La mano de Dios

Conduc spre scoala si imi rasar idei in cap: ca nu mai simt nimic,ca sunt goala pe dinauntru,ca ori daca fac film sau ma fac secretara e acelasi lucru. Gata,eu cred ca nu am nimic de spus lumii,nici in cuvinte,nici in imagini. Si mai bine ma fac secretara,imi imaginez ca as fi chiar una foarte buna,prea proasta nu sunt,zic ca m-as descurca. Pantofi inalti am destui,sa merg in ei e o placere,important e ca distanta dintre picioare sa ramana constanta si destul de mica,as zice. Ca sa evitam complicatiile.

And then I stopped bullshitting myself. Ce naiba ma iau atat de in serios? Si vad Maradona a lui Kusturica. Si se termina si ma simt plina de energie,imi vine sa strig 'Ole ole ole' si sa cant si sa-mi asum dezorganizarea din minte,fascinatia pentru imperfectiunea asta colorata,pentru nebunii care traiesc fara sa se intrebe prea multe,pentru dementii care fac obsesii si merg pentru ele pana in panzele albe,pentru geniile care ajung foarte sus,ca apoi sa cada foarte jos si sa ridice (sau nu),pentru femeile care raman si lupta pentru barbatii lor atunci cand nici ei nu mai sunt in stare sa lupte pentru ei insisi,pentru tangoul care m-a cucerit definitiv. De fapt,pentru cei care se distreaza traind orice-ul cu mare pasiune.

Poate e doar un documentar despre unul dintre cei mai mari fotbalisti ai lumii,un nebun pitoresc cu dependente ('if cocaine is a drug,then I'm a drug addict') si prieteni gen Fidel Castro. In mine a mers mult mai departe,aveam nevoie sa imi amintesc de latinii astia indisciplinati,poate kitschosi,care imi transmit o mare pofta de viata.

P.S.: Maradona cantand e delicios si titlul e foarte misto ales (Maradona a dat golul impotriva Angliei,in '86, aproape cu mana,numai ca arbitrul nu a observat asta si golul a contat; atunci,toti argentinienii au simtit ca Dumnezeu i-a razbunat pentru razboiul din Malvine)