aiba aceeasi poveste ca cea a romanului. Stiu sigur ca am vazut un film cu ai mei cand eram mica,in genul celor care le place lor mult (dragoste interzisa sau imposibila,razbunare intre familii cu conflicte vechi de generatii si alte teme siropoase -cu care am crescut,de altfel :p -). Imi amintesc perfect scenele de tortura,sangele,soldatii. Ma fragilizeaza groaznic orice forma de violenta fizica. Eu eram copilul care nu putea sa vada si nici sa fie de acord cu chinuirea unei pisici,activitate pe care unii o considerau distractiva. Nu puteam sa ma uit cum era un cal biciuit. Nu mi se facea rau,dar simteam ca oasele nu mai exista si sunt doar o carpa de carne,fara putere si fara vana.

Soarta personajelor astora m-a facut sa ma simt doar un copil rasfatat. Un copil,care,ca si copiii si nepotii familiei Trueba,a avut confortul necesar pentru a deveni idealist. Un copil neconfruntat cu probleme mari. Care oricum a avut mereu sprijin din partea parintilor,care a fost lasat in pace sa viseze nelimitat,nederanjat cu probleme pamantesti.

Uitasem ce pot cumpara banii,indarjita sa vad numai ce nu pot cumpara. Uitasem ca pot cumpara confortul si libertatea de a trai fix cum vrei. M-am gandit mereu ca se poate trai ca in "La vita e bella",dar acum cred ca e mai mult o utopie. Superba,de altfel :)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu