Estetica urâtului

   Da, domle, unele zile sunt de rahat. Îți dai seama că lumea e de rahat, că oamenii ascund multe laturi scârboase, că sunt capabili să atace: lasă că foarte dur, dar o mai fac și foarte murdar. Oameni de la care nu te așteptai, în unele contexte care se vor rafinate. Pardon, intelectuale. Oameni care ți-au zâmbit, dar, care, de îndată ce ți-au decodat simpla prezență ca pe-un soi de amenințare de vreun fel la vreun oareșce statut de-al lor, de care nu sunt siguri nici ei înșiși ( social sau sentimental sau profesional sau etc), sar să muște. Oameni care investesc energie în a asezona viața cu multă mizerie. Pentru că așa luptă ei pentru supraviețuire.

  E prea fin să încep să vorbesc de emoțiile de copil pe care le simțeam acum câțiva ani, când îmi dădeam seama că delicatețea, inocența sunt rare și oamenii nu mai au timp de ele. Ceea ce mă făcea nostalgică. Chiar și oamenii mei, de lângă mine, aleși de mine, uită de ele uneori. Dar îmi dau seama, o dată cu trecerea anilor, că scârboșenia trece la un nivel mai mare când mai crești, gen devii adult.

 Numai că astea sunt ca niște teste. Tre să te păstrezi curat, să supraviețuiești, fără să te bagi în albia cu porci. Pentru că vin apoi momente frumoase, cu oameni frumoși. Și atunci înveți să ții cu dinții de oamenii ăia.

P.S.: De obicei îmi iau sarsanalele și mă mut, statui nu se mai construiesc de ceva timp și nu de alta, dar chiar sunt demodate. În afară de tata, nu mai știu pe alții să le valoreze și aș minți să zic că nu, eu nu-l iau drept naiv și nu,nu încep un dulce mișto. Doar că atunci când ești târât, e clar că ai un cuvânt de spus înainte să scapi și, deși trebuie să-l rostești într-o limbă de mucigai, zic: măcar să iasă niște flori.

P.P.S.: De văzut In a better world. Nu e perfect, dar e un subiect interesant.