Perverșilor, cu drag

   În ultimele zile, stau și mă gândesc la un om pe care mai am puțin și-l trec la oameni care mă inspiră. E vorba despre un nene, despre al cărui film, Flaming Creatures, tre să scriu o analiză la școală. Și chiar e un film care îmi pune multe probleme, pentru că nu e în niciun fel convențional. Da, știu că un om face revoluție când reușește să gândească în afara convențiilor. Scriam eu când eram mai mică, deci și mai naivă, că e foarte important să îți construiești cumva propria logică și să fii capabil să o impui. De-aia e genial frate-miu, pentru că orice-ar face, e capabil să scoată argumente din neant în propriul său interes și așa devine omul care are un răspuns la orice răspuns (!), deci și ultimul cuvânt. Desigur, te stoarce de energie ca interlocutor sau te motivează (a se citi te enervează). Dar tot e fascinant, tocmai pentru construcția unei logici, unei retorici proprii, pe care o susține instinctiv foarte bine.

  Jack Smith, nenea ăsta de care zic, e un personaj cu totul aparte și total interesant. Pentru mine, e un scriitor vizual de basme contemporane, mai complexe și mai extravagante decât basmele as we all know them. E un om care avea o imaginație dementă, o mare dragoste pentru imprevizibil și gunoi (adică frumusețea anti-Hollywood) și cea mai frumoasă chestie la el e că încerca s-o fotografieze și s-o pună pe ecran. IMAGINAȚIA, the coolest thing ever. M-am trezit că era născut fix pe 14 noiembrie, deci azi e într-un fel ziua lui. E un personaj extrem, pentru care mâncarea nu era deloc importantă și care s-a autoinfectat cu HIV, pentru că i se părea lui că o astfel de moarte ar fi o moarte departe de banal. Și era fericit în spital, cred că era prima oară când mânca mese la interval de timp regulat. Era în stare să țină unul dintre performance-urile lui 7 ore, fără niciun spectator, doar de dragul conceputului, al ideii. Am aflat asta într-un documentar foarte interesant, cumva despre lumea aia underground de după anii 60 în America. Iaca și trailerul.

 

  Nenea Jack Smith era atât de cool, încât l-a inspirat pe mult-mai-celebrul Andy Warhol, omul care, în opinia mea, a mainstream-izat undergroundul. La modul că e un exemplu celebru de pr și marketing personal, un om care a schimbat imaginea romantică a artistului care moare singur, în mizerie, în imaginea dezirabilă a artistului cu care toate vedetele vor să petreacă. Bleah. Deși îmi dau seama că e un soi de inteligență, remarcabilă chiar, simt atât de instinctiv să o resping. Desuetă, maică, asta sunt. De Anna dello Russo ce să mai zic, o urăsc pentru că știu despre ea mai mult decât știu despre pictorialele pe care le realizează.

 Și aici ajung cumva la perversitate. Și la îndemnul-clișeu, care nu spune nimic concret "Fii tu însuți/însăți", căruia îi înțelegi sensul și de care poți să râzi abia după ce ți-ai dat seama pe propria piele ce înseamnă să fii tu însăți. Pentru mine, ăla e cumva momentul-cheie când naturalețea e pe cale să dispară și să vină perversitatea în loc. De fapt, ăsta e riscul, nu se întâmplă neapărat așa. Perversitate poate e un termen prea generic și încă nu știu dacă frumos sau urât, eu îl folosesc aici doar pentru a descrie ceea ce se întâmplă atunci când realizezi că ceva atât de natural ființei tale poate deveni un mijloc excelent pentru a trage foloase de pe urma celorlalți, de orice natură. Sau că pur și simplu realizezi că ceea ce ești poate fi folosit într-un anume scop. Și nu, nu e vorba doar de a-ți asuma ceea ce ești. De-aia apare întrebarea oare tot ceea ce a fost Jack Smith până la moartea lui a fost o treabă conștientă, la modul "băi oamenii sunt șocați, eu trebuie să îi șochez în continuare cu ceva"? Eu înclin să cred că nu, că în mintea mea asta e Lady Gaga, o tipă genială, care scoate bani mulți de pe urma mișto-ului pe care îl face de oameni. Cred că la el chiar era natural, sau sper, spre binele meu, adică al dragului de care îl am de omul ăsta.

P.S. Cel mai frustrant pentru mine e să mă pună cineva pe loc să inventez/spun o poveste. Ok, cu asta intenționez să mă ocup, asta mă-nvață la școală, dar să zică cineva "hai bagă o poveste" e ca și cum îți cere iubirea vieții tale "spune-mi că mă iubești". Măi iubirea vieții mele, unde mai e farmecul? Eu i-aș răspunde cu o glumă, pentru că să ceri nașterea unei astfel de afirmații îi știrbește tot farmecul, toată naturalețea, tot neașteptatul.

P.P.S. De-aia atunci când am un deadline, e ca și cum îmi ține cineva cuțitul la gât "trebuie să scrii ceva frumos și interesant pentru că la orele 12 cineva îți va citi povestea". Și de-aia, la un minut după ce ratez deadlineul, mă relaxez și mintea mea își zice "Stai drăguță liniștită, acum te poți dezlănțui cum vrei, nimeni nu se mai așteaptă la ceva de la tine, poți scoate câte revel-absurdități dorești. Ești liberă."  Și uite-așa, tre să-nvăț s-o păcălesc pe Doamna Minte, să-mi provoc, să-mi induc cumva procesul de "stai liniștită, ești liberă". Bună ziua, doamnelor și domnilor, tocmai ați asistat la nașterea unei perversități la cel mai abstract nivel!