E clar ca scrisul reprezinta enorm din mine. Nu mi-am inchipuit la inceputul drumului ca va fi sinuos sa ajung la un scenariu macar onorabil si n-am crezut ca e atat de messy sa rescriu. Totusi,nimic nu ma salveaza cum ma salveaza scrisul,nimic nu ma face sa ma simt mai bine decat atunci cand proful imi spune ca vede substanta in anumite idei. Am murit de multe ori cu premise bune de gat,insa,pentru ca n-am fost capabila sa ma avant in lupta de a le intrupa cumva. Mi-e frica. Ma panichez. Si aici ajung la existenta de pana acum si personalitatea mea. Frica imi e una dintre cele mai mari probleme. Mi-a fost frica sa ies din mine si sa leg relatii cu oameni,iar cand am facut-o,a iesit de multe ori dezastruos. Mi-e frica de cele mai multe ori sa las pur si simplu lucrurile sa curga si as vrea sa stiu cum sa rezolv dupa pasi metodici nesiguranta. Mi s-a spus ca cel mai sanatos e sa incerc sa fac ceva si sa incetez sa ma gandesc atat de mult la asta. Sa gresesc si apoi sa ma indrept. Numai ca totul mi se pare un pamant atat de nisipos si nu stiu unde sa pun piciorul pe el.
Ajung uneori,din dorinta de a masca treaba asta cred,la superficialitate. Scriu de multe ori in clisee si din cum cred eu ca vad lumea,cum am invatat din filme sau de prin ce-am mai citit. Nu ajung la esenta mea si la cum simt de fapt sa traiesc. Raman blocata in visarile mele,in reveria in care mi-am gasit un fals confort,in care am reusit sa pacalesc realul. Mi s-a recomandat sa nu-mi fie teama sa explorez zone mai dark ale mele,mai putin neat. Sa fac bai de realitate. Ma intreba la un moment dat un coleg cum de ma place atata lume. In aparenta,e misto. I-am raspuns zambind ca mi se intampla asta pentru ca nu am personalitate. Scriu si vorbesc si ma comport prea plat adeseori si mie mi se pare ca e doar diplomat. Si s-ar putea sa ratez multe lucruri din cauza asta.
Trebuie sa-mi gasesc dozele de curaj si sa incep sa le folosesc. E oribil sa fii timid si sa pari ca nu esti.
