Pantilimon

  E încă vacanță,dar na,m-am trezit de dimineață să vedem ce mai face sfertul lui de colon. Stau pe hol,în fața liftului. E ceva fascinant la spitalul ăsta. Sau poate că mi-am dezvoltat eu ceva bolnav,stând pe aici. Îmi place să observ oamenii,mișună într-una,sunt de toate felurile și fiecare ascunde altceva. Toți vin aici cu un motiv și ajung din toate părțile,cam din toate mediile sociale. Ori doctori -foarte diferiți între ei-,asistente,rezidenți,bolnavi -unii fericiți,alții mai triști,toți agitați-,însoțitori. Șpaga se împarte în două categorii. Ori se dă încă de la intrare,că altfel nu te lasă să intri în spital. Ah,sau mai bine zis,de la parcare. I-am fentat mereu pe-ăia,mă scârbesc,prefer să parchez departe de spital,pe străduțe. La intrare,ori mă fac pierdută prin mulțime,ori,dacă e seară,încep să fiu agresivă,scuipând o poveste cum că bunică-miu e singur sărmanu internat,dacă abia la ora asta pot să-l văd,ca să-i aduc medicamentele pe care spitalul nu le are,ce pot să fac?! Haha,da,uneori mă și distrez.

 Dar povestioara mea de azi nu e despre spital,nici despre doctori,unii incredibil de deștepți,de răbdători (tocmai ăia  tind să refuze șpaga,culmea). E despre o chestie care-a reușit să-mi rămână cumva în cap și-a început să foreze. L-am observat la fel cum observ o persoană pe care nu o cunosc și care a reușit să-mi capteze interesul. Am rămas surprinsă,în mai multe după-amiezi,cum reușește să glumească cu cei doi camarazi de salon,care-l ascultă și se lasă amuzați. Mama spunea despre glumele lui că sunt de la "Rio del Zâmbreasca" și da,poate că nu sunt cele mai rafinate din lume. Până la urmă,bunică-miu e un om cu șapte clase care-a lucrat pe șantier (vouă,celor din Drumul Taberei,s-ar putea ca bunică-miu să fi vă fi turnat plafonul apartamentului hihi). Dar am ascultat anecdote,părți din viața lui de șantierist,amintiri din armată cu ton amuzant,l-am auzit jucându-se cu cuvintele și chiar mi-am dat seama că Pantilie are un farmec al lui și poate și-un pic de înțelepciune. Prima oară în viața mea i-am observat-o relativ recent,acum vreun an. N-o să-l uit și-mi pare rău c-a ieșit așa târziu. Niciodată nu mi-a dat sfaturi de viață,e foarte la locul lui și în fața mea n-a încercat niciodată să se evidențieze. Spunea că noi suntem mai "cu carte". Eram la masă cu el și cu bunică-mea și am început să le povestesc despre oamenii din viața mea,în același stil în care povestesc și alor mei. Le-am zis de tine,Vlad,și de posibila noastră căsătorie de la 30 ani și le-am spus că alor mei le e drag de tine și nu înțeleg de ce nu încercăm o relație de pe-acum (ești înalt,ai bun-simț,îți place să gatești cu mama etc=ești candidatul perfect HAHAHA). Am completat spunând că ești un băiat care mi-e un amic extraordinar,iar  îndragosteala dintre noi este sublimă,dar lipsește cu desăvârșire. Bunică-miu a stat,a ascultat,și-a mâncat ciorba cu nasul în farfuria lui,în timp ce bunică-mea era fermecată și c-un zâmbet larg pe față,așa cum e de fiecare dată când deschid gura. Când să cred că e tot în lumea lui și că va scoate ceva gen "voi știți cum e mai bine,tataie" și apoi va pleca la somn,Pantilie rostește un răspuns cu mare patos și chiar puțin îndârjit. "Măi tataie,ia zi-le să-l ia ei,dacă tot le place așa mult de el. Tu să te măriți cu unu' să-l iubești calumea,nu așa". Ia te uită la Pantilie cât de pornit era! Oau,tataie,îmi zic în sine,îmi place cum gândești.

  Și acum stăteam și-l ascultam și mă gândeam cât de puține știu despre viața lui,de fapt. Cum și-a trăit-o și cu ce a rămas. Unii sunt povestitori,indiferent de receptor. El nu. El iubește să seducă audiență nouă,cu care nu are legături "puternice". De-aia îi ducea toata cârciuma dorul anul trecut și-l sunau în spital să vadă cât mai stă. E cumva ca mine,ia uite c-am luat și eu ceva din neamul lui. Cum naiba eu,tocmai nepoată-sa și tocmai interesată de oameni și de povești,n-am reușit să-i creez context favorabil destăinuirilor? Cum nu aud de la el tocmai ce are de spus mai frumos?

 Și apoi mi-am dat seama că e tristă faza. E trist că există atâtea relații de cuplu,de familie în care majoritatea discuțiilor se concentrează pe niște banalități monotone,enervante,plictisitoare "ai plătit aia? ai mâncat? de ce n-ai făcut aia? bla bla bla". Cum se ajunge să avem discuții care chiar ne interesează,cărnoase,cu alți oameni decât cu ăștia despre care se presupune că ne-ar fi cei mai apropiați? Cum se ajunge la moartea unei relații,de fapt? Ok,nu te provoacă celălalt,nu te mai face să te simți special. Dar tu l-ai mai provocat pe el,l-ai mai făcut să se simtă special,l-ai mai făcut să vrea să te seducă? L-ai mai sedus?

  Iar Blo al meu a avut geniala idee de a integra asta într-o povestioară romantică pe care mă gândesc s-o scriu. Doi oameni care se reîntâlnesc după ani de la despărțirea lor și care reușesc să se descopere altfel decât s-au descoperit în trecut. Să nu te apuci de reiubit pe cineva doar pentru că relația voastră a rămas una neconsumată,ci pentru ca ai descoperit ALTCEVA în el/ea,pentru că ai văzut ceva ce n-a știut să-ți arate atunci și poate nici tu n-ai știut să vezi.