E clar, aș milita oricând pentru sport. Sunt zile în care ta aduni cu greu și pici în letargie și genul ăsta de zi a fost azi. Mi-a fost greu să scriu, să mă documentez, să orice. Până când am ajuns la sală. Instructoarea era irascibilă, m-a întâmpinat cu un ton dubios și m-a întrebat dacă am rezolvat problema cu anemia. I-am zis că-mi iau vitaminele și sper să fie ok, n-am ajuns încă la control. A bolborosit nervoasă ceva de genul că să nu rămân cu speranța. Aaanyway, am zis că și eu oi fi iresponsabilă, dar nici tonul ăla nu e unul ok. Dar eu venisem să fac sport, eram hotărâtă să-mi văd de treaba mea și să mă concentrez pe alte chestii decât relația cu instructoarea.
Se vedea că n-avea chef. Am început greu, nu se hotăra ce gen de exerciții să facă. Irascibilă all the way, nervoasă că era de 1 mai la serviciu. Totuși impecabilă la exerciții. Când vine vorba despre sport, nimic nu mă face să mă simt mai satisfăcută decât o oră în care transpir muuult, iar la sfârșit îmi tremură fiecare mușchi, eventual unul de care nu știam că există. E genial cu câtă energie am terminat, iar când a venit rândul streching-ului, i-am spus că a fost foarte tare și că mă simt foarte bine după o oră cu ea. GUESS WHAT: mi-a zâmbit! Am reușit, prin declararea sentimentului pe care ea mi l-a dat, s-o dezamorsez. Mă bucur că am reușit și eu să mă dezamorsez și să mă concentrez fix pe cum m-a făcut să mă simt prin exerciții, și nu prin ton și atitudine. Pentru că, de obicei, sunt foarte sensibilă la mediu. Nu vorbești, nu vorbesc. Nu îmi spui ce simți, nu îți spun ce simt. Și, sincer, îmi pare rău pentru toate ocaziile pe care le-am ratat de a face oamenii să realizeze că mă ating în vreun fel frumos. Azi am reușit să trec peste asta și chiar și atunci când am plecat și i-am zis că mă simt genial și o să mai vin la ea, m-am simțit superb. Mi-a zâmbit atât de frumos și de sincer, e clar că s-a simțit utilă, victorioasă, fericită că era totuși în locul ăla.
Nu mi-am imaginat că niște simple vorbe despre starea bună pe care ți-o dau oamenii îi va face să se simtă atât de bine. Am pierdut multe tăcând. Și nu, n-am fost timidă, am fost egoistă făcând asta.
P.S.: după duș, mi s-a schimbat total starea. Am simțit că pot mișca munții din loc. Am avut o întâlnire cu un om pe care nu-l cunoșteam și căruia trebuia să-i iau un interviu și n-am mai avut niciun pic de teamă că va fi un interviu ratat. Aveam atâta energie, încât simțeam că ceva interesant va fi, că voi găsi ceva frumos la omul ăsta de care să mă agăț. Am condus cu muzica la maxim și îmi venea să dansez. Am avut o stare incredibilă și o am și acum, când îmi simt coapsele cu personalitate proprie, gata oricând să se miște și să îmi dea starea de bine. Și da, a fost un interviu reușit.
Pentru imaginile-astea, pentru instinct, senzația de visceral (fuck it, cineva rupe un cordon ombilical cu dinții), pentru muzică, pentru actrița italiancă, superbă la început- blondă și cu părul în bucle mici, voluminoase, pentru un personaj dement care-și face planuri de răzbunare ridicole și telenovelistice, fix cum gândeam și eu când eram mică. Și, desigur, de o mie de ori pentru culori și compoziție.
Există un pasaj în "Closer to the moon", filmul pe care Nae Caranfil îl va lansa, în care femeia (se referea la personajul Verei Farmiga, dacă nu mă-nșel), abia ieșită (sau scăpată) din închisoare, mai are la dispoziție o singură noapte să trăiască ceva intens cu un tânăr amorez. Na, romantic stuff între cei doi, un moment unic, probabil și cu care ea știe că nu se va mai întâlni vreodată. Sublimul situației se întămplă atunci când el vrea să-i vadă/atingă/simtă corpul, așa că încearcă s-o dezbrace, așa cum orice bărbat încearcă să dezbrace o femeie pe care o vrea, în spațiul lor intim. Numai că ea se oprește. Și-și pune mâinile în jurul primilor nasturi ai tunicii. Nu-mi amintesc din ce ne-a povestit nenea Nae dacă el întreabă ceva gen de ce, dar știu că ea spune (sau răspunde): "Put". Adică pute și de-asta nu vrea sărmana femeie să fie dezbrăcată.
