miercuri, 7 noiembrie 2012

Neromantic spus, iubesc romantismul

    Hai să vă zic o poveste frumoasă și neromantizată: mi-e frică. Jur, mi-e frică de faptul că n-aș mai putea scrie comedii romantice ca la carte (colorate, care să-i placă lui frate-miu - nu cunosc definiție mai concretă a comediei romantice HAHA) și asta pentru că, neromantizat zis din nou, m-am maturizat. Nu mai văd totul prin ochii unui personaj perfect pentru o comedie romantică (naivă, împiedicată, în căutarea veșnică a unei iubiri veșnice etc). Văd viața cu mult mai complex, văd iubirea cu mult mai complex, cred că momentele magice și neromantizate și absolut geniale în cuplu se petrec cu mult după ce se cunosc. Acolo sunt ițe cu mult mai subtil legate și încurcate, iar sentimentul descurcării lor e incredibil. E incredibil cât de sus te ridică persoana iubită care te ajută atât de natural să te transformi în ce ai mai bun și mai prețios sub pielea solzoasă, te inspiră. Și da, încă mai vibrezi la atingerea pielii lui de pielea ta și după ce relația e una coaptă, matură, solidă. Și da, se mai petrec momente amuzante și atunci.

  Și tot neromantizat îmi permit să spun că o relație de genul celei descrise mai sus, una care te poate duce într-un punct cu mult mai înalt decât atunci când ai pornit, se poate termina. Probabil la fel de frumos cum a început. Și, da, cred cu desăvârșire că a fost un tren superb care te-a dus în gara viitoare. Can you imagine? O gară unde îți dai seama cât de mult a însemnat trenul ăla și în care nu-ți va veni să crezi (după ani) cât va fi însemnat...trenul care va să vină.

  Un semn că totuși mai simt cumva clișeele:




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu