Cumva,ajungi la un moment dat în viață pretențios. Sau ești de când te știi,depinde de caz. Te bucuri cu greu de ceva,dar când te bucuri,o faci cu mare pasiune. Asta nu e o poveste despre fericire. Când începe viața să îți arate căile,cremele,parfumurile și pieptenele care te fac fericit,se întâmplă ceva. Nașpa. Te atașezi de o anumită cremă și ghici ce! nu se mai importă. Cum naiba fix crema aia din toată gama? Te atașezi de un fond de ten și nici ăla nu se mai importă. Și-l găsești pe net,normal,te costă chiar de două ori mai iefîtin decât te-ar fi costat în mod normal,numai că transportul e de trei ori juma mai scump ca fondul de ten. Îți cumperi la 18 ani un parfum ieftin dintr-un duty free și îți dai seama că îți place mult. Nu-l găsești în țară,evident. Îl mai cauți și-l mai cauți și dai de el la 21 ani,pe net. Oaaaa,ce fericire,echilibrul vieții s-a restabilit,personajul e fericit,deci tăiem și filmul e cu happy-end. Dar nu,nene,viața nu e un film. Nu-l mai găsești pe același site,îl găsești după aia pe unul care nici n-a auzit de livrare în România.
Și apoi te trezești într-o zi minunată,în care n-ai de făcut nimic altceva decât uitat la filme și lalala te speli pe dinți și lalala te piepteni. Opa. Se aude un sunet. Știi,sunetul ăla care te anunță că ceva (în tine) s-a rupt. Glumesc,pur și simplu ceva s-a rupt. Da' cum ar fi să sune un clopoțel când ceva în tine se rupe? Haha,nasol,nu e ca și cum ai fi fericit și ai vrea ca îngerii să cânte ca toată lumea să știe că ești fericit. Așa, deci durerea în suflet vine acum de la pieptenele meu cu dinți mici și poziționați la o distanță foarte mică unul de celălalt (deci deși),cauciucat,ca să nu electrizeze părul,singurul de care m-am atașat și de care-mi pasă și singurul cu care îmi plăcea să-mi descâlcesc părul. Și era al meu,drăgălașul mamei,deși frate-miu susținea în mod greșit că e al lui de la mașina de tuns.( Prietene,al tău nu e cauciucat! ) Am încercat să-l resuscitez,înainte să-mi dea lacrimile. Am fugit panicată (în slow-motion) la lipici și am reușit să-l întregesc,cu o rană evidentă,bietul pieptene. Vedem peste 24 ore dacă mai trăiește. Vorba aia,primele 24 ore sunt cruciale.
Apoi a trebuit să mănânc ceva dulce,căci na,tristețea e vindecată cu ceva dulce.Urăsc înghețata,clișeul preferat al femeilor părăsite în filme. Iubesc mierea. Mi-am uns două felii mari de pâine cu un unt genial,care are și grăunțe de sare de mare în el (Doamne,chiar am ajuns pretențioasă și,cu siguranță,foaaarte profundă, dacă scriu despre grăunțele de SARE DE MARE din unt. Salvează-măăă!). Și dă-i cu mierea. Îmi dau seama că n-am cum să mănânc vreodată miere în public și n-am cum să mănânc la mai mult de 5 m depărtare de o chiuvetă și...
Și atunci mă gândesc să inventez felia de pâine special construită să fie mâncată împreună cu mierea lichidă. Adică să aibă marginile cumva ridicate, astfel încât să țină mierea de la a aluneca spre alte tărâmuri. Daaa! Ce victorie, ce întâmplări și ce final! Că na,mă gândesc că or mai fi și alți oameni cu aceeași problemă ca mine atunci când mănâncă miere. Mai sunt,nu? Oh wait...Și toate produsele de care eu ma superatașasem și care s-au scos de pe piață? De obicei,ceva dispare de pe piață când nu e cerere. Hm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu