The Five-Year Engagement

  Problema cu filmele de gen e că poți inova doar în mijlocul clișeelor lor. Sau poate fi punctul bun al lor, depinde cum privești.  Deci, cu excepții ca The Awful Truth sau Adam s Rib (adică să fie împreună, dar să se lupte pe un motiv de...orice), nu cred că funcționează să iei deja un cuplu care are o relație și să te aștepți să scoți comedie romantică. Haha, sau poate cazul de față, despre care vreau să scriu, este o nereușită. Premisa e clar interesantă, mie-mi place să cunosc povești emoționante ale oamenilor care se descoperă pe ei în mijlocul unei relații, oameni care redescoperă relația, îmi place să știu chichițele, care sunt foarte emoționante, toate gândurile și concluziile de zi cu zi ale unui cuplu care poate întâmpina așa-zise hopuri în interiorul lui, dar genul de cuplu care va povesti nepoților cât de fericiți au fost. Și, repet, nu trebuie să fie a lifetime relationship ca emoțiile, explorările, învățămintele, afecțiunea să fie mișto. Dar astea nu mai sunt povești de comedie romantică. Într-o comedie romantică, poți da doar hint-uri despre astfel de emoții și descoperiri mici ale omului de lângă tine sau ale eului propriu, dar structura pare să fie cea care trebuie să rămână una clișeică. Cel puțin asta cred acum.

   Să inoveze caută A Five-Year Engagement și e interesant pentru mine, tocmai pentru că mă lasă să-mi pun anumite întrebări, dar sincer, cred că ăla e mai mult aportul meu, decât al filmului. Mă deranjează că momentele comice se nasc cu foarte multe pretexte din exterior. De fapt, de ce sunt oamenii ăștia împreună? Mă deranjează că nu simt momentele lor atât de bine, că nu înțeleg perfect de ce EA e aleasa, și nu alta. De-asta devine gros personajul iubitei-lui-de-după-despărțire. Adică omul ăsta chiar ar sta cu gagica aia dacă n-ar avea nicio bucurie, ci doar neplăcerile alea înghesuite într-o cascadă de situații duse la extrem?

  Momentul când simt că se schimbă ceva în ei (și nu e pusă chiar așa fățiș), e când ea mănâncă gogoși (pentru că e clar că a clintit ceva în ea, în propria teorie), iar el stă de vorbă cu părinții și deja ia ca un dat faptul că are probleme de comunicare (pentru că e clar că a clintit ceva în el, s-a gândit). Poate că nu e cea mai rafinată metodă, but it still works ca să-mi dau seama că le pasă unul de celălalt. Sau poate nu e neapărat un semn că le pasă neapărat unul de altul, dar SIGUR e un semn pe care ți-l lasă anumiți oameni, deseori fără să-și dea seama, care te transformă, te face să te cauți. Cred că ar fi fost mai interesant ca ei să fi fost iubiți, să fie prinși în alte relații în prezent și să se redescopere. And please God, se poate fără ca iubiții lor să fie nașpa și penibili și fix opusul a ceea ce fiecare caută, de fapt?

E mai simpatică ultima parte, totuși. Parcă simt că au lumea lor, umorul lor, drăgălășeniile lor. Parcă.