Home

     E ciudat cum te legi de spațiul în care trăiești. Am nostalgia primului apartament căruia i-am zis casă, unde încă mă visez de fiecare dată.  Deși am crescut până la șase ani la țară, așa cum povesteam, am considerat mereu că, de fapt, casa mea e apartamentul în care stăteam cu părinții în București.

 Când am trecut clasa a 6-a, ne-am mutat de-acolo. Îmi amintesc perfect calendarul mare pe care îl aveam și pe care încercuiam datele când se întâmpla ceva legat de apartament: când au venit să-l vadă cei cărora le-am vândut, când s-a luat hotărârea de a-l vinde, când a fost ultima noapte în care am dormit acolo.

 Nu știu ce copac aveam în fața geamului, unul care crește mare și viguros, oricum. Ideea e că tot așteptam să crească suficient, încât să deschid geamul, să întind mâna și să ajung astfel să rup o frunză din el.  Era mai și ploua. Fix în perioada în care am hotărât să vindem apartamentul, a venit o ploaie care îndoia copacul și-așa am reușit eu s-ajung să iau o frunză din el. N-o mai am.

 Când a venit la școală vorba de ideea unui proiect cu 15 povești scurte (scrise de cei 15 studenți ai clasei noastre de Scenaristică), pe care să le lege un fir roșu, a venit și ideea unui apartament închiriat în care se tot mută oameni. Încă mi se pare una dintre cele mai mișto idei, să vezi ce oameni ajung să-l locuiască, cum se schimbă apartamentul după cum sunt și ei, și, MAI ALES, ce se întâmplă acolo. Că sunt poveștile tale, cu primul tău iubit student care locuia acolo și prima ta noapte de sex cu el, că sunt poveștile mele cu colega mea de bancă din liceu și diminețile de weekend mahmure împreună, în care visam și ne plănuiam viitorul, că e primul apartament pe care l-ai închiriat cu femeia cu care erai hotărât să trăiești toată viața, e clar că sunt bucăți de viață în ele. It's the road-map of your life.

P.S.: Un film foarte mișto despre o familie tânără, care încearcă să găsească locul potrivit pentru a petrece viața de-acum înainte, cu tot cu copilul lor pe care îl așteaptă.