Producătorul filmului voia desigur să scoată treaba cu "Put", pentru a nu oripila femeile din public și a ține filmul într-o zonă safe. Femei în căutare de romantism pe ecran. Numai că eu cred că fix faza asta umanizează totul și face cumva ca secvența să fie și un oarecare punct de vedere și îi dă cumva capacitatea să emoționeze și să clintească din femei toate clișeele care le opresc uneori din a fi speciale.
Dacă visez să scriu pentru reviste de femei sau eseistică pentru femei, îmi doresc s-o fac ca secvența asta. Nu mă-nțelegeți greșit, sunt un om (prea) romantic și (prea) conservator deseori, dar frumusețea pe care o caut în viață e una pe care fiecare o trăiește zi de zi și care are părți contradictorii/ciudate/total imperfecte uneori, care din punctul meu de vedere, nu fac decât s-o evidențieze și s-o umanizeze. Deci s-o facă reală și unică.
E ceva absolut fascinant la instinctul său, foarte posibil să fi fost și educat de-a lungul timpului, în ceea ce privește cromatica, patternurile. Mă fascinează din punct de vedere estetic; stau și mă uit, că na, e ca un spectacol vizual. Am devenit (nițel) obsedată de combinația roșu-albastru pe care o tot folosește.
Átame! just made my day. Marele clișeu că vezi Doamne dragostea cu forța nu se poate e pus aici într-un context în care, ghici ce!, se poate. Aham. O Cosânzeană e răpită de un Antonio Banderas (which never fascinated me) sexier than never tocmai pentru că e îndrăgostit, violent pentru a-și apăra dragostea de însăși "obiectul" dragostei. Nebun, orfan, clocotind, cu scop precis și curat, manifestat într-o manieră dementă as in medical "dementă". Ea, fostă actriță porno, dependentă de medicamente. Oi fi pus eu de la mine (tre să revăd să mă asigur că nu), dar scena aia de sex nu lasă spectatorul indiferent, și nu în sensul excitant, ci în sensul emoționant. Cosânzeana își găsește echilibrul alături de răpitorul său, pe care ajunge să-l cunoască/îndrăgească, că na, tot aveau timp, așa ca-ntr-o tabără, ca-ntr-un teambuilding în care oamenii ajung să se cunoască mai bine într-un timp scurt. Cunoașterea asta condensată poate duce la o atașare foarte rapidă, we all know it.
Deocamdată, al doilea în topul meu Almodovarian, după All about my mother și înainte de sau chiar pe același loc cu Volver, I haven t decided yet. Oh wait, că și Habla con ella e tare. Hm.
p.s.: oricât de fascinant e Almodovar ca cineast, he s sick. Mi-am dat seama că-s mai sănătoasă decât credeam și mă enervează uneori la culme personajele lui, pentru că stau în apa lor stătută a se citi nu fac eforturi să scape de frustrări/obsesii. Nu le văd ca pe niște personaje libere, evoluate, dar cu siguranță sunt carismatice, clocotinde, self-destructive poate. Și na...de-acolo pornește povestea.
p.p.s: la minutul 24, secunda 34, e un cadru SUPERB, probabil coperta lucrării mele de licență hihi.
Îmi place foarte mult să fiu un observator, cam oriunde aș fi. Iubesc să stau la coadă la doctor sau la magazin, pentru că oamenii reacționează și acționează în multe feluri, ca să umple timpul ăla. Ori vorbesc la telefon, ori încep o discuție cu cel de lângă, ori citesc ceva, ori se agită.
Îmi place mult să scriu ce observ la oameni, atât timp cât ceea ce fac, ce zic sau chiar ce poartă ei transmite ceva interesant.
Orice om te lasă să scrii despre el, atât timp cât scrii de bine. Când emoționezi scriind de bine despre cineva, acel cineva e complimentat, se simte bine, te mai roagă să scrii despre el. Îmi plac mult reportajele și documentarele care vorbesc despre pasiunile unui om, orice fel de pasiune a oricărui fel de om. Iubesc oamenii care vorbesc cu profunzime și pasiune despre timpul dedicat meseriei lor, îmi plac oamenii care se redescoperă prin hobby-urile lor și îmi place să scriu/văd/citesc despre ceea ce îi face pe oameni fericiți sau îi face să fie curioși, să se caute; e vorba despre ceea ce îi ține într-un ritm propice evoluției lor. Cred că atunci omul e viu, e într-un moment bun al vieții sale și poți scrie ceva care să inspire mulți alții. Cred în lucrurile simple pe care le fac oamenii, care te surprind, dându-ți peste cap toate impresiile pe care ți le făcusei.
Dar ador, de fapt, reportajele/documentarele complexe, iar complexitatea nu apare decât atunci când cunoști și un pic din slăbiciunile, defectele, lucrurile care fac confuz/nefericit/nesigur omul respectiv. Când cunoști bine, poți scrie poate și de bine și de rău; cu un ton echilibrat, vreau să cred că va ieși ceva interesant, care să nu fie deloc răutăcios.
Și mă gândesc la asta și analizez procesul, pentru că viața îmi iese deseori în cale cu imagini pur cinematografice ale unor personaje care se află într-un moment de slăbiciune al vieții lor. Ceva e trist acolo, e un moment în care n-au control de sine și nu sunt nici eroi, nici modele, nici luminați. Aș zice că sunt oameni, dar pe cine interesează să scrii despre el, atunci când nu flatezi?
Chica și cercelul în ureche mi s-au părut mai mereu kitschoase. Și la el tot kitschoase le-am găsit. Farfuriile jegoase, traiul în casa aia cu tavanul ud, unde se adună fluturi negri. Cerșetorul care stă pe stradă, dormitând, cu un porumbel pe el. Cearșafurile din casa fratelui, stropite cu vin, pe care acesta se culcă liniștit apoi. Casa negrului, în care stau trei oameni într-o cameră foarte mică, în care se face mâncare într-o bucătărie improvizată. Nevastă-sa, care își ține piciorul pe masă, fumează la masă, ca, mai târziu, să mănânce înghețata cu degetele și să-i instige pe copii să facă același lucru (și asta-mi amintește de un foarte drăguț medic nutriționist -mai degrabă un om care vrea să învețe oamenii să trăiască sănătos, dar și cu chef, cu plăcere-, care spunea că am uitat de legătura dintre simțul tactil și mâncare; furculița ne-a cam îndepărtat de plăcere).
Pentru mine, toate cele de mai sus sunt o exprimare foarte plastică a unei lumi. Toate cele de mai sus arată foarte bine în film, iar Inarritu chiar știe cum să pună camera pe ele, în ce lumină să le filmeze șamd. E jegul și e kitschul, exprimate plastic, așa cum îmi place mie.
Mi-am amintit de cum îmi pune bunică-mea la pachet ghiveci de legume (cel mai bun din lume, evidemment) în găletușele de smântână, puțin murdare pe dinafară de țărână. Mi-am amintit de mătușă-mea Dorina, care stă la ultimul etaj al unei vile naționalizate, cu camere ciudate și mici, și de tavanul ei mereu-ud-atunci-când-plouă (în mare contrast cu cearșafurile ei albe perfecte, mereu apretate).
Când a pus mâna pe actele vechi, ale tatălui mort de demult, mi-am amintit cum am găsit într-un sertar actele bunică-mii moarte, certficatul ei de naștere (probabil cel mai vechi obiect personal al familiei mele), unde, în dreptul tatălui, e o liniuță.
Filmul ăsta mi-a amintit de cum îmi vorbește mama de oameni care fac "bișnița mică", genul ăla de activitate high risk, în care câștigurile sunt foarte mici. Mama vorbește cu respect de oamenii de genul ăsta. Sumele câștigate sunt mici și culmea e că ele contează pentru oamenii ăia, încât riscă atât de mult și nici nu au vreo metodă de apărare (legală sau ilegală, I don t give a damn). Ban la ban trage și când nu ai niciun ban, banul nu are la ce să tragă. Și te chinui, așa cum poți, și cum consideri. Ăia care vând și droguri mi-au amintit de un interviu televizat cu o femeie care vânduse droguri și primise o pedeapsă mai mare decât cea a unui violator. Beat this shit! Îmi amintesc de domnul educat, cu bani, respectabil, care făcea asigurări bijuteriilor, diamantelor foarte scumpe și care-i vindea ponturi lui Cary Grant în To catch a thief (1955). Diferența dintre el și femeia care a luat nu știu câți ani e că ea n-a știut pentru ce să riște. E nașpa și mă-nfurii că viața nu-i educă pe oameni din timp să nu riște pentru puțini bani, iar disperarea e o doamnă periculoasă, care întunecă gândirea, istețimea (ideile de afaceri sunt destul de proaste la disperare -cine naiba o să dea bani mulți pentru genți falsificate?!-), mai ales atunci când ai copii.
N-am cum să zic despre filmul ăsta că e genial, dar în mine a trezit emoție și îmi asum că n-oi fi vreo rafinată când e vorba de emoții instinctive (cele mai ușor de trezit), dar le simt și asta mi se pare uneori mai important și mai inspirațional.
P.S. Titlul. And pay attention to Bardem, care e bun, deși mie nu-mi place deloc arătarea lui.
Aș fi scris despre Bill Cunningham, sunt niște idei interesante pe care le-am reținut din documentarul ăsta:
Dar documentarul ăsta m-a făcut să mă gândesc la o concluzie a lui 2011.
1. E anul în care mi-a fost silă de orice fel de dependență.
Nenea Bill zice: "That s the important thing, never to be OWNED". El se referă la banii pe care i-a refuzat uneori de la reviste, doar pentru a-și face treaba fix așa cum voia el și mai zice "Money is the cheapest thing. Liberty and freedom is the most expensive."
Eu zic că în sfârșit am simțit starea de stabilitate singură, mi-am simțit viața plină, dedicată în primul rând mie, ca apoi să simt și în cuplu o stare dulce, dar nemaladivă, lipsită de bolnăviciunea unei dependențe emoționale.
Mai zic că e primul an în care am simțit nevoia să stau mai mult în lumea mea și să am chef mai mult de gărgăunit în capul meu, decât să gărgăunesc cu lumea, socializând.
Și e anul în care m-am lăsat de fumat.
2. Am realizat că ai nevoie de foarte puține lucruri ca să trăiești, să simți că viața e bogată. Anne Flanders, redactorul șef "Details", care a lucrat cu Bill, crede despre el că ar proveni dintr-o familie înstărită și nu ar recunoaște asta, pentru că "Only people who come from wealth live the way he lives". Bill locuia în Carnegie Hall, într-o cămăruță plină cu fișete metalice, în care păstrează toate negativele fotografiilor pe care le-a făcut. Peste fișete, e un pat. Ah, și multe cărți. Baia o are pe hol, la comun. Poartă o jachetă albastră, pe care și gunoierii din Paris o poartă, pentru că e foarte practică, are multe buzunare. Circulă cu bicicleta. Bea cafea ieftină și declară că în New York, cafeaua e cu atât mai bună, cu cât e mai ieftină.
Eu am fost în excursia mea prin Italia, când am realizat de cât de puține produse și haine am, de fapt, nevoie. Și ce mă fascinează și mai mult e o discuție avută cu mama, care e prima generație încălțată din neam. Care are tendința de a acumula material mult, să facă, să lase, casă, mașină. Și vin eu și zic că-mi doresc să vizitez cât mai mult, că aș face masterul în Argentina și tot așa. Și stă ea și se gândește și-mi zice că poate că fericirea mea nu stă în lucruri, pentru că eu deja le am, chiar dacă la modul basic.
3. E anul în care am redescoperit sportul. Daca unele dintre cele mai fericite veri din viața mea de copil se desfășurau pe terenul de tenis, unul dintre momentele mele cu mine se desfășoară pe salteaua de exerciții. Și mai ales după. Am reînceput să-mi simt mușchii. Și cred cu desăvârșire că e o manieră de respect pentru mine, ca om și ca femeie. E o nouă metodă de testare și antrenare a voinței. E secunda când mușchiul doare și aș renunța instant, dar mă pot ambiționa să duc mișcarea până la capăt. Iar capătul îmi dă o mare satisfacție.
4. E anul conștientizării puterii părului femeii. Dacă părul scurt simțeam că-mi accentuează ochii, că îmi dă o mare libertate când vine vorba de spălat, aranjat, cu părul lung e altă poveste. E adevărat, părul scurt e genial, poți face sport lejer, îl speli zilnic, se așază instant, ai mai mult timp pentru cu totul altele. Îmi imaginez o femeie-artist, cu trei copiii, care poartă și tocuri și mai și gătește. Poate să aibă o feminitate puternic definită, o personalitate efervescentă, care te duce dincolo de fizic, exprimată prin părul scurt, care îi și permite, strict ca timp vorbind, să ducă la capăt cât mai multe. Dar părul lung e părul ielelor, al nimfelor, al ondinelor. Îți dă posibilitatea de a-l coafa în multe feluri, de a purta orice cercei (pentru mine cerceii și inelele sunt BIJUTERIILE), deci de a găsi cu mult mai multe expresii vizuale ale feminității.
5. Apropo de documentar...mi-am dat seama cât iubesc documentarul, și mai ales cel axat pe oameni. Să încerci să cunoști un om înseamnă, în primul rând, să te fascineze, să trăiască/gândească/facă ceva într-o manieră cu totul proaspătă ție, ca spectator. Da, e vorba și de cum vezi oamenii. Am o idee de emisiune/documentar/interviu în care să pot cunoaște oameni diverși, de la spălători de mașini, instalatori, până la cântărețe, fotomodele sau profesori universitari. Asta pentru că am fost fascinată pe rând de domnul Fane, instalatorul nostru, de băiatul care vinde în piața Gorjului carcase de telefoane și prize, de fenomenul Inna și tot ce înseamnă echipa și disciplina din spatele unui astfel de performer (și nu, nu discut calitatea muzicii ei, mă interesează cu totul altceva), de unii dintre profesorii mei, care mi-au servit drept model de minte deschisă prin întrebările lor, care se nasc și din căutarea lor continuă (deci și cultura acumulată), dar și prin normalitatea cu care își trăiesc astfel viața.
Of course, being nostalgic and old, I can't stop falling for Truffaut's words:
"When I was a critic, films were often more alive though less "intelligent"
and "personal" than today. I put the words in quotes precisely
because I hold that there was no lack of intelligent directors at that
time, but that they were induced to mask their personalities so as
to preserve a universality in their films. Intelligence stayed behind
the camera; it didn't try to be in evidence on the screen. At the
same time, it must be admitted that more important and profound
things were said around the dinner table in real life than were reflected
in the dialogue of the films that were being made, and that more
daring things took place in bedrooms and elsewhere than in the movies'
love scenes. If we had known life only through the movies, we could
quite believe that babies came from a kiss on the lips with the mouth closed.
(...)
As for erotic or pornographic films, without being a passionate
fan I believe they are in expiation, or at least in payment of a debt
that we owe for sixty years of cinematographic lies about love. I am
one of the thousands of his readers who was not only entranced but
helped through life by the work of Henry Miller, and I suffered at
the idea that cinema lagged so far behind his books as well as behind
reality. Unhappily, I still cannot cite an erotic film that is the equivalent
of Henry Miller's writing (the best films, from Bergman to Bertolucci,
have been pessimistic), but, after all, freedom for the cinema is still
quite new. Also, we must consider that the starkness of images poses
far more difficult problems than those posed by the written word.
Anyone can be a film critic. The apprentice supposedly need not
possess a tenth of the knowledge that would be demanded of a critic
of literature, music or painting. A director must live with the fact
that his work will be called to judgment by someone who has never
seen a film of Murnau's."
Pentru că iubesc spatele gol al femeilor precum Ashley Judd.
Pentru că iubesc atunci când prietenia unor femei și empatia pentru o ființă care iubește același bărbat sunt mai mari decât gelozia și neputința instinctivă de a-l împărți.
Pentru: "Diego has never belonged to anybody. He belongs only to himself. And that, of course, is what makes him so desirable. He's the best of friends and the worst of husbands."
Pentru:
"-I want an exhibition in my own country.
-Which they will give you after you become famous somewhere else."
Apropo de asta, Truffaut reamintea un citat: "People of the world are so imbued with their own stupidity that
they can never believe that one of their own has talent. They appreciate
only people of letters who are not of their world." So Marcel Proust
wrote to Mme. Straus
Și pentru discursul Tinei, pe care aș fi vrut să-l am în cap atunci când vorbeam cu profa mea de română dintr-a 12-a, Adriana Donciu, despre căsătorie:
"I don't believe in marriage. I think at worst it's a hostile political act, a way for small-minded men to keep women in the house and out of the way, wrapped up in the guise of tradition and conservative religious nonsense. At best, it's a happy delusion. These two people who truly love each other have no idea how truly miserable they're about to make each other. But...When two people know that and they decide with eyes wide open to face each other and get married anyway, then I don't think it's conservative or delusional. I think it's radical and courageous and very romantic."
Și pentru că, până la urmă, e o poveste despre Frida Kahlo.
Acum, că te-ai uitat la reclama de mai sus, sunt curioasă ce crezi despre ea. Pentru că mie mi-a lăsat două gusturi diferite.
First of all, da, și eu cred că norocul îți vine în viață după felul de a aborda lucrurile. Cred că ne cam facem singuri norocul și ne merităm oportunitățile. Și mai cred că ceea ce e menit să ți se întâmple bun, ți se va întâmpla, important e să rămâi deschis și curios (în sensul pozitiv al cuvântului; curios în sensul de a vrea să înveți, să evoluezi, să asculți, SĂ AI CHEF). Și iubesc într-un mod total nesuperficial superba manieră care poate părea superficială, de a trata viața cu umor, cu nonșalanță, je m'en fiche-ismul. Adică să nu iei viața în serios, cum pare să facă personajul care se bucură DE TOT, prinde oportunitățile din zbor, trăiește și după aia gândește.
Laud spontaneitatea și lipsa de frici. Dar nu ridic la rang de "așa da" tupeul (care se poate confunda cu curajul -dar, vedeți, e o nuanță între ele, iar nuanța asta dă sau nu finețea fenomenului-). Cred că spontaneitatea se mai și naște când deja ai un bagaj de cunoștințe în spate (o să ridic toată viața în slăvi educația și mințile deschise de educație, deci o să cred toată viața despre mine că mai am muuuult de învățat. Și, da, spontan ești când ai încredere în tine.
Mi se pare totuși că alipitul a două atitudini atât de extreme le face pe ambele personaje să aibă câte o problemă. Unul e prea tupeist și e de iertat doar pentru că e tânăr. Unul pare antisocial, de-a dreptul, deci și el, sărmanul, are o problemă. Dar poate fi doar un tip cu bun-simț, pe care, în opoziție cu celălalt, îl vezi antisocial. Na, dacă ești antisocial și îți asumi, stai cuminte în casă, citești sau ce faci tu pe-acolo și ești total de respectat pentru asta, nu ieși. Și ce mă deranjează, de fapt, e că reclama asta prezintă rețeta asta a succesului ca fiind SINGURA. Or mie varianta tupeistului mi se pare un atac la discreție. Adică cum, e singura cale de a fi fericit și de a te bucura de tot ceea ce îți oferă viața?! Ba bine că nu. Cred că și oamenii lenți și atât-de-uncool-liniștiți se bucură de viață. Numai că asta chiar ține de experiență și de percepția asupra lumii. Înțeleg tagma hulpavilor, dar cred că maturizarea și rafinarea înseamnă, uneori, îndepărtarea de ea (deși...când o să mă satur de comedii sofisticate?!), dar nu moartea pasiunii.
