vineri, 30 noiembrie 2012

Fratelui meu preferat

   N-am să-nțeleg discreția lui dusă la extrem - și aici mă refer la faptul că mi se pare aproape nelumesc să ții atâtea lucruri importante și profunde despre sine (lucruri de bine) atât de secrete. Să lași atât de puțin din sinele profund să se reveleze lumii mi se pare pur și simplu ciudat - și nu știu cât de bine sau de rău este (oare se va bucura de ele cineva cândva?).

   În relația cu el nu mă grăbesc niciodată, pentru că știu că va fi una dintre poveștile lungi ale vieții mele. Până la 15-16 ani, îl vedeam ca pe o ființă total străină, total opusă mie, total certăreață. Avem infim de puține pasiuni comune, iar majoritatea oamenilor care ne cunosc spun că noi nu avem nicio legătură unul cu celălalt. Ne-am ignorat mulți ani, deși am împărțit unul dintre cei patru pereți ai camerelor noastre.

  Mă uimește să văd cum se desfășoară viața lui - cum a evoluat de la tânărul care, în timpul tezei de matematică din semestrul al 2-lea, clasa a 8-a, juca fotbal în curtea școlii, la tânărul adult responsabil, organizat, care se trezește singur dimineața și deja lucrează de doi ani, perfect îmbrăcat în costum.

  Mă amuză să-l văd enervându-se că nu mi-am călcat hainele, ca apoi să mi le calce el impecabil. Mă intrigă dorința de a face ceva în fiecare secundă, parcă vrea să nu audă liniștea (și aici mă întorc la începutul textului cumva - nu vrea să se reveleze, să se gândească la sine, să dea ocazia interlocutorului să se întrebe cum îl percepe și să ajungă la esența lui). Mă amuză să văd că lumea îl etichetează drept o ființă hipersociabilă și bombastică, sufletul petrecerii, o bomboană-glumă de om într-o poleială de oarecare superficialitate. E o parte atât de mică din el.

  N-aș face o poveste inspirată de el, aș face o sută pe puțin. În momentele în care simțeam că nu mai am putere, mă gândeam la el, la imensa lui capacitate de a se autoproteja de ce l-ar putea deturna de la scopul lui precis. E un fel de pasăre Phoenix pentru mine.

  Drag Andrei, mereu îți zic că nu ești un clișeu, deși poți foarte ușor fi etichetat așa. Ei bine, a venit timpul să  afli că este unul dintre momentele rare când nu fac miștoul meu absurd de tine. În viața asta, în contextele în care viața ne-a găsit, n-aș putea de ziua ta de nume decât să-ți spun că ești unul dintre oamenii prețioși care mă inspiră. Și aș vrea să închei cu eterna mulțumire: mulțtumesc pentru că m-ai învățat că, dacă vreau vreodată să fac mămăligă, întotdeauna, dar ÎNTOTDEAUNA să pun întâi apa și apoi mălaiul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu