Mi-e frica uneori de mine si de unde pot ajunge cu obsesiile mele. As vrea sa stiu sa ma opresc la timp si sper sa se intample asta de-acum incolo;cumva sunt sigura ca oamenii care ma cunosc si care tin la mine ma vor ajuta. Sunt cuminte,ascult si cam invat din greselile mele. Imi amintesc de momentele din copilarie,de cand m-am mutat de la tara de la bunici cu ai mei,pe la vreo sase ani. Eram in casa unor oameni dupa care plangeam si dupa al caror miros al hainelor muream; ii adoram si tanjeam groznic dupa ei in inocenta mea. Numai ca am ramas in lumea mea; n-am stiut sa-mi gasesc confortul. Ma simteam prost sa ies noaptea sa fac pipi,de teama ca le-as putea strica somnul,ca le-as putea da peste cap ritmul in care eu nu existasem pana atunci.
Momentele mele cu tata sunt rare si extrem de intense. El m-a facut sa scriu tot postul asta.Evident,misticismul incepe de la zodia noastra comuna,de la faptul ca sunt nascuta cu fix o zi inaintea lui. As a present. N-am stiut niciodata sa vorbim si nici acum nu cred ca stim,desi simt ca nu exista cineva care sa ma protejeze mai mult. L-am crezut de multe ori egoist si cu o dragoste imensa,dar bolnava.Tot ce simteam e ca vrea sa ne tina,pe mine,pe frate-miu si pe mama, intr-o bula in care sa ne ofere totul si in care sa nu existe ceva care sa ne poata rani. Am crezut de multe ori ca asta e maniera lui de a nu ma lasa sa-mi traiesc propriile greseli. Azi am avut genul de moment pe care inca nu as sti cum sa-l transpun in film,sa nu para prea penibil. Genul de moment in care tata imi spune ca tot ce vrea e sa ma faca fericita,nu conteaza ce inseamna asta pentru el. Si atunci imi dau seama ca-s bucatica rupta si ca sigur el m-a tinut noua luni in burta. In povestea in care a trebuit sa fiu personaj principal si sa imi imaginez toata viata,am scris ca,atunci cand voi fi batrana batrana,vaduva si cu multi nepoti si tata deja mort,vom vorbi cum n-am vorbit vreodata cat a fost in viata. Exista trei oameni in viata mea,la care tin mult si stiu ca si ei la mine,dar cu care nu pot vorbi. Cu unii m-am resemnat, ii stiu si ma stiu si ei din priviri si din cele mai banale replici. Cu tata cred ca inca mai am sanse sa ne deschidem. Vorbim si inteleg ce-mi spune si ma intelege,numai ca ne ies groaznic de greu cuvintele pe gura si de multe ori sunt idei neterminate si care nu au niciun sens semnificativ pentru altcineva. Sunt irationale. De fiecare data,ajungem sa plangem. Dar e ciudat si frumos,in acelasi timp,pentru ca e un plans care nu-mi face niciun rau si pe care il accept cu mare calm. E ca si cum as bea o bere intr-o seara de vara si as vorbi despre nimicuri delicioase cu oameni de varsta mea.
Un coleg destept a tras o concluzie aproape evidenta la un moment dat,dar pe care nimeni n-o mai rostise: "Trebuie sa fie ceva in neregula cu tine,de esti atat de sociabila". Evident ca era. Imi venea sa-i urlu ca da,este,si inca nu pot defini si nu stiu cum sa vindec. Era fix ca in vise,atunci cand e vreun pericol si trebuie sa strig dupa ajutor si fix atunci nu pot. Nu se-aude nimic. Asa am fost si eu atunci cu el.
Cred cu tarie ca ludicul si umorul imi pot salva gravitatea si inconfortul. Vreau sa fiu fericita si sa fac oamenii din jurul meu fericiti. Si stiu sigur ca familia imi e nucleul si ca asa o vreau si pe cea pe care o voi forma eu. Cu normalitati,cu anormalitati,cu plans,cu ras.
Zic sa termin cu unul dintre citatele mele preferate,prima fraza din 'Anna Karenina': "All happy families resemble one another,but each unhappy family is unhappy in its own way."
Si mai zic sa scriu mai des,desi e perfect adevarat ca,atunci cand traiesti mult,ai mai putin timp de reflectie si scris. Si zic ca unele (prea) intimitati sa se mai coaca si sa ajunga povesti mai mari.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu