Jeg

   Chica și cercelul în ureche mi s-au părut mai mereu kitschoase. Și la el tot kitschoase le-am găsit. Farfuriile jegoase, traiul în casa aia cu tavanul ud, unde se adună fluturi negri. Cerșetorul care stă pe stradă, dormitând, cu un porumbel pe el. Cearșafurile din casa fratelui, stropite cu vin, pe care acesta se culcă liniștit apoi. Casa negrului, în care stau trei oameni într-o cameră foarte mică, în care se face mâncare într-o bucătărie improvizată. Nevastă-sa, care își ține piciorul pe masă, fumează la masă, ca, mai târziu, să mănânce înghețata cu degetele și să-i instige pe copii să facă același lucru (și asta-mi amintește de un foarte drăguț medic nutriționist -mai degrabă un om care vrea să învețe oamenii să trăiască sănătos, dar și cu chef, cu plăcere-, care spunea că am uitat de legătura dintre simțul tactil și mâncare; furculița ne-a cam îndepărtat de plăcere). 

 Pentru mine, toate cele de mai sus sunt o exprimare foarte plastică a unei lumi. Toate cele de mai sus arată foarte bine în film, iar Inarritu chiar știe cum să pună camera pe ele, în ce lumină să le filmeze șamd. E jegul și e kitschul, exprimate plastic, așa cum îmi place mie.

 Mi-am amintit de cum îmi pune bunică-mea la pachet ghiveci de legume (cel mai bun din lume, evidemment) în găletușele de smântână, puțin murdare pe dinafară de țărână. Mi-am amintit de mătușă-mea Dorina, care stă la ultimul etaj al unei vile naționalizate, cu camere ciudate și mici, și de tavanul ei mereu-ud-atunci-când-plouă (în mare contrast cu cearșafurile ei albe perfecte, mereu apretate).

Când a pus mâna pe actele vechi, ale tatălui mort de demult, mi-am amintit cum am găsit într-un sertar actele bunică-mii moarte, certficatul ei de naștere (probabil cel mai vechi obiect personal al familiei mele), unde, în dreptul tatălui, e o liniuță.

 Filmul ăsta mi-a amintit de cum îmi vorbește mama de oameni care fac "bișnița mică", genul ăla de activitate high risk, în care câștigurile sunt foarte mici. Mama vorbește cu respect de oamenii de genul ăsta. Sumele câștigate sunt mici și culmea e că ele contează pentru oamenii ăia, încât riscă atât de mult și nici nu au vreo metodă de apărare (legală sau ilegală, I don t give a damn). Ban la ban trage și când nu ai niciun ban, banul nu are la ce să tragă. Și te chinui, așa cum poți, și cum consideri. Ăia care vând și droguri mi-au amintit de un interviu televizat cu o femeie care vânduse droguri și primise o pedeapsă mai mare decât cea a unui violator. Beat this shit! Îmi amintesc de domnul educat, cu bani, respectabil, care făcea asigurări bijuteriilor, diamantelor foarte scumpe și care-i vindea ponturi lui Cary Grant în To catch a thief (1955). Diferența dintre el și femeia care a luat nu știu câți ani e că ea n-a știut pentru ce să riște. E nașpa și mă-nfurii că viața nu-i educă pe oameni din timp să nu riște pentru puțini bani, iar disperarea e o doamnă periculoasă, care întunecă gândirea, istețimea (ideile de afaceri sunt destul de proaste la disperare -cine naiba o să dea bani mulți pentru genți falsificate?!-), mai ales atunci când ai copii.

 N-am cum să zic despre filmul ăsta că e genial, dar în mine a trezit emoție și îmi asum că n-oi fi vreo rafinată când e vorba de emoții instinctive (cele mai ușor de trezit), dar le simt și asta mi se pare uneori mai important și mai inspirațional.



                            

P.S. Titlul. And pay attention to Bardem, care e bun, deși mie nu-mi place deloc arătarea lui.

P.P.S. Cronica lui Andrei Gorzo la "Biutiful": http://agenda.liternet.ro/articol/13192/Andrei-Gorzo/Melodramatism-bulimic-Biutiful.html.