Anyway, pentru mine, viața era ca o masă cu multe feluri de mâncare, pe care le-nghițeam nemestecate. Or, când mănânci nemestecat, de-aia mănânci mult, pentru că papilele gustative nici nu au timpul de a trimite informația la creier, ca să poți avea senzația că savurezi, că simți cu adevărat gustul și plăcerea. Acum e altceva. N-aș mai grăbi lucrurile.
Dar na, e de-nțeles că trebuie să asociezi o asemenea stare cu un brand și că ție, în calitate de consumator, trebuie să îți rămână senzația că doar cu brandul ăla se poate fericirea; întrebarea e dacă se poate face asocierea mai fin și mai complex de-atât, tot în două minute. Probabil, dar scopul propovăduirii "căii unice" rămâne arghh.
"Nu poate fi inventat niciun kitsch pe care viața să nu-l depășească."
Mă fascinează kitsch-ul, mă fascinează uneori viața brută, cu un simț estetic sălbatic. Cred că e o frumusețe care se naște din urât, din gunoi, din aglomerare inconștientă. Mă fascinează favelele, zonele noastre periferice. Porobabil că mă fascinează cumva cât de pline de viață sunt locurile respective.
Că tot m-am dus cu gândul la favele, mi-am amintit de:
Ce e tare la filmele bune e că întotdeauna îți expun cel puțin două opțiuni, niciodată nu îți dau senzația că e doar o variantă-n viață. Vrei să te căsătorești, foarte bine, nu vrei, la fel de bine; singurul lucru important e să fii conștient și mulțumit de decizia ta. Filmele bune nu judecă, nu expun teze. Gen dacă ești burlac convins, workaholic și în weekend petreci cu fotomodele și Grey Goose, un film bun în care ești personaj nu te va privi nici ca pe ceva supercool și nici nu te va blama, ci va scoate din tine o emoție, o senzație, niște gânduri umane. Filmele bune ies din sfera moralei, nu discută în termeni de "așa e bine" sau "așa e rău", ele se învârt în sfera estetică și, mai ales, a unghiurilor proaspete asupra vieții.
Filmele bune nu te învață să cauți cu disperare fericirea, filmele bune te învață să te cauți întâi pe tine, să-ți pui probleme, să te iei la întrebări. Și cred că ar trebui să fiu mai concretă, că altfel nu scot altceva decât truisme, I know. Să te cauți întâi pe tine înseamnă să vezi dacă îți explorezi potențialul la maximum, să afli dacă tu ești cea mai importantă ființă din Univers pentru tine, dacă stima de sine e la cote ridicate, pentru că asta te face să atingi așa-numitele momente de succes (profesional sau personal). Să înveți care ți-e locul, și aici mă refer la educație. Crede-mă, întotdeauna va fi un om mai educat decât ești tu, dar asta nu trebuie să te frustreze, ci să îți dea energie, că mai ai de la cine învăța ceva. Așa cum discutam azi la școală, e cea mai mare greșeală să crezi că tu ai inventat roata, să petreci timp și energie, încercând să inventezi roata și fiind mulțumit tu de tine că ai reușit s-o inventezi, când au fost alții înaintea ta demult care-au inventat-o.
Filmele bune m-au ajutat să-mi accept natura romantică și să-mi ascut istețimea, să scap de naivitatea copilărească. Aș râde de mine zicând că era o naivitate tâmpă; well, am învățat să lupt totodată să-mi păstrez candoarea. It's freakin gold.
Filmele bune te fac să te iei mai puțin în serios, să te relaxezi, să îți rafinezi umorul, care it's freakin platinum. The shit in life e mult și tre să-i faci față, iar eu altă metodă mai bună ca umorul jur că nu știu!
Filmele bune nu te impresionează arătându-ți victime perfecte și călăi perfecți. Pentru că ei nu există, pentru că victimele emoționale există, atât timp cât ele însele permit să fie. Călăul perfect pălește când realizezi că te poți detașa, ca victimă, când ai siguranța propriilor alegeri care nu te lasă să te simți pus la colț de un om cu minte-ngustă.
Filmele bune pun în discuție complexitatea, în general. De-aia mi-aș fi dorit atât de mult ca soția tipului din One Day(2011) să nu fie extrema lui Anne Hathaway, pentru că e prea simplu când e așa și e prea simplist să vezi lucrurile așa.
P.S.: Filmele bune schimbă ceva în tine. Dacă nu m-ai mai văzut de-un an sau chiar mai mult, când ne-ntâlnim, dac-o să-mi spui că m-am schimbat, să știi c-o s-o iau ca pe-un compliment.
E ciudat cum te legi de spațiul în care trăiești. Am nostalgia primului apartament căruia i-am zis casă, unde încă mă visez de fiecare dată. Deși am crescut până la șase ani la țară, așa cum povesteam, am considerat mereu că, de fapt, casa mea e apartamentul în care stăteam cu părinții în București.
Când am trecut clasa a 6-a, ne-am mutat de-acolo. Îmi amintesc perfect calendarul mare pe care îl aveam și pe care încercuiam datele când se întâmpla ceva legat de apartament: când au venit să-l vadă cei cărora le-am vândut, când s-a luat hotărârea de a-l vinde, când a fost ultima noapte în care am dormit acolo.
Nu știu ce copac aveam în fața geamului, unul care crește mare și viguros, oricum. Ideea e că tot așteptam să crească suficient, încât să deschid geamul, să întind mâna și să ajung astfel să rup o frunză din el. Era mai și ploua. Fix în perioada în care am hotărât să vindem apartamentul, a venit o ploaie care îndoia copacul și-așa am reușit eu s-ajung să iau o frunză din el. N-o mai am.
Când a venit la școală vorba de ideea unui proiect cu 15 povești scurte (scrise de cei 15 studenți ai clasei noastre de Scenaristică), pe care să le lege un fir roșu, a venit și ideea unui apartament închiriat în care se tot mută oameni. Încă mi se pare una dintre cele mai mișto idei, să vezi ce oameni ajung să-l locuiască, cum se schimbă apartamentul după cum sunt și ei, și, MAI ALES, ce se întâmplă acolo. Că sunt poveștile tale, cu primul tău iubit student care locuia acolo și prima ta noapte de sex cu el, că sunt poveștile mele cu colega mea de bancă din liceu și diminețile de weekend mahmure împreună, în care visam și ne plănuiam viitorul, că e primul apartament pe care l-ai închiriat cu femeia cu care erai hotărât să trăiești toată viața, e clar că sunt bucăți de viață în ele. It's the road-map of your life.
P.S.: Un film foarte mișto despre o familie tânără, care încearcă să găsească locul potrivit pentru a petrece viața de-acum înainte, cu tot cu copilul lor pe care îl așteaptă.
În ultimele zile, stau și mă gândesc la un om pe care mai am puțin și-l trec la oameni care mă inspiră. E vorba despre un nene, despre al cărui film, Flaming Creatures, tre să scriu o analiză la școală. Și chiar e un film care îmi pune multe probleme, pentru că nu e în niciun fel convențional. Da, știu că un om face revoluție când reușește să gândească în afara convențiilor. Scriam eu când eram mai mică, deci și mai naivă, că e foarte important să îți construiești cumva propria logică și să fii capabil să o impui. De-aia e genial frate-miu, pentru că orice-ar face, e capabil să scoată argumente din neant în propriul său interes și așa devine omul care are un răspuns la orice răspuns (!), deci și ultimul cuvânt. Desigur, te stoarce de energie ca interlocutor sau te motivează (a se citi te enervează). Dar tot e fascinant, tocmai pentru construcția unei logici, unei retorici proprii, pe care o susține instinctiv foarte bine.
Jack Smith, nenea ăsta de care zic, e un personaj cu totul aparte și total interesant. Pentru mine, e un scriitor vizual de basme contemporane, mai complexe și mai extravagante decât basmele as we all know them. E un om care avea o imaginație dementă, o mare dragoste pentru imprevizibil și gunoi (adică frumusețea anti-Hollywood) și cea mai frumoasă chestie la el e că încerca s-o fotografieze și s-o pună pe ecran. IMAGINAȚIA, the coolest thing ever. M-am trezit că era născut fix pe 14 noiembrie, deci azi e într-un fel ziua lui. E un personaj extrem, pentru care mâncarea nu era deloc importantă și care s-a autoinfectat cu HIV, pentru că i se părea lui că o astfel de moarte ar fi o moarte departe de banal. Și era fericit în spital, cred că era prima oară când mânca mese la interval de timp regulat. Era în stare să țină unul dintre performance-urile lui 7 ore, fără niciun spectator, doar de dragul conceputului, al ideii. Am aflat asta într-un documentar foarte interesant, cumva despre lumea aia underground de după anii 60 în America. Iaca și trailerul.
Nenea Jack Smith era atât de cool, încât l-a inspirat pe mult-mai-celebrul Andy Warhol, omul care, în opinia mea, a mainstream-izat undergroundul. La modul că e un exemplu celebru de pr și marketing personal, un om care a schimbat imaginea romantică a artistului care moare singur, în mizerie, în imaginea dezirabilă a artistului cu care toate vedetele vor să petreacă. Bleah. Deși îmi dau seama că e un soi de inteligență, remarcabilă chiar, simt atât de instinctiv să o resping. Desuetă, maică, asta sunt. De Anna dello Russo ce să mai zic, o urăsc pentru că știu despre ea mai mult decât știu despre pictorialele pe care le realizează.
Și aici ajung cumva la perversitate. Și la îndemnul-clișeu, care nu spune nimic concret "Fii tu însuți/însăți", căruia îi înțelegi sensul și de care poți să râzi abia după ce ți-ai dat seama pe propria piele ce înseamnă să fii tu însăți. Pentru mine, ăla e cumva momentul-cheie când naturalețea e pe cale să dispară și să vină perversitatea în loc. De fapt, ăsta e riscul, nu se întâmplă neapărat așa. Perversitate poate e un termen prea generic și încă nu știu dacă frumos sau urât, eu îl folosesc aici doar pentru a descrie ceea ce se întâmplă atunci când realizezi că ceva atât de natural ființei tale poate deveni un mijloc excelent pentru a trage foloase de pe urma celorlalți, de orice natură. Sau că pur și simplu realizezi că ceea ce ești poate fi folosit într-un anume scop. Și nu, nu e vorba doar de a-ți asuma ceea ce ești. De-aia apare întrebarea oare tot ceea ce a fost Jack Smith până la moartea lui a fost o treabă conștientă, la modul "băi oamenii sunt șocați, eu trebuie să îi șochez în continuare cu ceva"? Eu înclin să cred că nu, că în mintea mea asta e Lady Gaga, o tipă genială, care scoate bani mulți de pe urma mișto-ului pe care îl face de oameni. Cred că la el chiar era natural, sau sper, spre binele meu, adică al dragului de care îl am de omul ăsta.
P.S. Cel mai frustrant pentru mine e să mă pună cineva pe loc să inventez/spun o poveste. Ok, cu asta intenționez să mă ocup, asta mă-nvață la școală, dar să zică cineva "hai bagă o poveste" e ca și cum îți cere iubirea vieții tale "spune-mi că mă iubești". Măi iubirea vieții mele, unde mai e farmecul? Eu i-aș răspunde cu o glumă, pentru că să ceri nașterea unei astfel de afirmații îi știrbește tot farmecul, toată naturalețea, tot neașteptatul.
P.P.S. De-aia atunci când am un deadline, e ca și cum îmi ține cineva cuțitul la gât "trebuie să scrii ceva frumos și interesant pentru că la orele 12 cineva îți va citi povestea". Și de-aia, la un minut după ce ratez deadlineul, mă relaxez și mintea mea își zice "Stai drăguță liniștită, acum te poți dezlănțui cum vrei, nimeni nu se mai așteaptă la ceva de la tine, poți scoate câte revel-absurdități dorești. Ești liberă." Și uite-așa, tre să-nvăț s-o păcălesc pe Doamna Minte, să-mi provoc, să-mi induc cumva procesul de "stai liniștită, ești liberă". Bună ziua, doamnelor și domnilor, tocmai ați asistat la nașterea unei perversități la cel mai abstract nivel!
Mă trezesc uneori într-o stare retardă de fericire și stau și mai stau și-mi dau seama că e o stare clișeică și totuși mă face să mă simt atât de vie. Mă face fericită o zi de început dintr-un noiembrie-nsorit în parc în care joc de mama focului x și o pe linie de cinci. Sunt fericită atunci când mă prinde ora 10 dimineața pe strada mea și sunt câțiva oameni în zare și o mare furtună de frunze galbene în față. Și e soare. Doamne, ce lumină. Îmi vine să mă mut în clădirea facultății mele, să prind lumina caldă de după-amiază tomnatică și să văd toate casele din zona aia, care se văd perfect de la noi, de la etajul trei. Și mă uit spre geam și văd pielea unei colege, de la claviculă-n jos. Moamă, ce frumoase-s femeile când lumina asta de toamnă le vine din spate și mai ajunge puțină și caldă și pe pielea lor.
E fericirea aia simplă că stai o zi întreagă cu el în pat, făcând absolut nimic util societății, discutând cascade de nesemnificativ magic și aberații dulci. Și mai sunt plimbările de toamnă. Și apoi dormi cu el, te trezești noaptea și parcă ți-ai împleti corpul în jurul corpului lui și dai să-l pupi în somn și na, e sensibil și se trezește și e cel mai mișto sărut, venit din întuneric.
E ca secvența lui Godard din À Bout de Souffle, din camera Patriciei, când ea îi cere să-i zică ceva frumos. Și el răspunde: Je voudrai recoucher avec toi parce que tu est belle. Ce poate fi mai frumos și mai sincer de-atât :)))))? Mai jos, una dintre secvențele din Top Favourites.
